Dusmanii curatiei

Dusmanii curatiei Mareste imaginea.

Duşmanii curăţiei sunt:

1. Inaintea tuturora, propria noastră patimă, cuibărită în trupul nostru păcătos. Cu ea omul trebuie să poarte lupta. De această luptă aprinsă nu au fost cruţaţi nici cei mai mari sfinţi. în vieţile lor citim că ei ajungeau Ia capătul puterilor, însă nu părăseau nădejdea în Dumnezeu şi lupta cu păcatul.

Un frate de mănăstire, de pildă, era greu luptat de gândurile desfrânării. In inima lui ardea parcă, zi şi noapte, focul iadului ispitelor. însă el răbda şi nu se învoia cu patimile desfrânării, ci prin rugăciune se împotrivea lor atât cât era cu putinţă. Mulţi ani a petrecut în această luptă, până ce, în cele din urmă, furtuna ispitelor s-a risipit. în inima acestui monah a început să împărăţească pacea. Pentru răbdarea şi statornicia lui în acest război, Dumnezeu i-a dăruit biruinţa. El a dobândit o nepătimire plină de har, lesne punând pe fugă toate uneltirile diavolilor desfrânării ce s-au mai ivit din când în când, până la sfârşitul vieţii sale.

Despre un alt monah se povesteşte că timp de 14 ani a avut cumplite ispite de desfrânare. In tot acest timp, el s-a luptat bărbăteşte cu ele, necedând acestora, conducându-se după următorul dreptar: nu a îngăduit gândului său să se învoiască cu ispita. Insă nici aşa nu a reuşit să izgonească diavolii desfrânării de la sine. In cele din urmă a mărturisit în biserica mănăstirii, înaintea tuturor fraţilor, ispitele sale de desfrânare. Călcându-şi în picioare ruşinea lui, s-a smerit şi a aşteptat ajutor de la Dumnezeu. Egumenul a rânduit tuturor să se roage pentru el timp de o săptămână. După aceste rugăciuni ale întregii obşti, chinurile diavolilor desfrânării s-au îndepărtat de la monah şi războiul lui lăuntric a luat sfârşit.

Să nu ne mirăm că plăcuţii lui Dumnezeu au avut parte de lupte trupeşti! Dumnezeu îngăduie patimile desfrânării, pentru a ne smeri prin acestea. Nevoitorul care a înaintat în oarecare virtuţi, şi din această pricină arată aplecare către mândrie, îndată ce se ciocneşte în inima lui cu gândurile izvorâte din desfrânare, nu poate să nu se scârbească de sine şi să nu vadă cât de josnic este el în ochii lui Dumnezeu. In acest chip se mântuieşte de cea mai înfiorătoare şi mai pierzătoare patimă - mândria.

Conştientizând aceasta, plăcuţii lui Dumnezeu au pătimit cu răbdare atacul desfrânării şi nu au cârtit înaintea lui Dumnezeu, că au fost creaţi cu aplecări trupeşti. Ei au văzut în ele o otravă pe măsură împotriva mândriei. însă această otravă potrivnică lecuieşte mândria doar prin smerita, necârtitoarea, bărbăteasca şi statornica luptă cu patimile necurate. Dacă cedăm acestora ori cârtim împotriva lui Dumnezeu, această otravă potrivnică mândriei se devine vătămător pentru noi înşine. De aceea, în lupta cu patima desfrânării se cere mare înţelepciune, răbdare şi smerenie.

Un oarecare ucenic al unui mare nevoitor, cu smerenie şi cu înţelepciune se lupta cu patima sa. Văzându-l cât suferă şi se chinuieşte, stareţul l-a întrebat: „Nu vrei să-L rog pe Dumnezeu să-ţi uşureze lupta?” - „Nu! - i-a răspuns ucenicul. Pentru că, deşi pătimesc, în această pătimire a mea aflu roadă pentru suflet. De aceea, mai bine în rugăciunea ta cere de la Dumnezeu ca să-mi dea răbdare să pot duce ispita!” Auzind aceasta, stareţul s-a minunat şi i-a spus: „Acum înţeleg că tu ai înaintat pe cale şi mi-o iei înainte!”

Ispitele trupeşti se pot asemăna cu mâncărurile savuroase, care dau un miros ademenitor. Treci, de pildă, în post, pe lângă un bufet şi simţi miros plăcut şi aţâţător spre poftă. De tine atârnă dacă vei intra ori nu în acel local, dacă vei mânca ori nu vei mânca. Tot astfel şi cu ispitele trupeşti. Simţi puterea lor ademenitoare, însă pentru că ai voie liberă, singur hotărăşti dacă vei păcătui ori nu. Celor plini de dârzenie le ajută Dumnezeu. Nu trebuie să uităm aceasta. Potrivit Sfinţilor Părinţi, noi suntem doar luptători împotriva gândurilor ispititoare, şi nu dezrădăcinători ai acestora. Cel Ce le smulge din rădăcină este Dumnezeu!

2. Al doilea duşman al necurăţiei este lipsa privegherii asupra noastră înşine şi nepăzirea simţurilor noastre: vederea, auzul, gustul şi celelalte. Aceste simţuri sunt ferestre şi uşi ale sufletului. Cel ce nu ia aminte, ci le deschide atunci când nu trebuie, singur îngăduie diavolului desfrânării să intre în inima lui. Şi într-adevăr, demonul desfrânării pătrunde prin ochi, când ei privesc cu poftă vreo oarecare privelişte pornografică; prin urechi, când ascultă cu plăcere cuvinte ori cântece necuviincioase; prin gust, când acesta cu nesaţiu se dedă la mâncăruri şi băuturi ce aţâţă la desfătare; şi prin pipăire, când prin strângerea mâinii, săruturi şi altele asemenea, omul se lasă în puterea patimii sale.

Deosebit de primejdioşi se arată a fi ochii. Cel ce poate să-şi păzească privirea sa şi s-o desprindă cu voie hotărâtă de priveliştile ademenitoare pline de înşelare, acesta va putea să-şi păzească şi curăţia lui, cu ajutorul lui Dumnezeu. Insă cel ce iubeşte să-şi aprindă ochii cu sminteli, acesta nu va rezista până ce şi cu fapta sa nu va săvârşi păcatul desfrânării, când i se va da lui prilej la aceasta. Iată de ce trebuie să urmăm sfatul Sfântului Efrem Sirul: „Nu îngădui ochilor tăi să rătăcească încoace şi încolo şi nu privi frumuseţe străină, ca să nu te trântească potrivnicul tău cu sprijinul ochilor tăi!”.

3. Duşmani ai curăţiei sunt, de asemenea: purtarea libertină a bărbaţilor şi a femeilor, rătăcirea minţii în lucruri necurate, citirea de romane păgubitoare de suflet, privirea la filme cu imagini necurate şi alte privelişti pătimaşe, afundarea în convorbiri indecente, ascultarea şi povestirea de glume lipsite de orice cenzură, participarea la companii rele, unde se bea şi se fumează în neştire, flirtul, dansul şi altele. Cel ce săvârşeşte asemenea fapte îşi pune singur piedici pe calea curăţiei.

4. Aici trebuie să amintim ca pe un foarte primejdios duşman al curăţiei -păngărirea imaginaţiei cu amintiri necurate şi privelişti necuviincioase, închipuite de bunăvoie.
Cineva ar putea crede că închipuirea scenelor de necurăţie nu ne întinează deloc, după cum aducerea în minte a imaginii unei flăcări nu ar fi nici un pericol. Această comparaţie însă este întru totul neadevărată. Dacă îţi închipui că te-ai apropiat de foc, acesta nu te va arde, nici nu-ţi va aprinde gândurile tale. Insă dacă îţi închipui păcatele desfrânării, gândirea ta te va arde cu păcatul şi tu pe de-a-ntregul te vei aprinde de dorinţe necurate.

Imaginaţia joacă un mare rol în viaţa duhovnicească. Dacă nu o curăţeşti de gândurile rele şi de închipuirile necurate, aceasta te va murdări pe de-a-ntregul. închipuirea, care ne murdăreşte ziua prin tablouri pline de păcat, ni le întoarce noaptea cu camătă, proiectându-le pe ecranul viselor noastre. Necuratele vise de noapte dau în vileag ruşinoasele închipuiri din timpul zilei. Ascunse de oameni, ziua, aceste închipuiri se descoperă în faţa subconştientului noaptea, în forme nestăvilite, neîmpiedicate de ruşinea care ne însoţeşte în timpul zilei şi nesupravegheate în vremea odihnei, în vis, de raţiunea noastră.

Dacă desprindem imaginaţia noastră de păcat şi o supunem năzuinţei către o viaţă virtuoasă, ne vom mântui de necuratele şi nefericitele ei urmări, ce ne trag în mocirla păcatelor trupeşti, prefacând-o dintr-un instrument al păcatului într-o armă a virtuţii.

Aşezată în slujba patimilor trupeşti, imaginaţia poate să devină tiranică şi să pună în mişcare întreaga noastră fiinţă, mobilizând atât sufletul, cât şi trupul, spre păcat. Un om, aprins de imaginaţie, îndată ce se întâlneşte cu obiectul dorinţelor sale necurate, uită şi de ruşine, şi de frică, şi de onoare. Chiar şi închipuirea veşnicelor chinuri se arată nelucrătoare, iar focul iadului slab înaintea focului dorinţelor patimilor dezmierdării, întărite în imaginaţie. Sfântul Efrem Sirul zugrăveşte astfel omul robit de patima trupească, care îşi foloseşte imaginaţia ca pe un cârmaci către păcat: „Iubitorul de dezmierdări, atunci când se întâlneşte cu vreo femeie, devine vesel, răpit pe de-a-ntregul de frumuseţea ei. Frumuseţea trupească îi fură mintea, încântarea îl face bun la chip, admiraţia i se vede din aşezarea sa, şi în discuţiile cu femei, el se topeşte de plăcere. Amintindu-şi de vederea lor, acesta se dedă la imaginaţii pline de pofte, zugrăvind pe viu în imaginaţia sa chipuri de femei, închipuindu-şi expresii păcătoase, râsuri fermecătoare, cuvinte ademenitoare şi altele. Intre bărbaţi i se pare plictisitor. Iar când vede femei, se luminează îndată, aleargă încoace şi încolo ca să-şi pună la dispoziţie serviciile sale. Şi numai ce-i vine lui atunci glas de cântat, şi isteţime în a exprima vorbe de spirit, şi talent de a se arăta interesant şi plăcut!”

Imaginaţia, ieşită de sub controlul raţiunii şi al voinţei, se transformă în cel mai crud duşman al nostru şi într-un trădător tară de ruşine. De aceea să nu îi îngăduim libertatea de a umbla pe căile păcatului, ci ca pe un căţeluş să o legăm de ţăruşul fricii de Dumnezeu! Doar atunci ea nu va mai intra într-o legătură de trădare cu duşmanii noştri - diavolii, ci dimpotrivă, va păzi casa sufletului nostru de furi şi de tâlhari.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"

 

27 Septembrie 2017

Vizualizari: 1132

Voteaza:

Dusmanii curatiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE