Isihia e o viaţă de o asemenea bogăţie şi strălucire, încât descrierea ei îmbracă totdeauna un caracter oarecum inconsecvent şi contradictoriu. Mi se pare firesc ca persoane obişnuite să se mişte în planuri logice raţionale să fie tulburate la ideea că omul e introdus pentru un anume timp şi cu o evidenţă existenţială în viaţa veşnică.

Faptul de a deveni veşnici pentru un anume timp este intr-adevăr paradoxal. Voi încerca totuşi să dau o explicaţie acestui fapt.

In perspectiva ascetului, timpul şi veşnicia sunt două moduri diferite ale existenţei. Cel dintâi, timpul, e modul existenţei tainic create din nimic de Dumnezeu, care se naşte în orice clipă şi se dezvoltă în mişcarea ei. Cel de-al doilea, veşnicia, e modul Fiinţei divine, căreia nu îi sunt aplicabile concepţiile noastre de extensiune şi succesiune.

Veşnicia e un act unic, de o plenitudine de neconceput, un act sau o lucrare a Fiinţei divine, care în acelaşi timp, transcende şi înglobează toate modalităţile extensiunii şi succesiunii lumii create. Dumnezeu singur e veşnic prin însăşi natura Sa. Veşnicia nu este nici o abstracţie, nici o entitate existând intr-un mod independent în sine însăşi, este chiar Dumnezeu în F’iinţa Lui. Când bunăvoinţa dumnezeiască oferă omului darul harului, acesta devine prin împărtăşirea lui nu numai nemuritor în sensul unei prelungiri nedefinite a vieţii sale, ci şi „fără de început”, participând la sfera Vieţii dumnezeieşti în care nu este nici început, nici sfârşit.

Spunând că omul ajunge o fiinţă „fără de început”, nu avem în vedere nici preexistenţa sufletului, nici transformarea naturii noastre create în natură divină necreată, ci comuniunea reală cu Viaţa divină „fără de început” în virtutea îndumnezeirii creaturii prin har.

Când mintea şi inima îndreptate spre Hristos se topesc într-o unire tainică, nu prin eforturile lor, ci prin lucrarea lui Dumnezeu, atunci omul se vede pe sine însuşi în rădăcina cea mai adâncă a naturii sale; minte cu chip dumnezeiesc (deiformă), duh asemenea lui Dumnezeu, ipostasă (persoană) nemuritoare, el vede pe Dumnezeu fără imagini. Dar câtă vreme rămâne legat de condiţia lui trupească, cunoaşterea sa nu poate fi desăvârşită şi nu poate concepe ce anume va fi existenţa sa veşnică după străbaterea ultimei etape a vieţii pământeşti, adică după eliberarea de povara trupului şi intrarea sa, în afara poverii trupului în infinitatea Luminii dumnezeieşti, dacă Dumnezeu va vrea să-l primească aici. Or problema de a şti ce va fi existenţa veşnică nu se pune în momentul vederii, atunci când sufletul, cufundat în Dumnezeul Cel Veşnic nu ştie dacă e în trup sau în afară de trup; problema nu se pune decât în momentul în care sufletul se întoarce în această lume, când se simte din nou în trup şi, în acelaşi timp, vălul trupului îl învăluie din nou.

In el însuşi, adică în limitele naturii sale create, omul nu are viaţa veşnică. Impărtăşindu-se de Viaţa dumnezeiască prin darul harului, el poate trăi încă de aici această veşnicie într-un mod mai mult sau mai puţin intens.

Toate expresiile folosite aici sunt paradoxale; într-un mod mai explicit am putea spune: suntem cu atât mai veşnici cu cât suntem mai mult în Dumnezeu - „cu atât” neexprimând aici cantitatea, ci darul lui Dumnezeu.

Sufletul în stare de vedere nu întreabă nimic. Fără a se putea înfăptui prin voinţa sa proprie - fiindcă el n-ar putea dori ceea ce n-a cunoscut vreodată - actul negrăit al înălţării în lumea dumnezeiască nu are loc totuşi fără participarea lui, iar aceasta constă într-o conformare prealabilă a voinţei sale cu voinţa lui Dumnezeu prin păzirea poruncilor Lui; conformare inerentă aspiraţiei spre Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu e precedată de mari suferinţe, de belşug de lacrimi, de lacrimi fierbinţi ţâşnind din inimă şi care mistuie în om trufia trupească, sufletească şi duhovnicească.

Câtă vreme locuieşte în trup, omul nu poate dobândi cunoaşterea desăvârşită, dar Dumnezeu îi dă o experienţă autentică, sigură şi reală a împărăţiei veşnice, şi deşi, cum spunea stareţul, această cunoaştere nu e decât „parţială”, nu se află mai puţin în afară de orice îndoială.

Vorbind despre experienţa veşniciei şi învierea sufletului, ne gândim la marea bunăvoinţă dumnezeiască care, revărsându-se asupra omului, îl „răpeşte” pe tărâmul Luminii veşnice şi îi dă să vieţuiască cu certitudine eliberarea sa de moarte, veşnicia lui.

Deşi la „întoarcerea” din această vedere un „văl” acoperă din nou omul, conştiinţa sa personală şi percepţia lumii pe care o are sunt radical modificate şi nu pot să nu fie modificate din mai multe motive. Experienţa căderii şi a suferinţelor ei îi descoperă aceeaşi tragedie în fiecare făptură omenească. Experienţa nemuririi personale face ca în fiecare om să-l vadă pe fratele său nemuritor. Experienţa vie a veşniciei şi a vederii lăuntrice a lui Dumnezeu, detaşată de creaţie, umple într-un mod neînţeles sufletul de iubire pentru om şi pentru întreaga zidire. Numai cine a cunoscut în experienţa sa duhovnicească măreţia omului e în stare să-l aprecieze cu adevărat şi să-l iubească pe aproapele său.

Şi iată încă un fenomen inexplicabil: în momentul vederii, potrivit expresiei stareţului, „lumea e cu totul uitată”; timpul în care se situează vederea nu este timpul în care operează gândirea; gândirea discursivă obişnuită încetează atunci. Lucrarea minţii subzistă, dar e o lucrare de un gen cu totul deosebit. Nu e, aşadar, deloc surprinzător că, atunci când această experienţă situată în întregime în afara acestei lumi ia sfârşit, ea îmbracă forma gândurilor şi a sentimentelor... Starea vederii e lumina iubirii dumnezeieşti; şi sub înrâurirea acestei iubiri se nasc în suflet sentimente şi gânduri noi cu privire la Dumnezeu şi lume.

Prima „răpire” ce conduce la vedere e dată omului de sus, fără ca el să o caute, căci necunoscând-o, nici n-o poate căuta. Dar mai apoi, nu o mai poate uita şi cu o inimă îndurerată o caută din nou, nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru toţi oamenii.

Fragment din cartea "Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul", EDITURA DEISIS

Cumpara cartea "Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul"

 

• Indumnezeirea
  Publicat in : Dogma
• Sfintirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Dogma
• Teologia cosmosului si indumnezeirea omului
  Publicat in : Dogma
• Recenzie: Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula - Indumnezeirea maidanului - pastoratia Bisericii in spatele blocurilor
  Publicat in : Religie
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: