Traim in lumea lui "imi place" sau "nu-mi place".Aceste cuvinte le auzim foarte des rostite de multi oameni. Majoritatea dintre noi le zicem cand exprimam pareri despre lucruri din lumea aceasta.

Dar, sa recunoastem ca si despre oameni, tot asa vorbim!

Ce este in neregula cu acest "nu-mi place" sau cand este nepotrivita aceasta eticheta.

Sa spunem mai intai ca adunarea celor care-l iubesc pe Dumnezeu si „au dat like” la tot ce a zis El-Cuvantul vreodata, formeaza sinaxa celor care s-au pronuntat categoric cu acest "nu-mi place" doar in privinta pacatului, nu si in ce priveste pe pacatosi.

Crestinii sunt cei care marturisesc iubirea lor fata de toate fiintele create de Dumnezeu fara trieri, departajari, segregari arbitrare, subiective, partinitoare.

Nu poti canta iubirea si sa traiesti printre oameni facand selectii naturale dupa cum iti vine, sa impartasesti destinul poporului tau iubind doar eroii lui, nu si pe fiecare din neamul tau, sa-i imparti si sa-i desparti pe cei din jur in prieteni si neprieteni, unii vrednici de iubit si altii vrednici de dispretuit.

Bineinteles ca a dojeni cu dreptate nu inseamna dusmanie sau dispret, asa cum nici a sta deoparte cu indiferenta nu ne aseaza sufletul in blandete si nevinovatie.

Cine ne da dreptul sa-i despartim pe oameni in turme de oi si de capre, in cete de viteji si de lasi, in locul si in numele lui Hristos? Cine ne-a pus judecatori peste neam si neamuri?

Biserica nu este un club excusivist sau elitist, nu este o adunatura de vedete si nici un muzeu al figurilor de ceara , nu este un parc cu statui sau cu idoli, nu este nici tribunal sau judecatorie, nu este asociatia, fundatia sau ONG-ul nu stiu cui, nici "partidul dreptilor sau a sfintilor in viata", nu este un cimitir cu "morminte varuite", ci este mai curand, adunarea celor care se pocaiesc pentru pacatele lor si se straduiesc prin tot ceea ce fac sa ajunga la mai multa iubire de oameni si la o tot mai mare prietenie cu Dumnezeu.

Despre tot ceea ce este creat de Dumnezeu ar trebui sa spunem si noi ca: „sunt bune foarte” ca si Creatorul vazutelor si nevazutelor dupa ce le-a zidit si apoi sa ne bucuram ca le avem sau ca le vedem ca exista in jurul nostru.

Multe lucruri din cele create de Domnul ne sunt daruite pentru a exclama si noi cu recunostinta: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut”(Ps 103, 24) ori

Multumim, Doamne, pentru toate cate ne-ai daruit!

De la acest gand am putea sa urcam mintea la frumuseti mai inalte, la bunurile viitoare care le-a pregatit Domnul credinciosilor Sai.

Insa, din pacate, nu mai stim sa ne bucuram de darurile primite si nici de partasia cu oamenii din jurul nostru.

Constat o imputinare sufleteasca si o restrangere a relatiilor pana la limitele egoismului fiecaruia dintre noi. Oamenii au devenit obiecte de care avem nevoie sau nu, iar lucrurile au devenit idoli insufletiti de atasamentul nostru patimas fata de ele. S-au inversat aceste raporturi firesti dintre oameni si lucruri si nu mai vedem in semenii nostri binecuvantarile sau lectiile pe care ni le da viata prin unii sau prin altii.

Acest neajuns se intampla si pentru ca am devenit cele mai mofturoase fiinte din Univers, niste creaturi pline de orgolii si pretentii, care vrem prea mult de la altii, cerem totul de la viata, dar noi nu dam nimic in schimb sau prea putin oferim.

Legea care domneste peste suflete este una a reciprocitatii. Primim in masura in care si daruim. Ai dat bucurie, primesti bucurie, arati dragoste, ai parte de dragoste. Acest protocol functioneaza daca exista onestitate, deschidere si afinitati intre persoane.

In mod firesc intre crestini ar trebui sa pluteasca in aer aceasta reciprocitate a iubirii, a bucuriei ce se naste din impartasirea unor valori comune si din comuniune.
Insa, intervine prematur acest friguros „nu-mi place!” si inghetul sufletesc de dupa.

Vedem adesea cum prejudecatile saboteaza legea iubirii, oamenii se ante-pronunta cu judecati otravite, se indeparteaza inainte de se cunoaste, se influenteaza unii pe altii la neprietenie si decid a nu se mai iubi, se sfatuiesc pentru despartire, pentru neiertare, pentru impotriviri de tot felul.

Unitatea in cuget si in simtiri este un ideal imprastiat de fitele omului inecat in preaplinul iubirii de sine. Deceptiile dejoaca si ele increderea dintre oameni, orgoliile pun piedici la usi si lacate la inimi.

O inoportuna prudenta ne zavoraste in turnuri de fildes unde se urzesc ganduri de razvratire. Oamenii nu mai sunt dispusi sa ierte. Daca totusi se intampla minunea, uitam sa dam iarasi sanse omului si sa o facem „de saptezeci cate sapte”. Stam la panda cu pusti pregatite pentru vanat victimele lui „mie nu-mi place”.

Se aude in vazduhul inimilor urate simfonia gloantelor oarbe lansate de orbi care nu mai vad frumusete la semenii lor.

Intunericul si dictatura fricii de oameni ne-a facut securisti. Frate pe frate se da la moarte .sufleteasca si apoi se arunca in temnita insingurarii si a beznei sinelui si a egoismului. Ne vindem prieteniile dupa interese si conjuncturi. Nu mai privim in suflete. Singurul refren care-l mai canta buzele noastre este dintr-o oda a raului, a dusmaniei. Ne scoatem ochii si apoi ii scoatem din viata noastra pe cei care ar trebui sa ne ramana dragi pentru totdeauna.

De ce se petrec toate acestea? Pentru ca m-a ranit si „nu-mi place!”, marturisesc unii, unele. Este un monstru, iar eu sunt un inger ranit, parca vrea sa spuna. Poate fi acesta un raspuns!? O justificare pentru a ura? Mi-a spus un adevar pe care nu-l pot primi. Mi-a spus asa cum nu credem ca sunt si trebuie sa port aceasta povara, care sunt eu insumi.Eram multumit cu parerile mele despre mine insumi, era suficient sa stiu ca sunt bun. Acum am aflat ca sunt un om rau si mandru. M-am straduit sa ascund acest lucru si iata acum trebuie ma duc in carca pe mine insumi asa cum sunt.

Dar sa nu fim fatalisti! Putem parasi aceasta lume a lui „nu-mi place”, acest razboi cu semenii nostri. Oricum aceste simtaminte nu sunt in zodie cu iubirea, iertarea si pacea lui Hristos. Nu apartin Evangheliei aceste afecte de copii razgaiati.

Sa iubesti este cea mai frumoasa batalie de purtat cu tine insuti. Trebuie sa te birui neincetat. Cuvantul poate sa invinga pe altul, dar nu va convinge neincetat, pe cand dragostea ta va dezarma si pe vrajmasi.

Ai auzit ca s-a zis:

"Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat." (Psalm 84,10-12) .

Iata cum "adevarul si dreptatea" pot sa convietuiasca cu "mila si pacea". in cuvantul, in inima si in mintea noastra, dar si intre noi!

Like, like, like.

Dragostea inseamna si like. Ea cuprinde pe cat mai multi oameni si deschide orizonturi de lumina si comuniune.

Ce mare virtute este a aceasta cand iubesti doar pe sfinti, cand admiri doar oameni frumosi, cand pretuiesti doar oamenii care te lauda, cand esti prieten doar cu aceia care-ti impartasesc ideile si nu te manifesti asemenea si in prejma celorlalti care sunt poate mai diferiti si poate un pic mai jos pe scara valorilor?

Cred ca oamenii adevarat virtuosi sunt cei care pot cuprinde in iubirea lor pe cat mai multi semeni ai lor, iar cei mai jalnici sunt cei care iubesc pe cat mai putini si aceia alesi pe capete si dupa interese.

Puterea lui „imi place”care uneste este mai mare decat puterea lui „nu-mi place”care desparte. Dragostea uneste, atrage pe cele risipite, le aduna, ii ajuta pe toti sa convietuiasca si sa lucreze impreuna.

In prima sentinta a lui „like-imi place” este gingasie, dragoste si comuniune, iar in cea de-a doua a lui „dislike- nu-mi place” este o trufie ascunsa si o insingurare vinovata, care raceste inima si inchide poarta unor imbratisari tandre dintre suflete.

Pr. Alin-Cristian Preotu

.

• Dragostea
  Publicat in : Morala
• Dragostea, iubirea, fericirea
  Publicat in : Editoriale