Preamare e nevoia de a ne stăpâni după cuviinţă limba şi dc-a ne-o ţine în frâu. Intrucât pornirea de a o lăsa să alerge şi să vorbească despre cele ce aduc plăcere simţurilor este foarte puternică pentru fiecare dintre noi. De cele mai multe ori, poliloghia îşi are originea în mândrie, şi potrivit acesteia ne închipuim că ştim multe. Imboldiţi de desfătarea pe care ne-o creează părerea aceasta despre propria persoană, ne grăbim, deşi devenim sâcâitori, să ne întipărim părerea în inimile celorlalţi, spre a o face pe dascălul înaintea lor, ca şi cum ar avea nevoie să înveţe ceva de la noi. Şi nu doar atât, ci dăm dovadă de o asemenea mândrie, că ne apucăm să-i îndrumăm fără ca aceştia să ne fi întrebat ceva sau să ne-o fi cerut mai înainte.
Relele, ce se nasc din poliloghie, nu-i cu putinţă a le descrie doar în câteva cuvinte: poliloghia este maica acediei, temelia ignoranţei şi a prostiei; uşa clevetirii, slujnica minciunilor şi înăbuşirea evlaviei înflăcărate; multa vorbărie înteţeşte patimile şi, îmboldită de ele, limba se avântă cu mai multă uşurinţă în discuţii necuviincioase. Pentru aceea şi Apostolul Iacov, voind a arăta cât de greu e să nu păcătuim prin ceea ce grăim, a spus că de un asemenea lucru sunt în stare doar cei desăvârşiţi: „Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi tot trupul. Caci, odata ce limba va incepe sa graiasca, o ia la goana ca un cal scapat din haturi si nu va rosti doar cele bune si cuvenite, ci si cele urate si necuvenite, pricina din care si apostolul o numeste "rau fara astampar" si "plina de venin si aducator de moarte". "De vei polologhisi de pacat nu te vei putea feri". 3
Ca sa nu mai spunem ca in general, multa vorbarie e semn de nestiinta"4 : Necugetatul isi sporeste peste masura vorba" Nu te întinde la vorbă cu cel ce nu e dispus să te asculte, ca să nu-l umpli de dezgust şi să-l faci să se îngreţoşeze de tine, după cum s-a scris: „Cel ce vorbeşte mult devine dezgustător” 5. Fereşte-te de vorbirea pe un ton aspru şi ridicat. Fiindcă amândouă sunt foarte urâte de ceilalţi şi dau naştere bănuielii că eşti vanitos şi că ai o părere peste măsură de bună despre propria persoană; să nu vorbeşti niciodată despre tine, treburile sau rudele tale decât dacă este nevoie, dar şi atunci cât se poate de scurt. Dacă ţi se pare că ceilalţi vorbesc despre ei înşişi în van, tu nu te grăbi să-i imiţi, chiar dacă ţi s-ar părea că vorbele lor sunt smerite şi vădesc osândire de sine.
Despre Dumnezeu şi mai ales despre iubirea şi bunătatea Sa să vorbeşti cu întreaga ta ardoare, însă şi cu frică, gândindu-te că ai putea greşi şi în privinţa aceasta. Aşa că mai degrabă fii cu luare-aminte când alţii vorbesc despre acestea, păstrându-ţi cuvintele în străfundul inimii. In privinţa celorlalte lucruri care se discută, doar sunetul vocilor lor să ajungă în auzul tău, însă mintea să rămână, într-un fel anume, înălţată la Dumnezeu. Dar chiar şi atunci când este nevoie să dai ascultare celui ce-ţi vorbeşte, spre a pricepe [ce-ţi spune] şi a-i da răspuns, nu uita să-ţi arunci, din timp în timp, gândul şi privirea la cer, unde sălăşluieşte Dumnezeu şi, cugetând la înălţimea Sa şi conştient că El îţi vede de-a pururi nimicnicia, cântăreşte bine cele ce-ţi vin în inimă spre a le grăi înainte de a ajunge pe limba ta şi o să afli că multe dintre ele este mai bine să nu iasă din gura ta; pe lângă acestea, să ştii că şi dintre cele pe care cugeţi că ar fi bine să le rosteşti unele ar fi mult mai bine să le îngropi în tăcere, lucru de care-ţi vei da seama abia după ce discuţia se va încheia.
In acest război nevăzut, tăcerea este un mare sprijin şi, totodată, o nădejde sigură de biruinţă. Tăcerea este foarte dragă celui ce nu-şi pune încrederea în sine, ci nădăjduieşte în Dumnezeu; este în măsură să ocrotească rugăciunea, fiind şi un ajutor minunat în lucrarea virtuţilor7 şi, totodată, semn al socotinţei. Că, deşi cineva „tace, pentru că n-are ce să răspundă”, altul aşteaptă momentul potrivit spre a vorbi, întrucât „tace, pentru că ştie că este vremea să tacă”8, iar altul alege să tacă din alte pricini.9 In general, cel ce tace dovedeşte că este chibzuit şi înţelept, căci, după Sirah, „câteodată cel care tace se dovedeşte înţelept”10, după cum există „câte unul care
tace şi se află înţelept”11.
Ca să dobândeşti obişnuinţa tăcerii, cugetă cât mai des la pagubele şi primejdiile aduse de poliloghie, dar şi la marile virtuţi ale tăcerii, precum şi la cele trei chipuri, despre care ţi-am vorbit în cele trei capitole de mai sus, privitoare la felul în care se poate ridica cineva de la cele sensibile/materiale la vederea (contemplarea) lui Dumnezeu şi a Cuvântului întrupat, dar şi la împodobirea cu deprinderi morale, cu condiţia să deţină cunoştinţa, discernământul şi puterea de gândire necesare îndreptării simţurilor sale. Iar cei ce nu deţin această cunoştinţă şi putere îşi pot îndrepta simţurile în alt chip, prin îndepărtarea din răsputeri de toate acele lucruri sensibile/materiale, ce pot aduce vătămare sufletului lor. Aşadar, fratele meu:
a) să te păzeşti cu mare străşnicie de furii cei răi şi foarte iuţi ce te însoţesc pretutindeni - adică de proprii ochi - şi să nu-i laşi să se încordeze şi să se uite, plini de curiozitate, nici la adolescenţi), nici la goliciunea, nu doar a trupurilor străine, ci şi a trupului propriu. Căci dintr-o asemenea curiozitate şi vedere pătimaşă se zămislesc în inimă plăcerea şi dorinţa de desfrânare şi de sodomie. După cum a spus şi Domnul: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”10. Că, şi după un înţelept oarecare, „Dorinţa erotică din privit se naşte”11. Tot de aceea şi Solomon îndeamnă să nu ne lăsăm nici prinşi în capcana ochilor proprii, nici învinşi de dorinţa de frumuseţe: „Să nu te biruiască pofta de frumuseţe, nici nu te lăsa vânat de înşişi ochii tăi”12.
Pe lângă acestea, fereşte-te de privirea plină de curiozitate a bucatelor şi băuturilor cu aspect plăcut, amintindu-ţi de strămoaşa Eva care, odată ce a văzut rodul pomului oprit în Rai, l-a poftit, l-a luat, l-a gustat şi aşa a murit; şi nici să-ţi fie plăcută vederea hainelor frumoase, a aurului, a argintului sau a măririlor lumeşti, ca să nu pătrundă în sufletul tău, prin mijlocirea ochilor, patima slavei deşarte sau a arghirofiliei. Căci zice psalmistul: „întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea”13. Şi, îndeobşte, păzeşte-te şi nu te uita deloc la dansuri, jocuri, mese, petreceri, certuri, lupte, alergări, precum şi la toate celelalte lucruri necuviincioase şi fără de rânduială, pe care lumea necugetată le iubeşte, iar Legea lui Dumnezeu le opreşte; ci fugi şi închide-ţi ochii de la acestea, ca să nu ţi se umple inima şi închipuirea (imaginaţia) de patimi şi imagini murdare şi să stârneşti asupra ta tulburarea şi un nou război, părăsind războiul pe care-l duci împotriva patimilor de care eşti deja stăpânit. Să-ţi fie drag să vezi biserici, sfinte icoane, cărţi sacre, cimitire, morminte şi toate celelalte lucruri de cinste şi sfinte, a căror vedere îţi va aduce folos duhovnicesc;
b) să-ţi păzeşti urechile (auzul). Mai întâi, spre a nu auzi cuvinte de necinste şi senzuale, cântece lumeşti şi instrumente muzicale, din pricina cărora sufletul ţi se va îndulci şi în inima ta se va aprinde pofta trupească. Fiindcă scris este: „îndepărtează de la tine vorbele de ocară”14.
In al doilea rând, spre a nu da ascultare cuvintelor neruşinate ori celor prin care ni se batjocoresc public semenii (care, de cele mai multe ori, nu sunt decât închipuiri şi
minciuni de tot felul), desfătându-te şi îndulcindu-te într-acestea. Deoarece nu se cuvine creştinului să asculte cu plăcere asemenea lucruri, pe placul celor stricaţi şi pervertiţi, despre care şi Pavel a spus că: „dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”15.
Apoi, spre a nu da ascultare şi a te bucura de judecările şi clevetirile celorlalţi pe seama aproapelui, ci, mai mult, să le împiedici, dacă poţi, iar dacă nu, să nu stai şi să le iei în seamă. Căci, Vasile cel Mare îi socoteşte vrednici de afurisenie atât pe cei ce clevetesc, cât şi pe cei ce stau şi dau ascultare [clevetitorilor şi] clevetirii: „Dacă cineva va fi aflat vorbind de rău pe cineva sau dând ascultare clevetirii altcuiva, fără a-l certa pe acela (...), să se afurisească dimpreună cu el”16.
Pe urmă, păzeşte-te şi nu te desfăta de ascultarea cuvintelor fără sens şi deşarte şi de flecărelile cu care-şi pierd vremea cei mai mulţi. Fiindcă este scris: „Să nu dai auzire cuvântului necuvios”17. Şi Solomon a spus: „Ţine-mă departe de cuvântul necuvios”18. Iar Domnul ne-a atras atenţia: „Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”19.
Intr-un cuvânt, păzeşte-te şi nu da ascultare nici unuia dintre toate acele cuvinte şi auziri ce-ţi pot vătăma sufletul, între care se numără, fireşte, linguşelile şi laudele linguşitorilor, despre care şi Isaia a spus: „Poporul Meu, cei ce vă fericesc vă amăgesc”20. Ci iubeşte a da ascultare cuvintelor dumnezeieşti, cântecelor sacre, şi psalmodiei, şi tuturor câte sunt cuminţi, sfinte, înţelepte şi de suflet folositoare; şi, mai ales, să iubeşti ca în auzul tău să răsune necinstirile şi ocările pe care ceilalţi ţi le aduc;
c) să-ţi păzeşti mirosul, spre a nu te desfăta cu miresmele de miruri şi de mosc sau cu alte arome îmbătătoare, cu care nu trebuie nici să te dai, nici să te ungi, nici să le savurezi peste măsură. Căci toate acestea sunt ale femeilor neruşinate - nu ale bărbaţilor cumpătaţi - şi moleşesc bărbăţia sufletului, prăvălindu-l în prăpastia patimilor fornicaţiei şi a poftei, făcând ca asupra celor ce se folosesc de ele să vină blestemele de care amintesc prorocii: „Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune”21 şi „Vai de cei ce se dau cu cele mai preţioase parfumuri!”22;
d) să-ţi păzeşti gustul şi pântecele spre a nu se pune în slujba mâncărurilor grase, savuroase şi felurite şi a băuturilor plăcute şi bine-aromate. Căci, înainte de a ajunge să ai parte de asemenea mese voluptoase vei cădea, pentru ele, în furturi, minciuni, linguşeli şi mii de alte rele şi patimi înrobitoare; iar, după dobândirea lor, te vor prăvăli în prăpăstiile plăcerilor trupeşti şi ale poftelor josnice, ce trezesc cele de sub pântece, aducând asupra ta blestemele profetice ale lui Amos: „Vai celor ce mănâncă iezi din turme şi viţei de lapte din mijlocul cirezilor (...), socotindu-le drept veşnice, iar nu trecătoare, şi celor ce beau vinul strecurat!”23;
e) să te fereşti de atingerea cu mâna nu doar a unui trup străin, fie el de femeie, fie de bărbat - fie el bătrân, fie tânăr -, dar, totodată, nici a propriului trup (şi cu atât mai mult a mădularelor ascunse), fără un motiv întemeiat. Fiindcă pe cât de gros (trupesc şi material) este simţul tactil, pe atât de aprig şi aţâţă patimile trupului şi-l împinge pe om până la săvârşirea păcatului. Şi într-un anume chip toate celelalte simţuri se află în slujba simţului pipăitului, punându-se de departe (în chip mijlocit) în slujba săvârşirii păcatului. Dar când ajungi la pipăit, adică să te atingi cu mâna, e deja foarte greu să te mai poţi opri de la săvârşirea păcatului.
In legătură cu simţul tactil se află şi împodobirea capului, trupului şi a picioarelor. Aşa că, păzeşte-te de împodobirea trupului tău cu veşminte moi, multicolore şi strălucitoare, sau a capului cu acoperăminte preţioase, sau a picioarelor cu încălţăminte scumpe, fiindcă acestea sunt potrivite femeilor, nu bărbaţilor; ci să porţi doar lucruri cuviincioase şi modeste, numai de trebuinţă şi necesare, fie din pricina frigului iernii, fie a arşiţei verii, şi doar spre buna îngrijire a trupului; ca să nu auzi şi tu ceea ce a auzit şi bogatul, care se îmbrăca în porfiră şi vizon, adică „ai primit cele bune ale tale în viaţa ta”24, şi să nu cumva să cadă asupra ta blestemul pomenit de Iezechiel: „Şi-şi vor scoate mitrele de pe cap şi se vor dezbrăca de veşmintele lor brodate”25.
In legătură cu simţul tactil se află, de asemenea, şi celelalte înlesniri ale trupului, după cum sunt găteala părului şi a bărbii, băile dese, casele somptuoase şi luxoase, scaunele şi paturile moi şi scumpe. De toate acestea să te fereşti ca de ceva ce vatămă cumpătarea ta şi e pricinuitor al desfrânării şi patimilor trupeşti, ca să nu te faci şi tu moştenitor al acelor „Vai!” ale prorocului Amos: „Vai celor ce stau tolăniţi pe paturi de fildeş şi întinşi în aşternuturile lor!”26.
Toate cele despre care ţi-am vorbit până acum sunt pământ, iar şarpele cel nematerialnic (noetic), adică diavolul, a fost osândit să se hrănească din el27.
Aşijderea, acestea sunt materia şi mâncarea, cu care se hrănesc toate patimile trupului. Dacă tu nu le vei dispreţui, socotindu-le, care va să zică, neînsemnate, ci te vei lupta bărbăteşte şi nu le vei lăsa să pătrundă prin mijlocirea simţurilor în sufletul şi inima ta, te încredinţez că, într-adevăr, uşor vei nimici şi pe diavolul, şi patimile prin flămânzirea lor şi în scurtă vreme te vei arăta printre cei mai mari învingători Fiindcă scris este în cartea lui Iov că [insecta numită] „Leul furnicilor”28 (adică diavolul) s-a pierdut şi nimicit din pricină că n-a mai găsit nimic de mâncat: „Leul furnicilor şi-a aflat pierzania din pricină că n-a mai avut de mâncare”29 30
Sfantul Nicodim Aghioritul
Sursa: Razboiul nevazut - Editia integrala, Editura Sophia
Cumpara cartea "Razboiul nevazut - Editia integrala"
Note:
1 Iac. 3,2.
zIac. 3, 8.
3Pild. 10,19.
4 Eccl. 10,14.
'’Sir. 20,7 (Anania).
6 Când vorbeşti cu ceilalţi, să-ţi aduci aminte de îndemnul Sfântului Talasie şi să-l păzeşti: „Dintre cele cinci feluri de a vorbi cu ceilalţi, să alegi doar trei. Al patrulea să nu-ţi intre în obişnuinţă, iar de al cincilea să te lepezi cu totul” (Prima centurie despre dragoste, 69, Filocalia, p. 460). Cele trei feluri, după Nicolae Kataskepinos, sunt: „Da”, „Nu” şi „Neîndoielnic". Nu te întinde la vorbă cu cel ce nu e dispus să te asculte, ca să nu-l umpli de dezgust şi să-l faci să se îngreţoşeze dicat. Fiindcă amândouă sunt foarte urâte de ceilalţi şi dau Al patrulea este „Am îndoieli”, iar al cincilea, „Nu mi-e clar”. Adică să vorbeşti despre lucruri despre care ştii că sunt ori adevărate, ori false, ori
clare; dar despre cele în privinţa cărora ai îndoieli sau care îţi sunt neclare să nu vorbeşti. Sau, dacă ne-am referi Ia Vlemidis, sub aspect logic cinci sunt genurile afirmaţiei: vocativ (când chemăm pe cineva), interogativ (când adresăm o întrebare), optativ (când ne exprimăm o dorinţă), indicativ (când definim sau ne pronunţăm în privinţa a ceva) şi imperativ (când poruncim impunător şi autoritar). Insă în vorbirea ta să te foloseşti de primele trei forme, evitându-le pe cele indicativă şi imperativă.
7 De aceea şi Awâ Isaac zice că tăcerea este părtaşa (dimpreună-lucrătoarea) virtuţilor (cuvântul 3, Filocalia, p. 19), cea mai înaltă dintre făptuirile vieţuirii monahale (cuvântul 34, p. 220) şi taină a veacului ce va să fie (epistola a III-a, p. 538); iar marele Varsanufie afirmă că tăcerea asumată conştient este superioară până şi cuvântării de Dumnezeu.
Sir. 20, 5.
8 După Awâ Isaac, trei sunt motivele pentru care cineva tace: fie pentru slava oamenilor, fie de dragul râvnei şi a osârdiei pentru virtute, fie datorită convorbirii sale lăuntrice ascunse cu Dumnezeu, datorită căreia mintea îi este răpită (cuvântul 26, p. 171).
9 Sir. 19, 28.
10 Mt. 5,28.
11 Aceasta reiese clar şi din pildele din Sfânta Scriptură. Fiindcă, fiii Iui Dumnezeu, adică ai lui Set şi Enos, de îndată ce s-au uitat la fiicele oamenilor, adică ale urmaşilor lui Cain şi au văzut că erau frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, stricându-le fecioria, iar din pricina asta a venit asupra lor potopul acela care a cuprins întreaga lume (Fac. 6). Sichem, fiul lui Hemor din Sikima, a văzut-o pe Dina, fiica lui Iacov, i-a căzut dragă şi aşa a stricat-o (necinstit-o), şi din pricina acestei necinstiri a avut loc acel prăpăd atotnimicitor al celor din Sikima, de la om până la dobitoace {Fac. 34). Samson a văzut nişte femei, atât în Timna, cât şi în Gaza, i-a plăcut de ele şi s-a culcat cu acelea
(Jud. 14 şi 16). împăratul David a văzut-o pe Bat Batşeba scăldându-se şi s-a îndrăgostit de ea şi aşa a căzut în adulter cu ea (II Reg. 11). La fel şi cei doi bătrâni şi judecători ai poporului au văzut-o pe Susana şi au poftit-o sus. Şi nenumărate alte pilde asemenea se regăsesc în Scriptură.
12Pild. 6, 25 (.Anania).
13Ps. 118,37.
14 Pild. 27,11.
15 IITim. 4,3-4.
16 Se află printre epitimiile (canoanele) neatribuite unui autor anume.
17Ies. 23,1.
18Pild. 30, 8.
19 Mt. 12, 36.
20 Is. 3,11.
21Is. 3,24.
22 Am. 6,6.
23 Am. 6,6
24Lc. 16,25.
25 Iez. 26,16.
26 Am. 6,4-6.
27 Cf. Fac. 3,18.
28 Myrmeleon formicarius (n. trad.).
29 Iov 4, 11.
30 După monahul Iovios (cf. cărţii Myriovivlos a Sfântului Fotie), diavolul este numit „leul furnicilor” fiindcă, pe de o parte, la început îl aruncă pe om în păcate mici şi mai apoi îl prăvăleşte în cele mari, pe de alta, se arată mic şi slab, asemenea unei furnici, dar mai apoi, când se aruncă asupra păcătosului, este asemenea unui leu uriaş şi neînfricat.
-
Vorbirea de rau
Publicat in : Pilda zilei
-
Fereste-te sa fii fatarnic, ca de cea mai hidoasa fiara
Publicat in : Religie -
Cand esti jignit
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.