Cuvânt preafrumos al unui sfânt anonim despre cuvintele dumnezeieştii Rugăciuni

Câtă putere are rugăciunea Doamne, lisuse Hristoase, miluieste-mă? Si câte feluri de harisme dăruieşte aceluia care o lucrează? Şi la ce stare îl aduce? Aceasta nu se cuvine să o spunem şi să o arătăm noi. Noi doar atât să spunem despre această rugăciune, că de pe timpul apostolilor a fost dăruită creştinilor şi li s-a poruncit să o rostească neîncetat. Insă, deoarece nu toţi cunosc ce înseamnă cuvintele acestei rugăciuni, de aceea vom încerca să le tâlcuim şi, mai cu seamă, să punem în evidenţă ce folos au creştinii când spun cu simţire această rugăciune.

Cei trei corifei apostoli ai lui Hristos, Sfinţii Pavel, Ioan şi Petru, au folosit mai întâi cuvintele rugăciunii şi de la aceştia, ca pe o moştenire de Părinţi predată, o repetăm şi noi.

Dumnezeiescul Pavel, care s-a învrednicit să se urce până la al treilea cer, spune: „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus - decât în Duhul Sfânt" (I Cor. 12, 3). Prin afirmaţia că nimeni nu poate să spună acest nume al Domnului Iisus decât în Duhul Sfânt, Sfântul Apostol Pavel arată în chip minunat că acest nume este preaînalt şi mai presus de celelalte nume ale celor mulţi, de aceea nici nu este posibil să îl spună cineva decât numai în Duhul Sfânt.

Si Sfântul Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu, care a tunat cuvintele sale duhovniceşti şi de-Dumnezeu-cuvântătoare, a luat cele din urmă spuse de Sfântul Apostol Pavel şi le-a făcut mai dintâi şi spune: „orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu" (7 In 4, 2).

De asemenea şi cel mai de frunte dintre Apostoli Petru a luat cele din urmă spuse de Ioan şi le-a făcut mai dintâi, adică cuvântul Hristos. Când Domnul nostru a întrebat pe ucenicii Săi: „Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Mt. 16,16-17).

Şi cugetă-i pe aceşti trei preasfinţi Apostoli ai lui Hristos că, în aceste dumnezeieşti cuvinte pe care le spun, sunt legaţi între ei unul cu celălalt ca într-un cerc. Pavel spune Domnul Iisus, Ioan, Iisus Hristos şi Petru, Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Astfel, se face un minunat cerc şi sfârşitul, unde este cuvântul Fiul lui Dumnezeu, se întâlneşte cu începutul lui, unde este cuvântul Domn. Deoarece nu este nici o deosebire să spună cineva Domn şi Fiul lui Dumnezeu, căci acestea două arată dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu Celui Unul-Născut.

In acest fel ne-au predat fericiţii apostoli să spunem în Duhul Sfânt şi să mărturisim pe Iisus Hristos Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. Chiar şi ordinea apostolilor care au spus aceste cuvinte dumnezeieşti nu este fără socoteală, ci are tâlcul ei. Primul care a spus acestea este Pavel, cel din mijloc este Ioan şi cel din urmă este Petru. De la Pavel, care este cel din urmă dintre ucenicii lui Hristos, a început tradiţia mistică a rugăciunii, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, şi prin intermediul lui Ioan ajunge la Petru, care este primul, şi acolo se termină.

Şi, după cum socotesc, acesta este un semn al câştigului nostru şi al unirii cu Dumnezeu prin intermediul faptei, şi al vederii, şi al dragostei. Pavel reprezintă fapta, după cum el singur spune: „mai mult decât toţi m-am ostenit" (I Cor. 15, 10). Ioan reprezintă vederea, după cum şi numele cuvântător-de-Dumnezeu, pe care îl are, arată aceasta. Iar Petru reprezintă dragostea, după cum mărturiseşte însuşi Domnul: „Mă iubeşti, Petre? Paşte oile Mele" (In 21, 16). Astfel, oricine lucrează această rugăciune înaintează în virtutea faptică, şi de la faptă se înalţă la vedere şi dobândeşte dragostea lui Dumnezeu şi se uneşte cu Dumnezeu cel Sfânt.

Insă cuvintele rugăciunii nu înseamnă numai acestea, ci arată încă şi dogma cea dreaptă a credinţei noastre şi înlătură orice erezie a ereticilor. Cuvântul Doamne vădeşte firea dumnezeiască a lui Hristos şi respinge erezia acelora care spuneau despre El că este numai om şi nu este Dumnezeu. Cuvântul lisus arată firea omenească a lui Hristos şi înlătură erezia acelora care spuneau despre El că este numai Dumnezeu, iar nu şi om, ci în mod închipuit Se arată ca om. David a spus în psalmi: „Zis-a Domnul Domnului meu" (Ps. 109, 1). Şi Arhanghelul Gavriil i-a bine vestit Născătoarei de Dumnezeu întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi i-a spus: „Vei chema numele Lui Iisus" (Lc. 1, 31). Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a voit pentru desăvârşita Lui bunătate şi milostivire să Se facă om, ca să-l mântuiască pe om. Şi de aceea S-a numit şi Iisus, care înseamnă Mântuitor şi Răscumpărător al lumii.

Cuvântul Hristos denotă îndumnezeirea firii omeneşti, pe care a luat-o Domnul nostru şi S-a întrupat şi S-a făcut om. Mai înainte de patima şi de moartea Sa îi oprea pe ucenicii Săi şi nu-i lăsa să îl propovăduiască Hristos. Insă, după patima şi învierea Lui, Sfântul Apostol Petru cu multă îndrăznire îl numeşte Hristos în faţa poporului iudeu, spunând: „să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos" (Fapt. 2, 36).

Firea omenească, pe care a luat-o Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a fost de-ndată unsă de către dumnezeirea Lui; însă, după ce a fost răstignită şi a înviat şi a fost înălţată la dreapta Tatălui, atunci a devenit de-o-dumnezeire. De aceea după înălţare era vremea să se dezvăluie denumirea aceasta de Hristos şi El să fie propovăduit de apostoli ca Hristos şi Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu.

Despre cele două firi ale lui Hristos să amintim şi cele ce urmează, care sunt din cel de-al patrulea Cuvânt teologic al Sfântului Grigorie Teologul: „Iar om este numit nu numai pentru a fi înţeles de oamenii trupeşti prin firea Lui trupească - căci nu era posibil să fie înţeles în alt chip datorită caracterului de neînţeles al firii Lui dumnezeieşti ci pentru ca să sfinţească omul prin El însuşi şi să aibă rolul de plămadă în întreaga frământătură şi ca să scape neamul omenesc din osândă, unindu-l cu El însuşi, făcându-Se toate pentru toţi, toate câte eram noi în afară de păcat."94 S-a făcut, adică, trup, suflet, minte, pe care le separă moartea. A devenit comunul amestec al tuturor acestora, adică om, Dumnezeu văzut, ca să devină perceptibilă partea Lui nevăzută. Iar Fiu al omului este numit, căci Se trage şi din Adam şi din Fecioara, din care S-a născut. Pe Adam îl are ca străbun, iar pe Fecioară, mamă directă după felul naşterii, însă nu şi după procedura omenească a naşterii.

„De asemenea este numit Hristos deoarece are Dumnezeirea; căci aceasta este ungerea firii omeneşti, care nu îl sfinţeşte prin lucrarea ei, după cum se petrece cu ceilalţi hristoşi, ci prin a fi în întregime prezentă întru El. Aceasta a avut ca lucrare să facă să fie numită om firea care unge şi să devină Dumnezeu firea cea unsă."95

De-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ai noştri au preluat aceste dumnezeieşti cuvinte ale rugăciunii ca pe o moştenire de la Sfinţii Apostoli şi ne-au predat-o nouă ca să le spunem şi noi, adică, Doamne îisuse Hristoase, miluieşte-mă!

Aceste cuvinte dumnezeieştii Părinţi le-au întipărit adânc în inima lor şi le-au iubit foarte mult. Numai preadulcele nume al lui Iisus Hristos îl aveau ca desăvârşită rugăciune, şi în toată viaţa lor neîncetat căutau să se sature de dulceaţa lui Iisus, şi erau totdeauna îngeri pământeşti şi oameni cereşti. La astfel de înălţime a virtuţii se suiau prin mijlocirea acestui preadulce nume al lui Iisus Hristos.

Insă nouă, celor începători si nedesăvârşiţi, ne-au predat să spunem încă şi miluieşte-mă. Să zicem, adică: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Nu din altă pricină, ci numai ca să ne cunoaştem măsura şi starea noastră, şi că avem nevoie de marea şi bogata milă a lui Dumnezeu cel Sfânt. Trebuie să credem că suntem ca acel orb din Evanghelie care, având dorinţa arzătoare de a-şi dobândi lumina ochilor, striga către Domnul nostru şi zicea: „Iisuse, miluieşte-mă!" (Mc. 10, 47). Astfel şi noi, ca nişte orbi ce suntem cu sufletul, să-L rugăm pe Dumnezeu să arate mila Sa întru noi şi să ne deschidă ochii sufletului ca să îl vedem cu mintea.

Mila lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât harul Preasfântului Duh, pe care trebuie să îl cerem de la Dumnezeu noi cei păcătoşi, şi să strigăm necurmat: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Adică, ai milă de mine, păcătosul, Doamne, în starea ticăloasă în care mă aflu, şi primeşte-mă iarăşi în bunăvoinţa Ta.

Mai înseamnă: Dă-mi duh de putere, care să mă întărească, să mă împotrivesc ispitelor diavolului şi răului obicei al păcatului. Dă-mi duh de îndreptare, ca să mă îndrept şi să-mi vin întru sine, să mă corectez. Dă-mi duh de temere, ca să mă tem şi să păzesc poruncile Tale.

Dă-mi duh de dragoste, ca să Te iubesc şi să nu mai plec de lângă Tine. Dă-mi duh de pace, care să păzească sufletul meu paşnic, şi să-mi adun toate gândurile, şi să fiu liniştit şi netulburat.

Dă-mi duh de curăţie, ca să mă păzească curat de orice întinăciune. Dă-mi duh de blândeţe, ca să fiu blând cu fraţii mei creştini şi să mă îndepărtez de mânie. Dă-mi duh de smerenie, ca să nu-mi închipui cele înalte şi să mă mândresc.

Aşadar, cel care ştie nevoia pe care o are de toate acestea şi le cere de la mult-milostivul Dumnezeu, strigând: Doamne miluieşte! - acesta cu siguranţă va lua ceea ce cere şi se va învrednici de mila Domnului şi de harul Lui.

Acela care numai din obişnuinţă strigă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! - acesta nu este cu putinţă să ia vreodată mila lui Dumnezeu. Căci şi mai înainte a luat multe daruri de la Dumnezeu, dar nu le-a recunoscut, nici nu I-a mulţumit lui Dumnezeu Care i le-a dat.

Acesta a luat mila lui Dumnezeu şi când a fost plăsmuit şi s-a făcut om. A luat mila lui Dumnezeu şi când a fost din nou plăsmuit prin Sfântul Botez şi a devenit creştin ortodox. A luat mila lui Dumnezeu şi când a scăpat de atâtea primejdii sufleteşti şi trupeşti prin care a trecut în viaţa sa.

A luat mila lui Dumnezeu de câte ori s-a învrednicit să se împărtăşească cu Sfintele Taine. A luat mila lui Dumnezeu de atâtea ori când a păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi L-a amărât cu păcatele sale, dar nu a fost nimicit, nici n-a fost pedepsit după cum i se cuvenea. A luat mila lui Dumnezeu când în multe feluri a fost ajutat de Dumnezeu şi nu a cunoscut. Toate acestea le-a uitat şi nu s-a îngrijit deloc de mântuirea lui. Acest creştin, deci, cum să ia mila lui Dumnezeu fără să o simtă, şi cum să ia harul lui Dumnezeu fără să o ştie, căci doar strigă: Doamne miluieşte! fără nici un ţel şi finalitate, ci numai din obişnuinţă?

Insă, aceia dintre creştini care aleargă la Dumnezeu şi strigă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! ca să Se milostivească spre ei Domnul cel Mult-milostiv, şi să-i miluiască, şi să-i primească, aceştia negreşit vor dobândi mila Preabunului Dumnezeu şi vor lua harul Lui, ca să fie sloboziţi din robia păcatului şi să se mântuiască.

Cu mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a tuturor cuvioşilor Părinţi athoniţi, fie ca să aflăm milă şi să dăm răspuns bun în ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii! Amin.

MONAHUL MARCEL KARAKALINUL

Fragment din cartea "EXPERIENŢELE DUHOVNICEŞTI ALE SF. IOSIF ISIHASTUL", Editura Sophia

Cumpara cartea "EXPERIENŢELE DUHOVNICEŞTI ALE SF. IOSIF ISIHASTUL"

Note:

94 Sf. Grigorie Teologul, „Cel de-al patrulea cuvânt teologic", în Opere, PGB, vol. V.
95 Ibidem.

• Talcuire la rugaciunea mintii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Prima mea lectie despre Rugaciunea mintii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• De unde isi are inceputul rugaciunea mintii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea mintii sau Rugaciunea inimii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Rugaciunea mintii si Parintele duhovnicesc
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: