Am un of continuu, când constat mai mult sau mai puţin că ne scapă duhul cel adevărat - duhul lui Hristos, duhul Bisericii, duhul sfinţilor. E un lucru care se întâmplă în general, pentru că omul este neputincios. Dar nu este vorba numai despre neputinţă, este şi o erminie greşită. Şi omul nu interpretează greşit un lucru din neputinţă. In general omul este neputincios, este păcătos şi întotdeauna există pericolul de a se pierde, de a se delăsa. Este cu totul altceva, însă, ca fiecare dintre noi să-şi ia iniţiativa de a interpreta greşit adevărurile lui Hristos, întregul ethos creştin, tocmai pentru că îşi doreşte să domine prin asta. E dornic să creadă, să înveţe, e deschis înspre cele duhovniceşti, dar îl stăpâneşte omul cel vechi, şi atunci e normal să interpreteze greşit. Acesta este oful meu.
Noi suntem cu uşurinţă, cred eu, capabili să ne aşezăm pe noi înşine pe drumul lui Hristos - când spun cu uşurinţă, mă refer la faptul că drumul ne este deschis, nu că ar fi uşor. Bineînţeles, a ne aşeza pe noi înşine pe acest drum nu e un lucru pe care să-l simţim, însă, cu uşurinţă, mai ales când avem în doi duhul comodităţii. E nevoie a crede şi de a ne chinui pe noi înşine, ca să spunem aşa, ca să ne aşezăm pe aceste drum, care e este deschis.
Mi-a sărit în ochi, citind scrisori pe care le-am mai primit, faptul că un suflet sau altul îmi mai spune „Mă chinui”, dar cu sensul de „Mă chinui. Alergaţi ca să mă scoateţi din acest chin.” Şi aceasta, de fapt, înseamnă în ultimă instanţă „S-a frânt omul cel vechi”, ca şi când ar fi fost nedreptăţit, afectat, „Veniţi să-i săriţi în ajutor.”
Noi, acum, având în vedere cele pe care le-am spus, am putea cu uşurinţă să ne aşezăm pe acest drum. Pentru că Domnul, prin moartea Sa pe cruce, prin învierea Sa, ne-a deschis acest drum şi a lăsat apoi în locul Său Biserica, după cum Biserica este, de fapt, Hristos însuşi. Aceasta este siguranţa pe care ne-o oferă Biserica. Şi imediat ce se deschid ochii noştri, puţin câte puţin, fiecare dintre noi, fiind făptură cugetătoare, va înţelege că, iată, pe aici este drumul, că poate s-o apuce pe el. Nu e foarte greu de făcut asta. Dumnezeu ia, ca să spunem aşa, toate măsurile pentru ca noi să găsim drumul larg deschis şi să ni-l arate şi să ne aşeze pe el.
Şi lucrul de care este cel mai mult nevoie este, chiar daca pare paradoxal, ca fiecare dintre noi să înceapă să se bucure imediat. Toate cele pe care le păţesc creştinii zilei de astăzi - care au greutăţi, care se chinuie, cărora toate cele ale vieţii creştineşti li se par grele şi dificile şi cred că nu sunt în stare să ţină poruncile lui Hristos - toate sunt inexistente. Sunt numai scuze şi justificări. Asta vrea Domnul să vadă şi înspre asta ne conduce şi ne ajută, împreună cu toţi sfinţii, cu Preasfânta Fecioară în frunte, la a începe să ne bucurăm de faptul că suntem creştini, că ne-a găsit Hristos, că ne-a chemat la El şi ne-a primit. Şi de fapt, Domnul este Creatorul nostru, Dumnezeul nostru, şi ştie ce face. Toate sunt în mâinile Lui. Ştie ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă acum. Toate Ii sunt cunoscute şi toate Ii stau în putinţă. Pe toate le rânduieşte. Şi ne-a asigurat, atât prin evanghelii cât şi prin vieţile sfinţilor, prin întreaga viaţă a Bisericii, şi în general, dar şi într-un anume fel pe fiecare dintre noi în parte, de următorul lucru: „Ca oameni, pe toate le faceţi vraişte, dar Eu, Creatorul vostru, v-am iubit acum mai mult decât înainte, când Mă gândeam să vă dau viaţă, să vă aduc dintru nefiinţă întru fiinţă. Iar dragostea Mea este declarată în primul rând prin faptul că vreau ca şi voi să fiţi acolo unde sunt Eu, să deveniţi una cu Mine, să fiţi părtaşi la toată bucuria aceasta pe care o am Eu ca Dumnezeu-Om. Să credeţi în Mine, aşadar, să-Mi urmaţi.” Spune acest lucru iar şi iar. Iar noi ar trebui să sărim în sus de bucurie.
In fiecare clipă în care constatăm că „Vai, vai! A împietrit sufletul meu. Iarăşi m-am pierdut, m-am delăsat”, imediat, imediat să dăm vina pe noi înşine şi să ne smerim. Pentru că nu ca prin magie se vindecă sufletul, ci numai urmându-I lui Hristos se vindecă. Şi nu poţi urma Domnului nici cu tupeu, nici cu independenţă, nici cu îndreptăţire de sine. Şi în timp ce, pe de o parte, Domnul ne aşează pe drumul Său şi ne poartă împreună cu El şi ne conduce - ca şi când, dacă îmi permiteţi, s-ar uita constant în urma Sa să vadă dacă Ii urmăm - pe de altă parte ştie şi faptul că omul nu este pur şi simplu neputincios, ci alterează el însuşi lucrurile, tocmai pentru că nu vrea să renunţe la egoismul său, la egolatrie. Şi de aceea în practică ţi se pare mereu că rămâi în urmă, că eşti în pericol să cazi înapoi, toate ţi se vor părea grele. Dar nu-i nimic. Toate acestea îţi sunt date ca să îţi fie de învăţătură, ca să te smereşti, ca să crezi în Hristos şi ca să-L urmezi, dar cu bucurie. Altfel, nu ai înţeles nimic.
Atunci când a-L urma pe Hristos ţi se pare ceva greu - când îţi este ca o povară - atunci când ţi se pare că e ca şi când ai lua un medicament amar, ca şi când ţi-ar da cineva să bei un pahar amar, te întrebi cum vei răzbi. Aşa se va simţi omul cel vechi din tine, dar tu nu eşti numai omul cel vechi. Ai cuget, pentru că eşti făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Asta nu încetează niciodată să fie un mare adevăr. Si atunci laşi la o parte lucrările omului cel vechi şi progresezi.
Dacă pe tine încă te preocupă cele ale omului vechi...
Acesta este oful meu, dacă îmi permiteţi să zic aşa, acesta este lucrul cel mai de bază: să alergăm şi să alergăm şi iar să alergăm la Hristos cu bucurie. Nu ai înţeles nimic şi nici să nu te aştepţi să ţi se întâmple nimic, dacă prin nemulţumiri sau prin alte lucruri pui înainte cheful tău, neputinţele tale, dorinţele tale. Este de neînchipuit să fii creştin şi să gândeşti în acest mod inacceptabil, să cedezi în faţa acestor gânduri inacceptabile şi să te iei după ele.
Luaţi aminte! Nimeni nu se poate justifica să păcătuiasca asemenea unui neiniţiat, unui primitiv, să zicem. Omul este neputincios, gata întotdeauna sa cadă în delăsare, să păcătuiască. Dar trebuie să creadă în Hristos, să alerge în urma Lui cu bucurie, şi atunci toate celelalte pălesc. Adică este cu totul altceva să cazi într-o clipă, pentru că eşti om neputincios şi pentru că ai păcatul în tine, ai în tine pornirea de a păcătui. Şi cum este foarte uşor să ajungi să crezi că eşti sfânt, Dumnezeu rânduieşte să mai şi cazi, ca să îţi păstrezi conştiinţa neputinţei tale, ca să te smereşti, să-ţi înveţi bine lecţia şi să continui să crezi şi să-ţi pui speranţa în El. Dar Dumnezeu nu-îţi va permite să cazi - să avem grija aici! - astfel încât să te hrăneşti din păcatul tău şi să-ţi găseşti satisfacţia în păcat. Acestea sunt lucruri de neacceptat.
Nu poţi să te bucuri de chemarea lui Dumnezeu - de faptul că Domnul ne cheamă să-I urmăm, să ne unim cu El, să devenim una cu El, să fim întru El şi El întru noi şi să ne pregătească pentru viaţa cea veşnică - nu poţi să te bucuri de asta şi apoi să te hrăneşti din păcat. Altceva este dacă pe calea sporirii duhovniceşti ai să te mai şi împiedici, ai să te mai şi încurci, astfel încât să-ţi păstrezi convingerea şi simţământul neputinţei tale, atunci când cazi în tentaţia de a crede că ai devenit înger.
Acesta este duhul cel adevărat, aceasta este credinţa cea adevărată, aceasta este calea cea adevărată a creştinului. Si de aceea omul trebuie să fie bucuros, trebuie să fie recunoscător pentru că l-a găsit pe Dumnezeu, l-a găsit pe Domnul. Dispare tot chinul provocat de păcat, de cădere şi de îndepărtarea de Dumnezeu. Toate sunt trecut acum.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Fragment din cartea "In pustiul lumii", Editura Bizantina
Cumpara cartea "In pustiul lumii"
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.