Cum pot fi mântuite sufletele... aceasta este dorinţa mea arzătoare, focul inimii mele, dragostea dumnezeiască dinlăuntru, care mă mistuie fără încetare.
Nu vă temeţi de boli, chiar şi atunci când suferinţa vă aduce până la hotarul morţii. De vreme ce Dumnezeu este mereu prezent, de ce vă faceţi griji? „In El trăim şi ne mişcăm." Lupta noastră o purtăm în îmbrăţişarea Lui. Il respirăm pe Dumnezeu, suntem înconjuraţi de Dumnezeu, ne atingem de Dumnezeu, în chip tainic îl mâncăm pe Dumnezeu. Oriunde ne întoarcem, oriunde privim, Dumnezeu este pretutindeni: în Ceruri, pe pământ, în prăpastie, în pădure, în stâncă, în mintea ta, în inima ta. Aşadar nu vede El ce înduri? Nu vede El că suferi? Spune-i durerile tale şi vei vedea ... tămăduire şi în sufletul şi în trupul tău.
Acum stau într-o peşteră. Am aici o linişte minunată. Sunt cel mai norocos om, căci trăiesc fără griji şi mă bucur fără încetare de dulceaţa isihiei. Iar atunci când harul pleacă de la mine, pentru puţină vreme numai, liniştea vine ca un alt har şi mă adăposteşte în sânul ei. Şi aşa, durerile şi întristarea acestei vieţi pline de rele şi de osteneală par de mai mică însemnătate. In viaţa de acum, până la ultima noastră suflare, întristarea şi bucuria sunt mereu amestecate.
Dacă harul lui Dumnezeu nu-l luminează pe om, oricât de multe cuvinte i-ai spune nu îi vor fi de folos. El te ascultă puţin, dar în scurtă vreme se întoarce la ceea ce îl ţine rob. Insă dacă împreună cu vorbele tale lucrează îndată şi harul, chiar în acea clipă se petrece o schimbare, după aşezarea sufletească a omului respectiv. Şi de atunci încolo viaţa lui s-a schimbat. Aceasta se petrece cu cei care nu şi-au astupat urechile şi nu şi-au învârtoşat conştiinţa. Dimpotrivă, dacă îi înveţi zi şi noapte pe cei care doar ascultă vorbindu-se despre bine, dar nu se supun şi rămân în dorinţele lor rele, chiar dacă le-ai da toată înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, ai săvârşi minuni în faţa ochilor lor, ai scoate Nilul din matcă şi l-ai revărsa asupra lor, este cu neputinţă ca aceia să se folosească. Cu toate acestea, ei vor să vină la coliba mea, ca să stăm de vorbă şi să le mai treacă timpul, fiindcă se plictisesc. De aceea, îmi închid uşa şi eu, cel puţin, pot să am folos din linişte şi rugăciune.
Cercetaţi-vă pentru a vedea dacă se găseşte înlăuntrul vostru această credinţă, sau dacă nu cumva sunteţi mânaţi de înţelepciunea lumii acesteia. Iar dacă lăsaţi toate în mâinile lui Dumnezeu, iată! Aţi dobândit credinţa şi, fără urmă de îndoială, veţi vedea că Dumnezeu vă va fi ajutător. Şi aşa, chiar de-aţi avea încercări fără de număr, şi satana v-ar ispiti să părăsiţi credinţa, alegeţi de o mie de ori mai degrabă moartea şi nu vă supuneţi înţelepciunii lumeşti. Astfel, vi se va deschide uşa tainelor şi veţi fi uimiţi să vedeţi cum lanţurile înţelepciunii lumeşti vă ţineau legaţi înainte. Acum veţi zbura cu aripi dumnezeieşti, înălţându-vă deasupra pământului, şi veţi respira aerul cel nou al slobozeniei, de care, desigur, alţii sunt lipsiţi. Insă dacă vedeţi că înlăuntrul vostru sunteţi stăpâniţi de înţelepciunea lumii acesteia şi în cele mai mici primejdii vă pierdeţi nădejdea şi cădeţi în deznădejde, să ştiţi că încă nu aţi dobândit credinţa şi, prin urmare, nici nădejdea în Dumnezeu.
Nici o jertfă nu este mai bine-mirositoare înaintea lui Dumnezeu decât curăţia trupului, care se câştigă cu sânge şi luptă apriga.
Ţăranul ară pământul, îl curăţă, pune în el seminţe şi aşteaptă mila lui Dumnezeu. Dacă Domnul nu trimite ploaie şi vânturi folositoare atunci când este nevoie de ele, strădania plugarului este zadarnică. La fel stau lucrurile şi cu noi. Dacă Dumnezeu nu trimite apele curăţitoare ale harului Său, rămânem lipsiţi de roade şi faptele noastre ajung nutreţ pentru diavoli. Căci patimile noastre le îneacă şi nu adunăm nici o roadă. Să nu uităm niciodată că faptele bune, dacă nu au un temei drept, devin fapte rele.
[Cu puterile întunericului] nu te războieşti folosind bomboane şi rahat, ci având ca arme şuvoaiele de lacrimi, durerea sufletului până la moarte, cea mai adâncă smerenie şi foarte multă răbdare, neîncetata rugăciune cu durere.
Inconjurat de întărituri şi înarmat până în dinţi, vrăjmaşul stă în toate cele trei puncte care sunt sufletul omului, trupul lui şi lumea care îl înconjoară. Diavolul nu pierde nici un prilej de a face presiuni asupra omului şi de a-i pune la încercare credinţa. El ne atacă hotărârile şi li se împotriveşte, ţinând seama de diferitele împrejurări. Insă ţinta lui cea mai de seamă este să ne vatăme credinţa şi să-l înjosească pe om, făcându-l trădător şi apostat. Dacă izbuteşte să facă aceasta, îi împuţinează dorinţa şi râvna.
Totul se petrece pentru credinţă, dar în acelaşi timp credinţa ţine totul. Dacă ea slăbeşte, atunci toate încep să tremure şi linia întâi se pleacă.
Ajutorarea semenilor, milosteniile şi toate faptele bune cele din afară nu domolesc trufia inimii. Dar smerita cugetare, durerea pocăinţei şi tăierea voii smeresc duhul mândru.
Unii oameni au sufletul sensibil şi pot fi înduplecaţi cu uşurinţă. Alţii au sufletul de piatră şi cu mare greutate se lasă. Primii se deosebesc de ceilalţi precum mătasea se deosebeşte de fier. Mătasea nu are nevoie decât să fie unsă cu cuvinte. Fierului îi trebuie foc şi un cuptor de ispite grele, pentru a putea fi lucrat. Omul care are un caracter dur trebuie să fie răbdător în ispite dacă vrea să se curăţească. Iar când nu are răbdare, se aseamănă unei candele fără untdelemn, care se stinge repede şi se pierde.
Când mintea pune stăpânire pe rugăciune şi omul simte bucuria care este în aceasta, rugăciunea începe să lucreze singură, neîncetat, fără ca omul să se mai străduiască. Fie că mănâncă, fie că umblă, fie că doarme sau este treaz, înlăuntrul său el strigă rugăciunea şi are pace şi bucurie. Iar când lucrarea rugăciunii este cu el mai multă vreme, ea se face Rai înlăuntrul omului. Acesta este eliberat de patimi şi devine un altul. Şi dacă se întâmplă să fie în pustie.. .O! O! Atunci bucuriile rugăciunii nu mai pot fi înfăţişate de cuvinte omeneşti.
Rugăciunea pe care I-o aducem Domnului fără atenţie şi trezvie esîe o pierdere de timp, este luptă fără răsplată. Trebuie să aşezăm luarea-aminte ca pe un paznic neadormit al tuturor simţirilor noastre, şi trupeşti şi sufleteşti. Căci dacă nu suntem cu luare-aminte, mintea şi puterile sufleteşti se răspândesc în lucruri deşarte şi lumeşti, întocmai cum se împrăştie apa în drum. Nimeni nu poate urca pe înălţimi dacă nu dispreţuieşte lucrurile de jos. Adeseori, când ne rugăm, mintea noastră se mută de la un lucru la altul, plimbându-se pe oriunde doreşte şi ducându-se la cele spre care s-a obişnuit să fie atrasă. De aceea, este nevoie de silinţă aprigă ca să ne adunăm mintea şi să rostim cu luare-aminte cuvintele rugăciunii.
Mintea hrăneşte sufletul şi trimite orice lucru văzut sau auzit, bun sau rău, în inimă, care este centrul puterilor duhovniceşti şi trupeşti ale omului.
Inainte ca ispita să aibă prilej să vă bage în minte gândul ispititor, nimiciţi-l cu rugăciunea. Nu-i lăsaţi loc!
Feriţi-vă de gândurile rele ca de foc. Nu le băgaţi deloc în seamă, ca să nu poată prinde rădăcină în voi; şi nu deznădăjduiţi, căci Dumnezeu este mare şi îi iartă pe păcătoşi. Când greşiţi, pocăiţi-vă şi siliţi-vă să nu mai cădeţi iarăşi.
[Dintr-o scrisoare către un fiu duhovnicesc:] Vino la mine, iubitul meu fiu, chiar şi numai pentru o zi. Vom vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu. Vino şi te bucură de Cel de Care îţi este dor. Ascultă stâncile sălbatice, acei teologi tainici şi tăcuţi, când făuresc pentru tine gânduri adânci şi te îndrumă, îţi călăuzesc mintea şi inima, spre Făcătorul. Este frumos aici de pe la sfârşitul primăverii, de la Sfintele Paşti până la praznicul Maicii Domnului, în august. Teologii necuvântători teologhisesc, stâncile frumoase şi toată făptura, fiecare cu glasul ei sau cu tăcerea ei. Dacă îţi întinzi mâna spre o plăntuţa, ea strigă îndată cu mireasma ei: „Au! Nu mă vezi? M-ai lovit!" Aici, toate au glas şi toate împreună, miş-cându-se în suflarea vântului, înalţă către Dum-nezeu o doxologie melodioasă, armonioasă.
Când monahul îşi curăţă simţurile în isihie, mintea dobândeşte pace şi inima se curăţeşte, iar el primeşte har şi lumina cunoştinţei. Devine în întregime lumină, numai minte, cu desăvârşire străveziu. Atunci ţâşneşte din el teologie, cu atâta putere, încât chiar de-ar încerca trei oameni să aştearnă pe hârtie ceea ce trăieşte el, nu ar izbuti, fiindcă este copleşit ca de valuri care vin fără de număr; ele răspândesc pace şi desăvârşită nemişcare a patimilor în tot trupul lui. Inima este cuprinsă de dragostea dumnezeiască şi strigă: „Domoleşte valurile harului Tău, Iisuse al meu, căci mă topesc ca o lumânare!" Şi, cu adevărat, se topeşte fără să sufere. Mintea este răpită, înălţată la vederea dumnezeiască; şi se petrece o amestecare. Omul se transformă şi se face una cu Dumnezeu, astfel că nu se mai recunoaşte pe sine, tot aşa cum fierul se face una cu focul.
Prin cunoaşterea de sine creştinul devine mai înţelept decât alţi oameni. De asemenea, capătă smerenie şi primeşte har de la Domnul.
Parinte Iosif Isihastul
Vieti si cuvinte de invatatura ale Batranilor contemporani din Grecia, Editura Sophia
Cumpara cartea "Vieti si cuvinte de invatatura ale Batranilor contemporani din Grecia"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.