S-ar putea spune că vârsta de mijloc e perioada vieţii omului cu cele mai puţine probleme. Dacă situăm vârsta de mijloc între patruzeci şi şaizeci de ani, avem de-a face cu o perioadă a vieţii în care, dacă lucrurile au mers bine, omul ar trebui să se simtă suficient de stabil şi în siguranţă. In general, până la vârsta de mijloc oricine a muncit îndeajuns încât să aibă o situaţie financiară destul de sigură şi, concomitent, s-a consacrat în cercul său social, chiar dacă în realitate e posibil să nu-şi fi realizat toate ambiţiile. A trăit destul ca să fi adunat suficiente cunoştinţe, încât să poată face faţă alături de semenii săi aproape oricărei situaţii. De obicei, a dobândit câţiva prieteni care au fost puşi la încercare şi s-au arătat demni de încrederea sa. Şi-a făcut un cămin, construit în perioada activităţii de vârf a vieţii sale, de care s-a bucurat îndeajuns, încât a devenit punctul şi temelia pe care se sprijină viaţa sa cotidiană. într-o mare măsură, căsnicia, cea mai intensă experienţă a tinereţii, a evoluat încet-în-cet, ajungând o relaţie de cuplu senină şi afectuoasă, proprie anilor de maturitate, în timp ce copiii au ajuns la o vârstă în care au devenit mai independenţi şi sunt preocupaţi de cariera personală şi de vieţile lor.
După toate acestea, s-ar putea presupune că vârsta între patruzeci şi cincizeci de ani va da pe cetăţeanul ferm care se cunoaşte pe sine suficient de bine şi se simte destul de sigur în ceea ce priveşte persoana şi rolul său în lume, excepţie făcând situaţiile deosebite care sunt în afara cursului firesc al lucrurilor. Fireşte, e adevărat că se pot întâlni suficiente exemple de oameni care se potrivesc sau par să se potrivească cu imaginea omului la vârsta de mijloc stabil şi împlinit. Folosim expresia „par să se potrivească" pentru că mulţi oameni nu sunt împăcaţi lăuntric, aşa cum sunt văzuţi din afară. Ar trebui să se ia în considerare de asemenea cazurile speciale, care nu sunt puţine la număr în universul nostru cultural complicat, în care o viaţă stabilă şi dezvoltată este strivită la vârsta de mijloc de o întâmplare neprevăzută. O prăbuşire fi-nanciară, un doliu, o boală gravă în familie nu pot fi nicidecum excluse. Vârsta de mijloc nu este scutită mai mult, ci dimpotrivă mai puţin decât alte perioade ale vieţii de asemenea lovituri neaşteptate venite din partea întâmplărilor şi ale sorţii. Consecinţele devastatoare ale crizei contemporane sunt suportate mai greu la vârsta a doua decât la tinereţe, pentru că omului aflat la vârsta de mijloc nu-i rămâne mult timp la dispoziţie, nici nu deţine adaptabilitatea celor mai tineri pentru a-şi construi o poziţie în viaţa care i-a fost dată peste cap. Cu toate acestea, problemele vârstei de mijloc nu au loc sub influenţa unor circumstanţe nefericite deosebite. între patruzeci şi cincizeci de ani problemele se ivesc în mod clar în situaţii în care, în ciuda faptului că circumstanţele sunt, în general, favorabile, apare o deteriorare a personalităţii.
Până şi pentru oamenii de succes, vârsta de mijloc nu se prezintă ca o perioadă de desfătare permanentă da-torită poziţiei dobândite în urma strădaniilor de ani de zile, ci mai degrabă ca o perioadă în care angoasele din trecut, care nu erau în mod aparte sesizabile, încep să devină evidente. Cineva poate simţi că odată ajuns în vârf începe perioada de declin. Angoasele despre care am amintit anterior încep să te domine. E trist să vezi oameni activi până la momentul de faţă care-şi pierd capacităţile şi elanul tocmai când ajunseseră să aibă parte de succes şi siguranţă, prevestind bătrâneţi grele şi, eventual, triste. Oricum, nu poate nimeni să vadă un motiv clar pentru care, pe temeiul imaginii exterioare, un om, care, după toate aparenţele, se putea administra foarte bine la cei douăzeci, treizeci şi patruzeci de ani ai săi, îşi pierde forţa odată cu intrarea în vârsta de mijloc. Neîndoielnic, motivul se află în spatele factorilor lăuntrici, ascunşi ai personalităţii sale. Un ochi experimentat ar putea probabil să recunoască semnele latente sau aflate în străfunduri ale unei tensiuni, incertitudini sau lipse de încredere în sine existente în stadiile anterioare când totuşi toate acestea erau uşor de disimulat.
E necesar ca vârsta de mijloc cu problemele şi trăsăturile ei aparte să fie analizată din perspectiva întregii evoluţii a etapelor succesive ale vieţii umane. Nu va putea fi înţeleasă dacă va fi izolată de toate evenimentele anterioare şi de cele următoare şi analizată ca o realitate separată. Viaţa umană este alcătuită din şase perioade sau faze concrete: pruncia (de la 0 la 5 ani), copilăria (între 5 şi 12 ani), adolescenţa (de la 12 sau 14 până la 18 ani), prima etapă a maturizării (între 18 şi 40 sau 45 de ani), vârsta de mijloc (între 40 sau 45 şi 65 de ani) şi bătrâneţea (după 65 de ani). Aceste stadii sunt delimitate, aproximativ, din necesităţile impuse de studiul de faţă, nu se disting între ele prin limite bine-definite; se suprapun şi se amestecă difuz şi insesizabil unele cu altele. Un adolescent poate fi copil sub unele aspecte şi matur sub altele. Un adult activ la prima tinereţe poate să se manifeste prematur ca un om de vârsta a doua în anumite privinţe, în timp ce alţii la această vârstă foarte greu dau impresia că sunt de vârstă medie. Insă aceste şase perioade se prezintă incontestabil ca nişte caracteristici elementare ale stadiilor de dezvoltare prin care fiecare om în parte trece.
Ceea ce are importanţă pentru noi e faptul că există o interconexiune între evenimentele ce au loc în stadiile atât anterioare, cât şi în cele ulterioare celor ce se desfăşoară acum. De la început şi până la sfârşit la nivelul personalităţii există o continuitate, dar totodată o dezvoltare şi o schimbare.
Odată cu trecerea timpului constatările consacrate de psihanaliză sunt tot mai mult validate, anume că experienţele cele mai importante şi fundamentale pentru formarea personalităţii au loc în perioadele prunciei, copilăriei şi adolescenţei. Structura de bază a personalităţii se formează la vârsta prunciei, se dezvoltă la vârsta copilăriei şi se modifică oarecum şi se definitivează la adolescenţă. Schimbări profunde în structura caracterului au loc rareori după adolescenţă. Genul de personalitate cu care ne prezentăm în lume la vârsta de douăzeci de ani este în esenţa sa acelaşi cu cel cu care vom înfrunta provocările primei etape a maturizării, ale vârstei de mijloc şi ale senectuţii.
Există ceva destul de insidios în acest enunţ, pentru că, de obicei, nu e deloc evident la două-zeci de ani ce anume e personalitatea în ansamblul ei. E inevitabil ca odată cu trecerea timpului, de la vârsta prunciei la cea a copilăriei şi până la adolescenţă să fi avut loc tot felul de experienţe traumatice şi conflicte afective. Nici un copil nu poate să treacă prin aceşti primi ani de viaţă fără să sufere câteva traume psihice la nivel afectiv, şi mulţi copii duc cu sine diferite traume care devin evidente când comportamentul lor devine violent, sau când dau dovadă de lipsă de încredere în sine, sau când atitudinea de neîncredere elementară în propria persoană se manifestă sub diferite alte aspecte. Odată cu trecerea adolescenţei, se dezvoltă un proces uneori mai devreme, alteori mai târziu de o importanţă deosebită: este procesul disimulării şi tăinuirii nefireşti a unor probleme nerezolvate din primii ani de viaţă, odată cu pruncia, precum şi cel al creării unor „inhibiţii" foarte timpurii, despre care psihanaliza afirmă că au loc în această fază. Primele inhibiţii par să rămână parţial neconsumate odată cu începerea adolescenţei, şi se fortifică şi se extind pe parcursul acesteia. Pe măsură ce tânărul depăşeşte vârsta de optsprezece ani - vârstă la care alţii erau responsabili pentru el, iar protecţia materială şi afectivă îi era sau ar fi trebuit să îi fie garantată de părinţi - şi ajunge la douăzeci, tendinţa sa firească de dezvoltare se combină cu nevoia socială imperioasă, devenită o prioritate, de a fi independent de ceilalţi şi de a se baza pe sine. Acum nu mai poate fi împiedicat de reziduurile vârstei copilăriei, precum nervozitatea, încăpăţânarea copilărească, lipsa de curaj şi dependenţa de ceilalţi. Se regăseşte într-o luptă competitivă pentru un serviciu, un venit, un partener şi o poziţie într-o societate în care va putea să aibă respectul de sine, dar şi respectul celorlalţi.
Nu-şi permite luxul să se simtă neputincios şi mai prejos de cei de vârsta lui şi ceea ce foarte adesea se întâmplă e că problemele afective şi personale ale anilor anteriori sunt îngropate fără ca în realitate să fi fost depăşite. Acest lucru se întâmplă deoarece în vremea primei etape a maturizării, când puterile fizice şi sufleteşti sunt la apogeu, impulsul încordat de a se consacra în universul exterior îi distrage atenţia de la proble-mele interioare şi afective, direcţionând-o spre chestiunile practice, precum dobândirea mijloacelor materiale, a cunoaşterii şi a experienţei necesare pentru abordarea lor. De obicei, în această fază a vieţii oamenii socotesc drept cert faptul că rezolvarea cu succes a unor probleme exterioare înseamnă automat rezolvarea oricărei alte probleme interioare întâmpinate anterior. Acum e necesar să se ia marile decizii ale vieţii care pri-vesc cariera profesională, alegerea unui partener de viaţă, întemeierea unui cămin, dobândirea copiilor şi asigurarea unui loc în societate care să garanteze suficiente relaţii sociale şi câteva legături strânse de prietenie. E sigur că dacă aceste probleme practice nu se rezolvă şi nu se reglează la douăzeci sau treizeci de ani într-o manieră suficient de mulţumitoare, atunci problemele lăuntrice legate de personalitatea sa se pot deteriora şi vor fi împinse din nou la suprafaţa conştiinţei. E de asemenea cert că, în procesul administrării şi asigurării acestor resurse practice şi scopuri sociale, personalitatea individuală poate suferi - şi adesea se petrece acest lucru - o dezvoltare şi fortificare semnificative.
Din păcate, după cum s-a arătat, nu putem afirma că succesul în atingerea scopurilor materiale şi sociale aduce rezolvarea problemelor afective mai adânci şi refulate. Mulţi oameni care au dobândit avere şi renume şi au ocupat poziţii importante şi influente au descoperit la patruzeci sau la cincizeci de ani că personalitatea lor era atât de tensionată, atât de angoasantă şi lipsită de satisfacţie, ca şi cum viaţa lor exterioară ar fi fost un eşec total.
O bună relaţie de cuplu poate să ajute mult mai mult la dezvoltarea unui om în dimensiunea sa afectivă. O relaţie de cuplu strânsă implică mai mult decât orice altceva întreaga personalitate. Ea oferă suficient sprijin afectiv prin încredere şi afecţiune reciprocă pentru a da posibilitatea celor antrenaţi în ea să accepte şi să-şi privească în faţă slăbiciunile şi vulnerabilităţile; şi atunci există şansa unei dezvoltări reale ca persoane. Insă acest lucru nu are loc întotdeauna, şi nici măcar prea des. Nu arareori vedem că problemele emoţionale din substratul conştiinţei ies foarte evident la suprafaţă în prima parte a maturităţii chiar în cadrul relaţiilor apropiate şi, în loc ca relaţia de cuplu să aducă stabilitate persoanelor implicate, persoanele instabile subminează relaţia de cuplu. Bărbatul, care e posibil să aibă succes atât în cariera sa profesională, cât şi în cercurile sociale, se poate arăta incapabil să creeze o relaţie de cuplu constructivă, deoarece angoasele care au o sursă interioară, moştenirea primilor ani de viaţă tulburată îl conduc la exigenţă, iritabilitate, autarhism ş.a.m.d. Se poate ca un cuplu care a avut capacitatea de a face din relaţia lui un succes să înceapă să se prăbuşească când îşi asumă funcţia parentală. Există riscul ca o relaţie de cuplu bună să fie în acest fel expusă unei mari presiuni în primii ani de maturizare. Desigur, succesul social, economic şi intelectual în decursul primei etape a maturizării nu rezolvă de la sine problemele afective din străfundurile personalităţii.
Oricum, tulburarea lăuntrică survenită din cauza neliniştilor emoţionale poate foarte adesea să fie ascunsă şi supracompensatoare. Dar ceea ce a fost inhibat şi ţinut închis vreme de ani, inevitabil va ieşi la suprafaţă din nou, mai devreme sau mai târziu, şi, în general, putem spune că vârsta de mijloc este perioada care îi aduce sinelui ascuns sau subiacent tulburat ocazia de a ieşi la suprafaţa conştiinţei o dată în plus şi de a-şi cere drepturile. Jung spunea că în prima jumătate a vieţii misiunea noastră e aceea de a ne consacra propria persoană în societate, iar în cea de-a doua parte misiunea noastră e aceea de a acorda mai multă atenţie sensului spiritual al existenţei şi problemelor lăuntrice. Una dintre aceste opinii - dacă lucrurile stau într-adevăr aşa - e că în timp ce ne ocupăm de problemele cu precădere sociale ale vieţii, în perioada primei etape a maturizării, este mai uşor să ignorăm problemele lăuntrice ale personalităţii. Avem tendinţa de a presupune că toate sunt în ordine şi ne folosim întreaga energie pentru a modela universul nostru exterior, astfel încât să ne acopere nevoile pe care le considerăm reale. In cea de-a doua parte a vieţii, când de fapt ne-am îndeplinit misiunea şi e nevoie de păstrarea, nu de câştigarea poziţiei, nu e uşor să ne ignorăm lumea interioară, care este creaţia noastră individuală şi personală. Atunci cu adevărat opiniile personalităţii noastre, pe care am încercat să le negăm şi să le ignorăm, se năpustesc în câmpul nostru vizual sub forma pierderii controlului sau a interesului, sporind predispoziţia noastră pentru stări de angoasă legate de tot felul de lucruri, care mai înainte nu ne nelinişteau: o extindere insidioasă a unei dispoziţii depresive sau a unei evaluări pesimiste a realităţii sau a unei abandonări determinate de o stare proastă, care prevesteşte orice altceva, dar nicidecum eventualitatea unor bătrâneţi senine.
PR. FILOTEU FAROS, GEORGE SIGALOS
NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU"
-
Schimbari psihologice la varsta de mijloc
Publicat in : Credinta -
Varsta de mijloc intr-o lume in schimbare
Publicat in : Religie -
Acceptarea varstei de mijloc
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.