Indrumari pentru spovedanie

Indrumari pentru spovedanie Mareste imaginea.

Mulţi dintre cei ce postesc întâmpină greutăţi atunci când este vorba de lucrurile pe care ar trebui să le spună la spovedanie. Mai presus de orice şi cel mai potrivit ar fi să spovedim mai întâi păcatele pentru care ne mustră conştiinţa în mod special. Asemenea păcate şi circumstanţele producerii lor nu se uită niciodată. Apoi, spovedania ar trebui să fie cât se poate de detaliată, de smerită şi de sinceră; pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie, am pregătit două pagini cu fragmente din scrierile câtorva Părinţi şi învăţători ai Sfintei Biserici. Poate că acestea le vor inspira celor care se pocăiesc unele idei sau le vor aminti ceva din propria lor viaţă.

I
Binecuvântează Doamne, Mântuitorule, să mă spovedesc Ţie nu doar prin cuvinte, dar şi prin lacrimi amare. Căci am pentru ce să le vărs...

Mi se clatină credinţa în Tine, Doamne! Gânduri de slăbire a credinţei şi ale necredinţei îmi cuprind sufletul mult mai des decât oricând. De ce? Bineînţeles că este de vină şi duhul timpului actual, sunt de vină şi persoanele cu care mă întâlnesc, dar mult mai vinovat sunt eu însumi, fiindcă nu lupt cu necredinţa şi nu mă rog Ţie în neputinţele mele; sunt cu atât mai vinovat dacă am smintit pe cineva - cu fapta sau cuvântul, ori chiar prin însăşi tăcerea mea rece, atunci când a fost vorba de credinţă. Doamne, am greşit cu acestea: iartă-mă şi miluieşte-mă, întărindu-mi credinţa.

Se răceşte în mine dragostea faţă de oameni, ba chiar şi faţă de apropiaţii mei. Rugăminţile lor interminabile de a-i ajuta, faptul că uită adesea cât de mult am făcut pentru ei, creează între noi o nemulţumire reciprocă; însă eu sunt mult mai vinovat decât ei. Sunt vinovat, fiindcă dispun de mijloace pentru a-i ajuta, dar îi ajut în silă. Sunt vinovat, fiindcă nu ajut din motive creştine, ci pentru propriul meu egoism, din dorinţa de a primi mulţumiri, de a fi lăudat. Iartă-mă, Doamne, îmblânzeşte-mi inima şi învaţă-mă să fiu atent nu la modul cum mă văd oamenii, ci la felul cum mă raportez eu la ei. Iar dacă ei mă privesc cu duşmănie, inspiră-mi, Doamne, să le răspund cu dragoste şi bunătate, rugându-mă pentru ei!

Ţi-am greşit şi prin faptul că mă gândesc mult prea puţin la păcatele mele. Nu numai că nu meditez la ele în perioada obişnuită a anului, dar nici în post nu-mi amintesc de ele, nici nu mă străduiesc să mi le readuc în minte pentru spovedanie. în gând nu am decât fraze comune: Nu am nimic deosebit de spovedit; sunt la fel de păcătos ca şi ceilalţi". O, Doamne, de parcă nu aş şti că înaintea Ta este păcat orice cuvânt deşert, ba chiar însăşi dorinţa de a păcătui din inima mea. Dar câte cuvinte şi dorinţe de acest fel se adună în fiecare zi. Dar câte se adună în decursul unui an întreg, doar Tu, Doamne, le ştii: dăruieşte-mi să-mi văd greşelile, îndură-Te şi iartă-mă!

Apoi, păcătuind continuu, eu recunosc în mine absenţa aproape desăvârşită a luptei cu răul. Este de ajuns să apară vreun prilej sau vreun impuls - că deja mă şi arunc cu capul în jos în bezna păcatului; doar după ce-am căzut realizez: Doamne, ce am făcut?! Este o întrebare lipsită de rost atunci, fiindcă ea nu mă mai ajută să devin mai bun.

Dacă mai simt tristeţe în momentele acelea, este din cauza faptului că mi-am afectat iubirea de sine, nicidecum din conştientizarea faptului că te-am întristat pe Tine, Doamne!...

Nu numai că nu lupt cu răul cel mai mare din mine, dar nici măcar cu cea mai uşoară şi dăunătoare obişnuinţă. Nu mă pot înfrâna, dar nici nu mă străduiesc să o fac. Am greşit, iartă-mă!

Păcatul irascibilităţii care mă stăpâneşte nu mă lasă câtuşi de puţin. Când aud vreun cuvânt mai aspru, nu numai că nu răspund printr-o tăcere bună, ci mă şi comport ca un păgân: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" (vezi: leş. 21, 24; Mt. 5, 38). Duşmănia se naşte din te miri ce, prelungindu-se zile şi săptămâni întregi, iar eu nu numai că nu mă gândesc la împăcare, ci chiar caut un prilej prielnic de a mă răzbuna cât mai crud. Fără de număr Ţi-am greşit, Doamne! Îndură-Te, iartă-mă şi temperează-mi inima!

Pe lângă aceste păcate grele, în întreaga mea viaţa persistă o serie de greşeli: nu preţuiesc timpul pe care L-ai acordat pentru a-mi dobândi mântuirea; nu caut din tot sufletul ajutorul Tău; stau adesea în biserică în mod necuviincios, mă rog în mod mecanic, judec modul altora de a se ruga şi nu sunt atent la felul cum mă rog eu însumi.

Când sunt acasă mă rog cu multă greutate şi neatenţie, astfel încât adesea nici nu aud cuvintele pe care le rostesc, iar uneori renunţ cu totul la rugăciune. Aceasta este atitudinea mea faţă de Tine, Doamne, şi nu pot să-Ţi spun nimic, fără numai: iartă-mă şi miluieşte-mă!

In relaţiile mele cu oamenii greşesc prin toate simţurile mele: greşesc cu limba, rostind cuvinte mincinoase, obscene, mustrătoare şi ispititoare; greşesc cu ochii, privind cu neruşinare la feţele femeilor, lecturând romane sterile sau petrecându-mi serile jucând cărţi; greşesc cu mintea şi inima, judecându-i pe alţii şi duşmănindu-i des şi pentru perioade îndelungate; greşesc nu numai împotriva sufletului meu, ci şi împotriva trupului meu, mâncând şi bând fără de măsură.

Primeşte-mi pocăinţa, Iubitorule de oameni, ca în pace să mă apropii de Sfintele şi de Viaţă Dătătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor mele, spre îndreptarea vieţii mele vremelnice şi spre moştenirea celei veşnice. Amin.

II
„Nu sunt vrednic să-mi cer iertare, Doamne!" - astfel striga odinioară Sfântul Efrem Şirul, marele învăţător al pocăinţei.

„Cum să rezişti în faţa atacului unui păcat? Cum să îngrădeşti intrarea patimilor?" - îl întreba pe Efrem Sfântul Vasile cel Mare, iar acela îi răspundea doar prin lacrimi...
Ce aş putea să spun înaintea Ta, Doamne, eu, cel mai mare şi mai înrăit păcătos?

Pentru rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi Efrem şi Vasile, dăruieşte-mi, Doamne, şi pocăinţă, şi cuvintele [potrivite ca să o exprim], şi lacrimi! Ajută-mă să scot din mine, ca pe un venin ucigător, toate faptele mele rele, cuvintele deşarte şi gândurile viclene. Iar dacă am uitat să mai spun ceva, Tu le ştii pe toate şi mi le vei aminti, fiindcă eu nu vreau să Ţi le ascund. Tu îmi porunceşti: „fă tu însuţi socoteala ca să te dezvinovăţeşti" (Is. 43,26), iar eu îţi spun: s-au înmulţit păcatele mele, Doamne, şi se înmulţesc neîncetat, se înmulţesc fără de număr. Ştiu şi nu uit că chiar şi un gând necurat este o fărădelege înaintea Ta, iar eu nu numai că am gânduri care Te întristează, dar le şi pun în practică. Sunt conştient că fac un rău, dar nu mă abat de la rău... Ba din contră, chiar mă bucură momentele petrecute în păcate şi mi se pare că procedez într-un mod cât se poate de natural. Astfel, nici nu ajung să pun început pocăinţei mele, căci indiferenţa mea gravă faţă de păcatele mele întrece orice limită, într-adevăr, nenumărate sunt gândurile necurate din mine, precum şi impulsurile de egoism, de slavă deşartă, de mândrie, de judecată, de ranchiună, de răzbunare.

Adesea mă cert zadarnic, sunt mânios, crud, zavistios, leneş şi încăpăţânat orbeşte. Insemn puţin, dar am păreri exagerate despre propria persoană. Nu vreau să le acord respectul cuvenit celor care îl merită, pe când eu pretind de la ceilalţi respect, fără vreun temei. Mint în continuu, dar mă şi supăr pe mincinoşi. Condamn persoanele care bârfesc şi fură, pe când eu însumi sunt şi un bârfitor şi un hoţ. Mă pângăresc pe mine însumi prin gânduri şi porniri desfrânate, dar judec cu asprime lipsa de modestie a altora. Nu suport să se facă glume pe seama mea, dar îmi place să-i sâcâi pe ceilalţi, neţinând cont de persoană sau de loc, ba o fac chiar şi în biserică. Il consider duşman pe cel care spune adevărul despre mine. Nu vreau să mă deranjez să-l ajut pe cineva, iar dacă eu nu sunt ajutat - mă mânii. Il refuz cu răceală pe aproapele atunci când acesta se află în lipsuri, iar când eu duc lipsă de ceva, îl solicit în mod obsesiv. Nu-mi place să-i vizitez pe cei bolnavi, iar dacă eu mă îmbolnăvesc pretind ca ceilalţi să aibă grijă de mine fără ca să le-o cer.

Doamne, coboară în adâncul inimii mele o rază de lumină cerească ca să-mi văd păcatele! Spovedania mea adesea se reduce la o enumerare superficială a unor păcate. Dumnezeul meu, de nu mă vei milui, de nu mă vei ajuta - voi pieri! De nenumărate ori conştiinţa mea a promis că va duce o viaţă mai bună, dar nu mi-am respectat promisiunile şi încă mai trăiesc... îmi este ruşine să dau ochii cu o persoană faţă de care nu mi-am respectat cuvântul dat. Oare cum am putut să stau înaintea Ta, Dumnezeul meu, fără ruşine şi fără vreo mustrare de conştiinţă, atunci când de atâtea ori am făgăduit ceva înaintea altarului Tău, înaintea îngerilor şi a sfinţilor Tăi?

Vai, cât de josnic sunt! Cât de depravat am ajuns! „A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a mea doar ruşinarea feţei mele" (vezi Dan. 9, 7). Doar harul Tău necuprins mă mai poate îngădui. Nu-l lăsa să se piardă cel care Ţi-a greşit, nu-l părăsi pe cel care se pocăieşte! Invaţă-mă cum să-mi I amintesc şi să-mi spovedesc păcatele vieţii mele din trecut: păcatele tinereţii mele nechibzuite, păcatele iubirii de sine, păcatele nopţilor şi ale zilelor pe care le-am trăit, păcatele împotriva sufletului meu, împotriva aproapelui, ba chiar împotriva Ta, Domnul şi Mântuitorul meu! Cum aş putea să le enumăr pe toate în acest timp atât de scurt cât stau în acest loc sfânt? Imi amintesc, Doamne, că ai luat aminte la cuvintele puţine alte vameşului şi ale tâlharului; ştiu că Tu întâmpini cu milostivire chiar însăşi intenţia de a ne căi; de aceea Te şi rog, Dumnezeule, Dumnezeul meu, primeşte-mi pocăinţa pentru greşelile indicate în îndreptarul de spovedanie, pe care le conţine această sfântă carte. Păcatele mele sunt mai numeroase, decât cele enumerate în carte şi nu ştiu cum să le îndrept. Iţi ofer acum doar râvna faţă de Tine şi dorinţa practicării binelui, dar nu dispun de forţă ca să îl şi practic.

O, lubitorule de oameni, Doamne! Tu nu-l scoţii afară pe păcătosul care vine la Tine, cerându-ţi iertare. Tu îi deschizi, mai înainte de a ajunge el la uşa milostivirii Tale; Tu îi întinzi mâna mai înainte ca el să Te cheme în ajutor; Tu îi dăruieşti iertarea mai înainte ca el să-şi spovedească păcatele. Acordă-mi această iertare şi mie, care mă căiesc, pentru marea Ta milostivire; iartă-mi orice rău pe care l-am făcut, l-am spus şi l-am gândit. Iar dăruindu-mi iertarea, trimite-mi, Doamne, şi putere să trăiesc din momentul acesta după voia

Ta şi să nu te mai întristez. Ajută-mă şi mă voi mântui; întăreşte-mă prin primirea Sfintelor Tale Taine. Iar pentru a le putea primi cu vrednicie, acordă-mi harul miluirii şi al iertării prin intermediul buzelor slujitorului Tău, spune-mi prin Sfântul Tău Duh ceea ce nu se aude cu urechea, dar care se aude printr-o inimă cercetată de Tine şi prin pacea conştiinţei mele. Amin.

Arhim. Ioan Krestiankin
Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Unui fiu duhovnicesc necunoscut"

Pe aceeaşi temă

16 Septembrie 2016

Vizualizari: 9956

Voteaza:

Indrumari pentru spovedanie 5.00 / 5 din 2 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • mariana didina preoteasaPostat la 2016-09-17 11:05

    Exceptionale indrumari, imi sunt de mare folos. Multumesc.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE