In sufletul îndrăgostit de Hristos diavolul nu poate intra.

*
Psihiatrii şi psihologii vorbesc de lucruri refulate şi moştenite fiindcă nu cunosc sufletul omenesc, care se vindecă numai prin iubirea dumnezeiască şi trăieşte bucuria în Hristos!

*
Tu iubeşte-i pe toţi şi roagă-te tainic în sine-ţi. Revarsă-ţi iubirea peste toţi. Va veni ceasul când vei iubi fără greutate. Şi vei simţi că toţi te iubesc. Fericit e omul care a învăţat să-i iubească pe toţi în chip tainic. Nu cere de la ceilalţi iubire, nici nu-i pasă dacă-l iubesc.

Când, mic fiind, mă aflam la Kavsokalyvia, Stareţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!". Erau aspri, mă certau. însă eu le bănuiam iubirea.

*
Iubirea noastră îi mişcă pe ceilalţi şi îi câştigăm. Când iubim, socotim că le oferim ceva celorlalţi, pe când, de fapt, ne oferim nouă înşine. Iubirea are nevoie de jertfe. Să jertfim smerit ceva al nostru care, în realitate, e al lui Dumnezeu!

*
„Mă iubeşti? Ah, nu mă iubeşti, o văd, nu te uiţi la mine.

Acestea sunt lucruri foarte dezonorante. Cuvântul „Te iubesc" nu e unul onorant; nu se rosteşte. Se câştigă în tăcere prin personalitatea pe care ţi-o formezi. Te zideşti şi celălalt devine nebun după tine. O cultivi şi, mai mult, te gândeşti cum s-o ascunzi. Insă celălalt simte şi e atras.

Dacă iubeşti fără să ceri iubirea celorlalţi, cu toţii vor veni în preajma ta. E un lucru tainic. Ii vei iubi în chip tainic, ei vor înţelege şi îţi vor trimite chiar şi de departe sentimentele lor bune. Ai înţeles? Să iubeşti dezinteresat!

*
Când iubirea noastră este în Hristos, îl dorim pe cel pe care îl vrea Cel pe care îl iubim.

*
Să ne jertfim pentru toţi dezinteresat, fără a cere ceva în schimb. Eu, tu, el, celălalt să simţim că suntem mădulare ale lui Hristos, că suntem una. Iubirea de sine înseamnă egoism. Să nu cerem „eu să mă sălăşluiesc, eu să mă duc în Rai", ci să simţim pentru toţi această iubire. Aţi înţeles? Aceasta e smerenia: „ca toţi să fie una, precum Noi una suntem" (In. 17, 22).

*
Dumnezeu este iubire; nu e un simplu spectator al vieţii noastre. Ne poartă de grijă prin pronia Sa şi Se preocupă de noi ca un adevărat Părinte, dar totodată ţine seama de libertatea noastră. Nu ne constrânge. Noi să avem nădejdea în pronia lui Dumnezeu şi, întrucât credem că Dumnezeu ne veghează îndeaproape, să avem curajul de a ne avânta spre iubirea Sa, şi atunci îl vom vedea necontenit în preajma noastră. Nu ne va fi teamă că s-ar putea să ne împleticim...

*
Ne mărturisea: „Nu mi-e teamă de Dumnezeu fiindcă II iubesc." Iubirea alungă frica.

*
Scrie Sfântul Simeon Noul Teolog: „Pe toţi credincioşii suntem datori să-i vedem ca pe unul singur şi să ne gândim că Hristos este în fiecare dintre ei. Să avem faţă de fiecare o asemenea iubire încât să fim gata a ne jertfi de dragul lui şi viaţa. Căci îndatorirea noastră este de a nu spune, nici de a socoti pe careva dintre oameni rău, ci de a-i vedea pe toţi buni. Iar dacă vezi un frate tulburat de patimi, să nu-l urăşti pe el, ci patimile care-l împresoară. Şi dacă îl vezi împilat de pofte şi deprinderile păcatelor mai vechi, milostiveşte-te şi mai mult de el, ca nu cumva să fii şi tu ispitit, de vreme ce şi tu eşti dintr-o materie care uşor se întoarce de la bine la rău". Iubirea pentru fratele te pregăteşte să iubeşti şi mai mult pe Dumnezeu. Aşadar, secretul iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Căci dacă nu iubeşti pe aproapele, pe care îl vezi, cum e cu putinţă să-L iubeşti pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi? „Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească" (7 In. 4, 20).

*
Iubirea înseamnă să te faci părtaş suferinţei, durerii celuilalt. „Să iubeşti şi să suferi", zicea. „Să suferi pentru cel pe care-l iubeşti." Cel ce iubeşte se supune trudelor şi jertfelor pentru cel iubit.

Te mistui pentru aproapele şi rămâi necunoscut. Trăieşti pe Hristos în chip mistic.

*
Ridicaţi-vă mâinile la Dumnezeu smerit, nu la nevoie, boală sau la altceva de acest fel, cu sentimentul că vă aflaţi departe de El şi că nu L-aţi iubit după cuviinţă, şi spuneţi: „Dumnezeul meu, Te iubim, sufletul nostru Te doreşte mult, dar nu putem să ni-l deschidem, să Te iubim după a Ta voinţă."

Există mărturii că un fiu al său duhovnicesc auzise de la un predicator că numai creştinii sunt fraţi între ei. Când a vorbit de acest lucru la locul de muncă, i-a telefonat Părintele Porfirie în aceeaşi zi ca să-i spună: „Cu toţii sunt copiii lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu", după care i-a închis telefonul.

*
Adeseori ne vorbea despre însemnătatea etosului respectului şi al convieţuirii:

- Acolo unde trăieşti există şi oameni de alte religii şi credinţe. Faţă de toţi să te porţi cu delicateţe, cu iubire.

Să nu insulţi pe nimeni, să-i simţi pe toţi ca pe nişte fraţi şi să-i numeşti asa, chiar dacă sunt de alte religii. Cu toţii suntem copiii aceluiaşi Tată. Să nu faci celor de alte religii observaţii cu privire la religia lor. Fanatismul nu are nici o legătură cu Hristos... Să existe respect pentru libertatea celuilalt.

*
Hristos Se vădeşte în unitatea dintre noi şi în iubirea Sa faţă de Biserică. Biserica o alcătuim cu toţii... Important este să intrăm în Biserică. Să ne unim cu aproapele, cu bucuriile şi tristeţile tuturor. Să-i simţim ai noştri, să ne rugăm pentru toţi, să suferim pentru mântuirea lor, să uităm de noi înşine... Nimeni nu trebuie să vrea să se mântuiască singur, fără mântuirea celorlalţi.

E greşit să se roage cineva pentru sine, ca să se mânuiască numai el. Pe ceilalţi trebuie să-i iubim, rugându-ne să nu se piardă nici unul. Suntem una până şi cu oamenii nu foarte aproape de Biserică. Aceştia sunt departe de ea din neştiinţă... Noi privim lucrurile omeneşte, ne comportăm într-un chip nepotrivit şi credem că îl iubim pe Hristos. Insă Hristos, Care „trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" Mt. 5, 45, ne spune „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri" Mt. 5, 44. Să ne rugăm spre a fi toţi împreună în Dumnezeu. Atunci, dacă trăim aceasta, vom avea roade pe măsură. Vom fi cu toţii iubiţi şi uniţi.

*
Să fii blând, smerit, liniştit, să ai în tine iubire; să nu fii nervos şi sâcâitor, certându-te cu toţi! Să câştigi iubirea!

*
Adesea stăruia asupra acestor cuvinte: „Dacă-l vezi pe fratele tău păcătuind, aşază pe umerii săi haina iubirii tale." II urma pe Isaac Sirul, care spunea: „Curăţia inimii este iubirea pentru cei neputincioşi, care cad." Să vă iertaţi unul pe altul. In clipele grele, unul să-i fie sprijin celuilalt.

Întreaga mare iubire a Sfântului Părinte faţă de aproapele era cuprinsă în faptul de a-l povăţui la bucuria prefacerii în Hristos.

Cel ce îl judecă pe celălalt nu-L iubeşte pe Hristos. Egoismul poartă vina; de acolo începe judecarea. O să vă dau un exemplu:

Să presupunem că un om e singur la pustie. Nu se află nimeni altcineva acolo. Dintr-odată aude pe cineva în depărtare care plânge şi strigă. Se apropie şi vede o privelişte înfiorătoare: un tigru a prins un om şi îl sfâşie înverşunat. Deznădăjduit, strigă după ajutor. In câteva clipe îl va sfâşia.

Ce să facă spre a-l ajuta? Să alerge la el? Dar cum? Asta e cu neputinţă. Să strige? Pe cine? Nu există nimeni altcineva. Să ia oare o piatră şi s-o arunce în om, ca să-i grăbească sfârşitul? „Fireşte că nu!", vom spune. Şi totuşi asta se poate întâmpla când nu pricepem că celălalt care se comportă urât se află sub stăpânirea diavolului, a
tigrului. Ne scapă faptul că, atunci când noi ne purtăm cu el fără iubire, este ca şi cum aruncăm cu pietre în rănile lui, aşa că îi facem mult rău, şi „tigrul" se năpusteşte, mutându-se în noi, care ajungem să facem ca el şi poate mai rău. Atunci, care e iubirea faţă de aproapele şi, cu atât mai mult, faţă de Dumnezeu?

Să resimţim răutatea celuilalt ca pe o boală, care îl chinuie, de pe urma căreia suferă şi de care nu se poate descotorosi. De aceea să avem compătimire faţă de fraţii noştri şi să ne purtăm cu ei cu nobleţe, zicând în sinea noastră cu simplitate „Doamne Iisuse Hristoase...", pentru ca prin Harul dumnezeiesc să ni se întărească sufletul şi să nu judecăm pe nimeni. Să-i vedem pe toţi ca pe nişte sfinţi.

Cu toţii purtăm înăuntrul nostru pe „omul cel vechi" Rm. 6, 6; Ef 4, 22; Col. 3, 9.. Aproapele, oricare ar fi el, este „carne din carnea noastră", prietenul nostru, şi „Nimănui cu nimic nu suntem datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul" Cf. Rm. 13, 8., după cuvântul Apostolului Pavel. Nu putem să-i învinovăţim niciodată pe ceilalţi, fiindcă „nimeni nu şi-a urât trupul său" Ef 5,29..

Când cineva are o patimă, să încercăm a răspândi câteva raze de iubire şi milostivire spre a se tămădui şi slobozi. Numai prin Harul lui Dumnezeu se întâmplă acestea. Să vă
gândiţi că acela suferă mai mult decât voi înşivă. In chinovie, când cineva greşeşte, să nu-i spunem că greşeşte. Să stăm cu luare-aminte, respect şi rugăciune. Noi înşine să încercăm a nu face răul. A îndura împotrivirea din partea fratelui se socoteşte drept mucenicie. S-o îndurăm cu bucurie.

Creştinul este nobil. Să preferăm a fi nedreptăţiţi. Dacă se va sălăşlui înăuntrul nostru binele, iubirea, uităm răul suferit. In asta constă secretul. Când răul vine de departe, nu vă puteţi feri de el. Marea artă constă in a-l dispreţui. Prin Harul lui Dumnezeu, deşi îl vedeţi, nu vă va influenţa pentru că veţi fi plini de Har.

In Duhul lui Dumnezeu toate sunt altcumva. Acolo fiecare dă seama celorlalţi de toate. De toate! Ce-am spus? Hristos „trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi". Eu pe tine te scot vinovat, chiar dacă tu îmi zici că de vina este acela sau aceea. In cele din urmă, eşti vinovat de ceva şi pricepi când ţi-o spun. Acest discernământ să dobândiţi în viaţa voastră. Să vă adânciţi în toate, fără a le privi cu uşurătate. Dacă nu ne îndreptăm spre Hristos, dacă nu îndurăm, când suferim pe nedrept, o să ne chinuim neîncetat. Secretul este sa înfrunţi fiecare situaţie în chip duhovnicesc.

Când te deranjează celălalt, e obositor să te gândeşti: „Acum mă doare ochiul, mâna, piciorul, trebuie să-i port de grijă cu toată iubirea mea."

*
De multe ori ne punea înainte un alt stadiu duhovnicesc. Mi-amintesc că odată se ivise în familie o foarte serioasă problemă legată de avere şi mă aflam într-o dispută gravă cu rude apropiate. Părintele, deşi era de părere că în această situaţie cel ce mişca iţele era demonul avariţiei, mi-a spus: „Acum schimbăm foaia. Trebuie să începem să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, pe cei care nu ne iubesc. Incepem un nou capitol. Roagă-te pentru ei." M-am rugat. Am făcut cu toţii acasă rugăciune pentru ei şi problemele s-au lămurit, iar acum suntem cu dragoste unii faţă de alţii şi oamenii aceştia, rudele mele, au ajuns la o legătură profundă cu Biserica.

Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul

Fragment din cartea "Sfaturi pentru viaţa de familie", Editura Sophia

Cumpara cartea "Sfaturi pentru viaţa de familie"

• Iertarea in lumina invaturii crestine
  Publicat in : Morala
• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• De ce osandim iertarea ?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: