- Ce este păcatul, Părinte Sofîan?

Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii şi milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem şi totuşi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii - curaţi, străvezii, luminoşi... Dar din nefericire există păcatul, şi este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au greşit faţă de Dumnezeu, şi după ei, ceilalţi toţi.

Păcatul, ca definiţie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu voinţă şi cu ştiinţă. Suntem conştienţi că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum şi din cauza libertăţii cu care am fost înzestraţi de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "In zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt deşert spus în viaţă". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, şi cândva vom fi confruntaţi cu noi înşine şi cu ceea ce am spus odată în viaţă. Nu este de glumă. Această vorbă deşartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul este, aşadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu ştiinţă şi voinţă, pe baza libertăţii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreşte nimeni, şi aceasta ne încurajează parcă la păcat...

- Cum putem recunoaşte păcatul, cum putem deosebi binele de rău?

Există un for lăuntric: conştiinţa, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu şi nu este o ruşine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există şi conştiinţe pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltoniştii, de pildă, confundă culorile, roşu cu verde. Cam aşa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Şi, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei aşa-zişi "normali" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele şi transformându-l în rău.

- Părinte Sofian, vorbiţi-ne despre posibilitatea iertării păcatului.

Da... Pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune: "M-am făcut tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândesc". Adică se apleacă la nevoile fiecărui om şi caută să-l ajute, să intre în viaţa lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că şi Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci şi lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: "Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi". Un cuvânt sincer şi smerit spus cu durere şi încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima şi în conştiinţa noastră.

Noi îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar daca ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat şi dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată şi ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au greşit faţă de Dumnezeu şi au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru şi Pavel. Pavel prigoneşte cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu şi Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El şi I-a făgăduit că-L va însoţi până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaşte pe Iisus. Şi a fost iertat, dar a plâns toată viaţa lui pentru această tăgadă.

In istoria de două mii de ani a creştinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în conştiinţa fiecărui om. Ştim că Dumnezeu există şi că este de faţă, şi totuşi suntem mincinoşi, suntem făţarnici. Şi cine ştie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu şi ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, şi intrăm din nou în relaţii normale cu El.

In această lume foarte variată, foarte pestriţă, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viaţa lor. De alţii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căinţă pentru viaţa lor ticăloasă şi se îndreaptă. Nu putem şti însă dacă ni se dă această şansă, acest gând... Nu trebuie să aşteptăm.

Fiecare are relaţia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască oamenii. Toţi suntem păcătoşi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că, toţi suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Şi dacă ajungem să înţelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuţi, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viaţă, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni şi este cu atât mai prezent în viaţa noastră, cu cât îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Şi încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiaţi de Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Şi dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinţa noastră, ne creşte credinţa în Dumnezeu, ne sporeşte dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni şi pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Aşa cum trăieşte peştele în apă, aşa trăieşte monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simţi deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiaîa lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poţi menţine în această stare. Şi peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vieţii pământeşti. Practic, nu suntem deloc oameni cereşti, deşi am vrea să fim, şi ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, ca prin El să devenim fiinţe nesingure, fiinţe cu Dumnezeu. Dacă reuşim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca şi pentru cei din jurul nostru.

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu
CANON DE POCĂINŢĂ, EDITURA BIZANTINA

Cumpara cartea "CANON DE POCĂINŢĂ"

• Parintele Sofian Boghiu
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofian Boghiu - Apostolul Bucurestilor
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofian Boghiu, duhovnicul Bucurestilor
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofian Boghiu - Despre Rugaciune
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: