9. Hristos i-a chemat pe oameni să creadă în acea Veste de Bucurie. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Adică i-a chemat să creadă în El, să creadă în fiecare cuvânt al Său. Căci pentru oameni nu este vreo altă cale de a ajunge la cunoaşterea adevărului în cele mai importante întrebări ale vieţii şi existenţei decât să primească cu credinţă cuvintele Aceluia care este El însuşi martor al realităţilor cereşti şi duhovniceşti. Ori să crezi în Hristos, ori să continui să rătăceşti pe întunecata şi furtunoasa întindere a vieţii; să rătăceşti ghicind şi presupunând ţărmurile şi pământurile de la marginea acestei întinderi. O a treia opţiune nu a fost dată în istoria de până astăzi a furnicarului omenesc.
10. Din aceasta reiese limpede că nu este credinţa creştină precum celelalte credinţe şi confesiuni din lume. Căci celelalte sunt credinţe de la oameni pământeşti şi de pe pământ, de la oameni care au vorbit despre lumea duhovnicească fie după înţelegerea lor firească, fie fiind înşelaţi de duhurile rele. Nici unul dintre fondatorii altor credinţe nu a spus despre sine că s-a coborât din cer, nici că a fost trimis de Tatăl, nici că mărturiseşte despre cer ceea ce a văzut şi a auzit, nici că se întoarce la cer. Din această pricină nici nu poate fi vorba de comparaţie sau echivalare între mărturia lui Hristos şi celelalte credinţe şi confesiuni din această lume.
11 . Nu întreba creştinul dacă crede în Dumnezeu, ci dacă crede în Evanghelie, în Vestea de Bucurie a lui Hristos. Căci dacă spuneţi că el crede în Dumnezeu aşa, după părerea proprie, iar nu după Evanghelie, este înapoiat şi păgân, pentru că a ajuns la credinţă precum oamenii de acum mai bine de 2000 de ani, precum - să zicem - nişte filosofi elini sau asiatici. Atunci de ce S-a mai coborât Hristos din cer? Şi de ce a pecetluit cu sângele Său descoperirea Sa către lume, Vestea Sa de Bucurie? Cu adevărat un asemenea creştin a luat asupra capului său sângele preacurat al Fiului lui Dumnezeu, precum aceia care strigau: Răstigneşte-L, răstigneşte-L!
12. Biserica Ortodoxă, odinioară singura Biserică a lui Hristos în lume, a ţinut de la început credinţa în Evanghelie, fără a ţine seama de stânga sau de dreapta, şi fără a se sprijini pe alte credinţe, nici pe filoso- fiile păgâne şi nici pe ştiinţele naturale. Căci atunci când mergi cu un călăuzitor cu vedere bună şi înainte văzător, este de prisos şi caraghios să-i întrebi pe chiori şi pe orbi despre drum.
13. Având credinţă desăvârşită în Hristos şi în Vestea Sa de Bucurie, Părinţii şi învăţătorii Bisericii au respins cu tărie filosofiile elineşti şi misterele asiatice şi africane. Chiar şi aceia care au studiat filosofia la Atena, precum Gură de Aur, Vasile şi Grigorie Teologul; asemenea şi cei care s-au născut egipteni sau arabi, precum Sfinţii Antonie, Macarie, Isaac Sirul, Efrem Sirul şi alţii.
14. Tocmai aceşti Sfinţi Părinţi, cei mai buni cunoscători ai filosofiei păgâne şi ai misterelor de credinţă, şi aceasta la prima mână şi în limba lor maternă, au fost cei mai hotărâţi apărători ai singurei credinţe mântuitoare, cea în Evanghelie, în Vestea de Bucurie a Omului din cer. Nici cel mai mic compromis nu l-au permis aceştia cu nimeni şi cu nimic din ceea ce este pământesc şi de pe pământ, din ceea ce este de la om şi după om, şi din ceea ce a apărut sau s-a făcut în afară de Hristos şi de Evanghelia Sa.
15. Se cunoaşte, de pildă, cu câtă înfocare i-a criticat Sfantul Ioan Gură de Aur pe Socrate şi pe Platon, pe stoici şi pe epicurieni, precum şi pe alţi vestiţi filosofi elini. Nu numai că nu i-a adus în sprijinul nici unei învăţături evanghelice - deşi la unii dintre ei se găseau anumite cuvinte asemănătoare cuvintelor evanghelice -, ci de la un capăt la altul i-a trecut cu vederea şi i-a respins ca păgubitori şi vătămători pentru suflet.
16. Nu aşa învăţătorii neortodocşi, nu aşa. Ci înfricoşaţi de lume şi având puţină credinţă în Evanghelie, au început să cheme în ajutor filosofia elină, misterele asiatico-afficane şi ştiinţa naturală apuseană, pentru a dovedi adevărul descoperirii lui Hristos. Aşa au fost create diferitele şcoli antagoniste în bisericile eretice. Unele s-au întemeiat pe Platon, următoarele pe Aristotel, celelalte pe stoici, pe Plotin, pe mitologiile siriene, iraniene, egiptene, apoi altele pe teosofia indiană şi pe alte feluri de ocultism, şi aşa mai departe, iar în vremurile din urmă unele din acele şcoli se întemeiază cu totul pe ştiinţele naturale, pe care ei le consideră mai puţin fabuloase decât misterele de credinţă orientale.
17. Astfel este chemat Belzebul în ajutorul lui Hristos, şi astfel e introdusă demonologia în teologia creştină eretică ca sprijin şi temelie a acesteia! Rezultatul a fost că în ochii ereticilor Hristos S-a micşorat din ce în ce mai tare ca Dumnezeu şi a crescut ca om, până când în cele din urmă nefericitul Arie a ajuns din nou la triumf în epoca noastră în adunările lor.
18. De altfel, nu trebuie să-i nedreptăţim pe demoni în această privinţă. Căci până şi ei au cunoscut şi recunoscut în chipul Domnului Iisus o fiinţă mai înaltă, cerească şi dumnezeiască, mult mai înaltă decât mulţi dintre teologii eretici ai bisericilor ne- ortodoxe. Iată, oare nu au strigat diavolii: Iisuse, Fiul lui Dumnezeul Sau: Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînaltl Oare nu L-au recunoscut şi au spus: Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeul Sau: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Oare nu este scris: Iar duhurile necurate, când II vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Iar El le certa mult ca să nu-L facă arătat pe El (Mt. 8, 29; Lc. 8, 28; 4, 41; Mc. 1, 24; 1, 34; 3, 11).
19. O, strălucitule univers, cum de nu te cutremuri? Şi cum de nu scuturi de durere cununa de stele de pe creştetul tău, când vezi că oamenii au devenit mai orbi decât demonii şi mai neînţelegători decât fiii iadului?
20. De ce Iisus a interzis diavolilor să-L arate pe El oamenilor ca Hristos, adică ca Mesia şi ca Fiu al lui Dumnezeu? Pentru că Domnul nostru cel înţelept şi iubitor de oameni nu dorea ca diavolii să fie învăţători ai oamenilor, nu voia ca ei să-L prezinte pe El oamenilor, ci voia şi dorea ca oamenii singuri să-L cunoască şi să-L recunoască ca Dumnezeu şi Mântuitor după cuvintele Sale, după faptele Sale, după dragostea Sa, după mireasma şi Duhul Său. Pentru ca să nu se poată lăuda duhurile rele că au ajutat la lucrarea lui Hristos şi că, fără ele, Hristos nu ar fi putut lumina şi mântui neamul omenesc.
21. Ereticii teologi ai vremurilor trecute s-au întrecut între ei care va aduce un filosof elinesc mai puternic ca sprijin pentru teologia sa. Astfel romano-catolicii au chemat în ajutor pe Aristotel, iar luteranii pe Platon, altă grupare a protestanţilor i-a îmbrăţişat pe Plotin şi pe ceilalţi gânditori neoplatonici. Amestecându-i cu Vestea de Bucurie a lui Hristos, ei au slăbit-o pe aceasta şi au posomorât-o.
22. Insă în vremurile din urmă toate bisericile eretice s-au apucat să construiască ziduri de susţinere pentru Evanghelie din teoriile ştiinţifice. Şi-au împropriat multe teorii ştiinţifice ca pe ceva absolut, deşi cei mai mari oameni de ştiinţă ai veacului nostru au încetat să mai considere chiar şi cunoaşterea pozitivă (ca să nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.
23. Precum ostaşii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Hristos în purpură ieftină, iar Irod în haină albă, tot astfel şi teologii eretici L-au îmbrăcat pe Mântuitorul în hainele ieftine ale filosofiei păgâne şi ale ştiinţei mincinoase. Asta pentru ca, pasămite, să-L îmbrace mai frumos şi să-L împodobească! Dar în ambele cazuri Hristos este în egală măsură batjocorit şi înjosit.
24. Credinţa ortodoxă este singura din lume care a păstrat credinţa în Evanghelie ca singur adevăr absolut, care nu are nevoie de sprijin şi de susţinere din partea nici unei filosofii sau ştiinţe lumeşti. De aceea când rostim al nouălea articol al Crezului: Intru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică - noi înţelegem prin „Una Biserică” Biserica Ortodoxă, şi aceasta din motivele de mai sus.
25. Teologii eretici au daf Bisericii Ortodoxe un nume de batjocură: „biserica împietrită” (Hamack, „Das Wesen des Christentums”). De ce? Pentru că, pasămite, această Biserică „nu merge în pas cu vremea” sau pentru că „nu se adaptează vremurilor”! Insă tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, că ea nu merge în pas cu vremea, nici nu se adaptează vremurilor, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel: Nu vă potriviţi după acest veac! (Rom. 12, 2).
26. Cum ar putea veşnicia să se potrivească cu vremelnicia? Cum s-ar adapta absolutul la ceea ce este trecător? Cum s-ar împăca împărăţia cerească cu împărăţiile pământeşti? Cum s-ar întovărăşi ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Dacă toată lumea zace în minciună, precum a fost spus, oare binele veşnic îl vom împrejmui şi îl vom sprijini cu răul, iar lumina cerească o vom întări cu fumegoasele focuri din cărbuni şi petrol?
27. Există, într-adevăr, şi unii teologi în Biserica Ortodoxă, care merg pe urmele teologilor eretici, considerând că Evanghelia nu este destul de puternică ca să se susţină singură pe sine şi să se apere de furtunile lumeşti. Lor le insuflă respect cugetele şi metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafară se menţin în Biserica Ortodoxă doar aşa - de dragul menţinerii. Aceştia sunt povestaşii balcanici şi alde Ivanuşka kievâni, cărora tot ce este de cealaltă parte a gardului li se pare mai bun şi mai deştept - deci până şi concesiva teologie amestecată (păgâno-hristologia).
28. Biserica Ortodoxă ca întreg îi respinge pe asemenea teologi şi nu îi recunoaşte ca fiind ai săi, dar îi rabdă din două motive: primul, pentru că îi aşteaptă să se pocăiască şi să se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingându-i să facă din rău mai rău, adică să-i împingă cu capul în jos în prăpastia ereticilor, mărind prin aceasta numărul ereticilor şi pierzând sufletele lor. Aceşti teologi nu sunt purtători ai conştiinţei şi ai simţirii ortodoxe, ci mădulare bolnave ale comunităţii Bisericii. Purtătorii conştiinţei şi ai simţirii ortodoxe sunt poporul, monahismul şi preoţii de parohii.
29. A zis Domnul nostru cel slăvit: eu nu primesc slavă de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai opusă acestei atitudini a Mântuitorului. Ei caută slavă de la oameni. Ei se tem de oameni. Din această cauză ei se agaţă de aşa-zişii oameni „slăviţi” din istoria omenească, ca să sprijine Evanghelia şi ca să fie mai plăcuţi oamenilor acestei lumi. Ei se îndreptăţesc pe sine, zicând: „ca să îi dobândim!” Dar, o, cât de amar s-au amăgit! Cu cât mai mult linguşesc lumea - ca prin aceasta, chipurile, să atragă lumea la biserică -, cu atât acea lume linguşită fuge mai departe de Biserică. Cu cât se arată ei mai culturalizaţi, neînduhovniciţi, adaptaţi vremurilor, cu atât lumea îi dispreţuieşte mai mult. Cu adevărat, nu se poate să fii plăcut şi lumii, şi lui Dumnezeu. In afară de aceasta, fiecare creştin iscusit ştie că încă se mai poate face plăcut lui Dumnezeu prin adevăr şi dreptate, în timp ce lumii nu i te poţi face plăcut nicidecum, nici prin adevăr, nici prin minciună, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru că Dumnezeu este veşnic şi neschimbător, în timp ce lumea este trecătoare şi schimbătoare.
30. Domnul nostru cel slăvit a mai zis evreilor şi acestea: Cum puteţi să credeţi (în Evanghelie, în Vestea Mea de Bucurie) când primiţi slavă unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o căutaţii Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definiţie cu totul suficientă a poziţiei lor şi o judecată potrivită a lui Dumnezeu asupra lor. Dacă ar căuta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede în Evanghelia lui Dumnezeu şi nu s-ar întoarce nici la stânga, nici la dreapta. Dar ei vor slavă şi laudă de la oameni, de aceea ei tind să dovedească şi să sprijine mărturia lui Dumnezeu cu mărturiile oamenilor.
Acesta este un păcat şi o greşeală. Este un păcat şi o greşeală chiar şi dacă nu ar căuta slavă de la oameni pentru ei înşişi, ci pentru biserica lor. Pentru că se aduce o jignire Celui Preaînalt, atunci când mărturiei Sale i se adăugă mărturia omenească ca şi confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbeşte!
31. Care sunt consecinţele unei astfel de ploconeli a ereticilor în faţa lumii? Distrugătoare. Intr-adevăr, distrugătoare din punct de vedere al Evangheliei, distrugătoare din punct de vedere al întregii vieţi, individuale şi sociale, a popoarelor eretice. Distrugătoare din punct de vedere al credinţei, al culturii, al economiei, al politicii, al moralei, al căsătoriei - vai, din toate punctele de vedere. Căci legătura noastră cu Hristos, Vestitorul Veştii de Bucurie, determină cu precizie matematică toate celelalte legături ale noastre cu toţi şi cu toate.
32. In timp ce Hristos a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic, lumea eretică în sute de feluri a exprimat acest gând: „Fără Hristos putem face totul!” Toată cultura modernă este îndărătnică faţă de Hristos. Toate ştiinţele modeme se întrec între ele care va lovi mai puternic în ştiinţa lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei împotriva stăpânei sale - revolta ştiinţelor lumeşti împotriva ştiinţei cereşti a lui Hristos. Dar toată această revoltă se sfârşeşte în zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta într-o măsură şi cu o claritate nemaîntâlnită: Zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit (Rom. 1, 22).
33. Cu adevărat nu se ştie unde este mai mare nebunia lumii modeme, depărtată de Hristos: oare în experienţa personală a individului sau în căsătorie; oare în şcoală sau în politică; oare în sistemul economic sau în prescripţiile legale; oare în război sau în pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplină a acestor două lucruri: vulgaritatea şi brutalitatea. Şi acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate şi brutalitate. Minciună şi violenţă în triumf deplin.
34. Să se ruşineze teologii eretici şi mai-marii bisericilor şi popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stăpâni şi conducători ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce să se ruşineze. Căci precum necugetaţii galateni, tot aşa şi ei au început în duh şi au sfârşit în trup. Ei sunt principalii vinovaţi pentru că aceste popoare au ieşit de pe calea cea dreaptă şi au început să şchiopăteze cu ambele picioare, închinându-se când lui Dumnezeu în Ierusalim, când viţeilor de aur în Samaria.
35. Căci precum odinioară necredincioşii evrei au călcat poruncă după poruncă a lui Dumnezeu şi au mers după dorinţele lumii şi ale inimii lor, tot aşa au făcut şi ei cu ştiinţa lui Hristos, stăpânul peste toate ştiinţele. Ei au măcinat pe dedesubt şi au dărâmat dogmă după dogmă; au distrus poruncă evanghelică după poruncă; au lepădat canon apostolic şi patristic după canon; cuvintele sfinţilor le-au luat în râs; pildele de nevoinţă le-au numit legende.
36. Cea mai grea lovitură asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea că s-au îndoit de dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au îndoit doar, iar alţii s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un întreg şir de negări ale realităţilor duhovniceşti, precum negarea existenţei îngerilor şi a demonilor, negarea Raiului şi a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfinţilor şi a drepţilor, negarea postului, negarea puterii crucii şi a valorii rugăciunii, şi aşa mai departe.
37. Intr-un cuvânt, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea şi echivalarea încă de la desprinderea Apusului şi a Răsăritului, şi cel mai intens în ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pământului, pe Hristos celorlalţi „întemeietori de credinţe”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credinţe, israelite, musulmane şi păgâne. Toate acestea, chipurile, în numele „toleranţei” şi în „interesul păcii” dintre oameni şi popoare. Insă acesta este chiar începutul şi originea celor mai scandaloase războaie şi revoluţii din istoria lumii. Pentru că adevărul nu se lasă niciodată echivalat cu jumătăţile de adevăr şi cu minciunile.
38. Ideea teosofică, că adevărul se găseşte răspândit prin toate credinţele, filosofiile şi misterele, a precumpănit şi la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, şi în creştinătate trebuie, pasămite, să fie ceva adevăr, precum şi în islam şi în hinduism, ori în budism, la Platon şi Aristotel, în zend-avesti, precum şi în tantrele şi mantrele tibetane. Dacă ar fi aşa, atunci corabia omenirii ar pluti pe întunecatul ocean al vieţii fără de nădejde, fără căpitan şi fără busolă.
39. Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvânt nemaiauzit: Eu sunt adevărull Nu a spus: Eu sunt o parte din adevăr, ci Eu sunt adevărul. Şi încă: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare El este întregul adevăr şi întreaga lumină. Pe lângă aceasta El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte şi singura cale spre viaţa veşnică. Pe lângă aceasta, şi afirmaţia Sa, că doar El îl cunoaşte pe Dumnezeu - nu L-aţi cunoscut, a spus evreilor, iar eu II ştiu pe El; şi dacă aş spune că nu îl ştiu, aş fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a înşelat sau ne-a înşelat?
40. Să ne ierte Domnul că şi punem această întrebare. Nu o punem noi; ereticii şi-au pus-o lor demult şi neîntrerupt îi răspund când într-un fel, când intr-altul; odată precum evreii, că Hristos a înşelat, iar altădată precum teosofii, că S-a înşelat El singur. Pentru noi această întrebare nu există.
41. Popoarele ortodoxe dred şi mărturisesc că Iisus Hristos este unicul şi singurul Mesia, Mântuitorul lumii, răscumpărătorul neamului omenesc din păcat, înnoitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, Dumnezeu din Dumnezeu, plinătatea adevărului, izvorul vieţii, biruitorul morţii, începătura învierii, singura cale dreaptă către adevăratul ţel, judecătorul viilor şi al morţilor.
Sfantul Nicolae Velimirovici
Fragment din cartea "Credinta in Evanghelie. Suta de capete de la Liubostinia", Editura Sophia
Cumpara cartea "Credinta in Evanghelie. Suta de capete de la Liubostinia"
-
Sfantul Nicolae Velimirovici
Publicat in : Vietile sfintilor -
Rugaciune pentru vrajmasi a Sfantului Nicolae Velimirovici
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Sfantul Nicolae Velimirovici
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.