Nu faceti pentru copil ceea ce poate face el singur

Nu faceti pentru copil ceea ce poate face el singur Mareste imaginea.

Nu faceţi pentru copil ceea ce poate face el singur
Tema pe care o vom aborda acum este faptul că părinţii nu ar trebui niciodată să facă pentru copii ceea ce pot face ei singuri. Este o problemă foarte serioasă pe care trebuie să o avem în vedere, pentru că altfel, ne şi obosim, pierdem şi timp, dar cel mai grav, ne facem rău şi nouă şi copiilor.

Oare reuşim să-l pregătim pe copil pentru viaţă?

Exemplu:
Mana, de cinci ani, era bucuria mamei ei. Era foarte frumoasă şi mama o purta frumos îmbrăcată şi foarte îngrijită. O spăla, o pieptăna, o îmbrăca, ca pe o adevărată păpuşă, veselă, fericită, minunată. Nu putea, însă, copil de cinci ani, să-şi încheie nasturii, să-şi pună şosetele, să deosebească faţa rochiţei de spate, nici pantoful stâng de cel drept.

Intr-o seară, la o întrunire la Centrul de pedagogie pediatrică, s-a spus că niciodată nu trebuie să facem pentru copil ceea ce poate face el singur. Mama Măriei s-a neliniştit. „Dar eu vreau să fac totul pentru Maria! Sunt înnebunită să o îngrijesc. Ea este totul pentru mine!"

Această mamă, după cum mărturiseşte ea însăşi, era disperată să-şi îngrijească fetiţa, care însemna totul pentru ea. Deşi se afla la o întrunire de specialitate, şi a auzit de la specialişti că o mamă nu trebuie să facă pentru copil, ceea ce poate face şi singur copilul, nu putea să înţeleagă, nici nu a ascultat, nici nu a dat importanţă celor spuse de nişte oameni în drept să se pronunţe asupra temei.

Dânsa, ca şi alte mame care acţionează asemănător, deşi crede că-şi iubeşte copilul, în realitate nu-şi iubeşte copilul, ci pe sine însuşi. După cum am spus şi altădată, foarte mulţi părinţi, în special mame, atunci când cred că-şi iubesc copilul, se iubesc de fapt pe sine, iar ceea ce fac pentru copii, în ultimă instanţă nu fac pentru copil, ci pentru sine.

Mama din exemplul nostru, cine ştie din ce motive, vroia să-şi mângâie sufletul său, ca o mamă tandră, ca o mamă care face totul pentru copilul ei, ca o mamă dedicată copilului ei pe care-l iubeşte fără măsură. Adică mai mult se gândea la sine, mai mult se mângâia pe sine, decât îl iubea în realitate pe copil. Cu stilul ei demonstra că ea este superioară, este vrednică, iar pe copil îl umilea. Dădea impresia că este neputincios copilul şi contribuia cu toată atitudinea ei să se simtă neputincios; să nu poată face lucruri pe care, probabil, alţi copii le făceau. Mai grav, este posibil ca încet-încet în sufletul copilului să se înfiripeze impresia că numai atunci îl preţuieşte cu adevărat mama sa, numai atunci îl iubeşte cu adevărat, numai atunci este interesată de el, când se face preş ca să-i încalţe pantofii, să-i lege şireturile sau să-i pună rochiţa.

Acest copilaş de cinci ani, după un an ar fi trebuit să meargă la şcoală şi ar fi fost complet nepregătit. La şcoală n-ar fi putut merge şi mama să stea cu ea în bancă, ca să o îngrijească. Sunt cazuri de mame care merg cu copiii, atât de mult i-au răsfăţat. In orice caz, nu poate merge la şcoală o mamă, ca să-l ajute pe copil la câte are nevoie acolo. Aşadar este nevoie ca şi copilul să înveţe să facă singur unele lucruri.

Multe mame, prin atitudinea lor generală, prin manifestările lor, prin modul în care se exprimă şi acţionează, nu-i pregătesc deloc pe copil pentru viaţă. Il ţin străin de viaţă, în afara vieţii. Orice om care vine pe lume, oricine ar fi, oricât ar avea în jur oameni care-l iubesc, care-l protejează, din moment ce constituie existenţă unică, va veni în contact cu viaţa. El este acela care-şi va trăi viaţa. Nu poate trăi mama pentru copil. Nici tatăl nu poate trăi pentru copil şi nici fratele sau sora. Nu poate trăi nimeni în locul altcuiva. Ceilalţi pot ajuta, dar niciodată nu pot lua locul altcuiva, nu pot intra în viaţa altcuiva. Din momentul în care intrăm în viaţa cuiva şi vrem să trăim noi în locul lui, îl scoatem pe acela din viaţă. Dar şi acela este om, este fiinţă unică. Iar dacă noi vrem să-l scoatem din viaţă, va fi obligat să trăiască. Dacă nu se acomodează, nu are atitudinea corectă faţă de viaţă, nu a învăţat să întâmpine viaţa, se va afla într-o situaţie foarte grea.

Legătura bolnăvicioasă cu viaţa şi nesiguranţa
Să înţelegem că noi adulţii, în relaţiile noastre cu copii, dorind să ne impunem, acordăm respect egoismului nostru, facem ceea ce facem pentru noi înşine, ca să părem superiori, îndreptăţiţi. Vrem nu vrem, ne bucurăm de aceasta. Când mama spune fetei: „Uite, aşa să porţi rochia, nu altfel!", şi o va obliga să o poarte aşa, când ceea ce poate face fetiţa, face mama, atunci mama îşi mângâie propriul orgoliu, iar pe copil îl omoară.

Nu trebuie, aşadar, niciodată să facem noi ceea ce poate face copilul, ci doar să-l ajutăm să facă singur. Altfel, îl descurajăm şi, vrem nu vrem, înţelegem sau nu, dăm naştere înlăuntrul său unor sentimentelor de nesiguranţă. în zilele noastre toată lumea suferă de sentimentul de nesiguranţă. Şi ştiţi de ce? Deşi toţi suntem foarte capabili astăzi, pe toate le ştim şi pe toate le facem, totuşi nu am învăţat să ne trăim viaţa, nu cunoaştem viaţa, nu ne-am apropiat de viaţă, ci mai mult sau mai puţin, trăim în afara vieţii.

Chiar şi cei care mănâncă viaţa „cu lingura", cum se spune, trăiesc sentimentul de nesiguranţă. Aceasta se întâmplă pentru că o mie şi una de lucruri simt mai prejos decât existenţa noastră: asigurat aici, asigurat dincolo, susţinere de ici, susţinere de dincolo, ajutor de-aici, ajutor de dincolo. Toate acestea, fără să ne dăm seama, contribuie la ieşirea noastră din viaţă. Şi omul, sărmanul, trăieşte cu sentimentul nesiguranţei. Dacă avem sentimente de nesiguranţă, nu le avem numai pentru că suntem în pericol la modul evident, cum ar fi de un al treilea război mondial, de arme nucleara catastrofale. Acestea sunt ceva îndepărtat, despre care doar auzim din când în când. Nu ne deranjează atât cât credem. In adânc poate ne deranjează faptul că depindem de maşina de spălat, de curentul electric, de frigider, de asigurări şi de multe altele care ne scot în afara vieţii. Toate acestea nu sunt rele în ele însele, dar în orice caz ne scot în afara vieţii.

Ca să înţelegem mai bine voi adăuga ceva. Spuneam că adulţii nu trebuie să facă ceea ce pot face şi trebuie să facă copiii, ci doar să-i ajute să o facă. Dar nu numai asupra acestui aspect să insistăm şi să luăm aminte, ci şi la relaţia pe care o avem noi oamenii cu Dumnezeu. Niciodată, dar niciodată Dumnezeu nu va face ceea ce putem face noi singuri. Mama se poate păcăli, făcând ceva ce de fapt copilul poate să facă, dar nu vrea. Dumnezeu, însă, nu se înşeală niciodată. Probabil că la acest aspect n-am luat aminte şi apoi ne văităm că am dat înapoi şi nu am progresat în viaţa duhovnicească. Nu cumva aşteptăm ca Dumnezeu să facă o parte din lucrarea noastră? Nu cumva aşteptăm să facă Dumnezeu paşii pe care trebuie să-i facem noi? Să luăm aminte. Dumnezeu este un tată care nu pică pe alături, care nu se amăgeşte, care nu duce cu Sine văicărelile oricărui om.

Şi Maica Domnului este alături de noi şi gata oricând să ne ofere totul. Când, însă, îngenunchind în faţa icoanei sale, cerem lucruri pe care le putem face noi, atunci, oricât neam plânge, oricât de încărcată ar fi inima ei de dragoste pentru noi, îngăduiţi-mi să spun că nu va da nicio importanţă cererii noastre. Să luăm aminte la acestea.
In zilele noastre, există printre oameni o stare bolnăvicioasă, care determină naşterea unei relaţii bolnăvicioase între oameni. Dăm naştere unei asemenea relaţii şi cu Dumnezeu. Alergăm la Dumnezeu şi cerem lucruri într-o o manieră bolnăvicioasă. E greu de crezut că ne va auzi! Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, nu se va amăgi.

Să-l încurajăm pe copil să facă ceea ce poate
Exemplu:

Mama, Gina, o fetiţă de patru ani, şi sora ei de trei ani, şi- au pus hainele groase ca să meargă afară la zăpadă. Cea mai mare bucurie pentru fetiţe era ca mama lor să se joace cu jucăriile lor, cu figurinele pe care le făceau din zăpadă.

Gina, pentru că era mai mare, s-a îmbrăcat repede, fără nici o greutate. Surioara ei s-a moşmondit mai mult şi era bosumflată. Stătea şi se uita la jacheta pentru zăpadă, dar nu făcea nici o încercare să se îmbrace.

- Hai, îmbracă-te, îi spuse mama legându-şi şireturile de la ghete.

Fetiţa-şi duse degetul la gură şi rămase blocată.

- Haide, pentru numele lui Dumnezeu! Ce s-a întâmplat? Aşează-te şi fa cum te-am învăţat.

- Nu pot, bâzăi fetiţa. îmbracă-mă tu.

- Bine, vino încoace.

Nerăbdătoare mama o îmbrăcă. Gina urmărea totul foarte satisfăcută.

Iată aici o altă greşeală. Desigur, mama-i arătase fetiţei cum să-şi îmbrace rochiţele, cum să-şi pună pantofii, dar şi cum să se îmbrace atunci când merg să se joace cu zăpadă. Fata cea mică, după cum vedem, nu vrea să se îmbrace, reacţionează, se împotriveşte. In cele din urmă, mama, mânioasă şi potrivnică la atitudinea fetei, a făcut ea ceea ce trebuia să facă fetiţa. Vedem pe de o parte fata cea mare satisfăcută, pentru că se simţea mai mare, iar de cealaltă parte fetiţa cea mică care, în felul acesta, vrea să atragă atenţia mamei, reacţionând şi nevrând să se îmbrace singură. Greşeala mare a mamei se află în felul în care a reacţionat, greşeală pe care o fac toţi părinţii şi mai ales mamele.

In această situaţie, din moment ce mama ştia că fetiţa se poate descurca singură, pentru că-i arătase şi exersase cu ea, ar fi putut, fără să se mânie, fără să o mustre fără să o rănească, să-i spună: „Poţi să te îmbraci singură. Fă o încercare şi ai să vezi că poţi. Noi ieşim afară şi te aşteptăm. După ce te îmbraci vino după noi."

Fiecare mamă încearcă şi această metodă, dar copilul începe să plângă, să bată din picioare, să se văicărească. „Unde mă laşi singur?!" Repet, într-o astfel de situaţie, adultul nu trebuie să se enerveze, nici să se manifeste gesticulând, ci delicat să-l încurajeze pe copil şi să-l lase să facă singur ce poate. După cum ştim, un copil face asemenea gesturi dacă i se dă importanţă, dacă nu i se dă nicio importanţă, copilul se îndreaptă.

Micuţa ar fi văzut pe sora şi pe mama ei bucurându- se în zăpadă, pe de o parte, pe de alta ar fi văzut că plânsul, văitatul şi bătutul din picioare n-ar fi mai deranjat pe nimeni. Ar fi ajuns singură la concluzia: „ Pentru ce să plâng şi să stau aici?" Şi-ar fi dat seama că-şi poate pune jacheta şi ghetele singură şi ar fi încercat. Dacă nu ar fi încercat acum, ar fi încercat data viitoare, pentru că ar fi văzut că nu are încotro.

Copilul va putea înainta şi în viaţa duhovnicească
Cum spuneam în capitolele anterioare, părinţii nu trebuie să acţioneze spontan şi la întâmplare, ci să gândească cum este mai bine şi să se comporte cu răbdare. Nu este nevoie de multe ca să izbucnească. Nu este greu nici să-l încalţe şi să-l îmbrace pe copil, şi să facă lucruri pe care copilul le poate face şi singur. Greu este să stea cu răbdare să-l înveţe pe copil să facă ceea ce trebuie să facă; să-l obişnuiască să facă ceea ce poate să facă, să evolueze firesc, să se dezvolte corect şi să devină, din punct de vedere omenesc, persoană completă.

In relaţia noastră cu Dumnezeu vom primi harul şi ajutorul Său, dacă vom avea o atitudine corectă faţă de El. Un om bolnav pe dinăuntru, cu probleme psihice, cu complexe, cu trăiri care-i deturnează existenţa, nu va fi posibil să aibă o atitudine justă faţă de Dumnezeu.

Când ajutăm un copil să crească firesc, să se dezvolte normal, fără traume psihice, fără trăiri bolnăvicioase, nu înseamnă că acest copil va deveni un bun creştin. Este posibil să nu devină, sau să nu vrea să devină. Dar un copil care va dori să devină un bun creştin ar putea să ia o atitudine corectă faţă de Dumnezeu, să fie în comuniune cu Dumnezeu şi să poată progresa în viaţa duhovnicească. Altfel, un copil care nu are o dezvoltare firească şi are traume lăuntrice, oricât ar vrea, când se face mare, să fie în comuniune cu Dumnezeu, nu va reuşi. Doar dacă se hotărăşte să ia viaţa de la început şi să adopte o atitudine corectă faţă de Dumnezeu.

Lucrurile aceste, însă, nu se întâmplă într-un mod miraculos. Ajutorul de la Dumnezeu nu vine aşa, să ne culcăm seara, iar dimineaţa să ne trezim sfinţi. Ajutorul de la Dumnezeu vine dacă omul adoptă o atitudine corectă faţă de Acesta. Iar pentru aceasta este nevoie de efort. De trudă Nu înseamnă că vom plăti ca să primim harul lui Dumnezeu Harul se oferă în dar, însă omul, totuşi, trebuie să facă şi el ceva. Dacă nu face acel ceva, nu va primi harul, nu pentru că Dumnezeu devine rău, ci pentru că omul nu este demn de acest dar.

Dacă întindem mâna să primim un pahar cu apă, iar mâna noastră tremură, nimeni nu va pune paharul într-o mână tremurândă. Absolut nimeni. Dacă atitudinea noastră faţă de Dumnezeu este „tremurândă", dacă suntem plini de îndoieli, prin urmare atitudinea noastră nu este corectă, atunci sufletul nostru nu este deloc primitor al lui Dumnezeu şi al ajutorului care va veni de la El.

SlMEON KRAIOPOULOS

PĂRINŢI şi COPII, vol II, Editura Bizantina

Cumpara cartea "PĂRINŢI şi COPII, vol II"


Pe aceeaşi temă

11 Septembrie 2017

Vizualizari: 824

Voteaza:

Nu faceti pentru copil ceea ce poate face el singur 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE