Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au cu adevarat pacea

Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au cu adevarat pacea Mareste imaginea.

Una este lumea creştinilor şi alta lumea veacului acestuia. O mare deosebire le desparte. Viaţa, concepţiile, gândurile şi faptele unora sunt complet deosebite de ale celorlalţi. Cum spune Iisus: „Voi nu mai sunteţi din lume, pentru că Eu v-am scos pe voi din lume”. Intreaga omenire este cernută în sita satanei. El, răul, neîncetat scutură sufletele, le agită cu gânduri înşelătoare, ca pe grâul care este cernut şi întors pe toate părţile, scuturat bine de tot. Astfel, vicleanul zguduie tot omul prin gânduri şi pofte, călcându-l în picioare, buimăcind tot neamul lui Adam.

Ca şi Cain, blestemat să rătăcească singur pe pământ, tot omul care a căzut în păcat este tulburat necontenit de gânduri, de frică, de groază, de pofte neîncetate. Blestemul apasă peste lumea întreagă de la Adam şi până astăzi. O singură neascultare a adus nenorocirea întregului neam omenesc, ca un vânt puternic ce mişcă toate plantele şi ca un întuneric ce cuprinde toată lumea. Astfel, începătorul răutăţii este un întuneric mintal, un fel de vânt ascuns şi sălbatic ce zguduie tot neamul omenesc, învăluindu-l în gânduri nestatornice, cu uitare de Dumnezeu, în pofte pătimaşe, în neştiinţă şi nesimţire. O orbire totală apasă asupra oricărui suflet care nu este născut de sus, care nu s-a ridicat cu mintea într-o altă lume, aşa precum este scris: „Sălaşul nostru este în Ceruri”.

Căci aceasta este deosebirea între creştini şi lumea păcătoasă. Creştinii au mintea şi gândurile la Dumnezeu, în timp ce lumea le are la poftele şi interesele sale materiale. După lupte grele, după multe suferinţe, ispite şi încercări, cernuţi în sita diavolului cu înverşunare, creştinii adevăraţi ajung la adevăr, la pace, la cuminţenie, la statornicie, la linişte. Ei s-au întors din moarte la viaţă! Deosebirea nu este deci exterioară, în forme şi haine, ci deosebirea este în minte, în inimă, în suflet. Mulţi oameni din lume, care par a avea pace şi stăpânire de sine, sunt în fond zbuciumaţi de gânduri şi tulburaţi sufleteşte, iar mulţi din cei ce par agitaţi, activi, sunt în fond plini de pace şi bucurie sufletească. Numai Dumnezeu cunoaşte taina inimii fiecăruia. Prin urmare, să nu judecăm niciodată pe nimeni.

Numai cei ce L-au găsit pe Dumnezeu au adevărata pace; orice alt fel de pace este înşelătoare şi de scurtă durată, până la prima provocare! Cei care L-au descoperit pe Dumnezeu se reînnoiesc, devin creaturi noi; dar nu dintr-o dată, ci printr-o muncă grea, personală, intimă, ascunsă - un război nevăzut, de mii de ori mai cumplit decât cel purtat între popoare. Lupta gândurilor este cea mai grea luptă. Este lupta duhurilor nevăzute, este comparaţia şi alegerea între plăcerile şi bogăţiile văzute şi cele nevăzute, între cele actuale şi cele promise, lupta între prezent şi viitor. Numai cine reuşeşte să renunţe la prezent, să jertfească momentul de faţă, acela cucereşte viitorul, veşnicia! O clipă să ne dăruiască eternitatea! Numai cei răniţi de iubirea dumnezeiască reuşesc, dar rănirea iubirii nu le-a venit tară s-o merite!

„Siliţi-vă, spune Domnul, să intraţi pe poarta cea strâmtă”. Aşadar, silinţa cucereşte veşnicia. Trândăvia, lenea, lipsa de curaj, neîncrederea, obişnuinţa cea rea opresc străduinţa celui ce vrea să câştige veşnicia. Orice altă dorinţă împiedică elanul spre Cer, orice poftă, orice ambiţie şi orice lucru dorit prea mult sunt pietre de poticnire în drumul desăvârşirii. Cine voieşte să fie cu Hristos în veşnicie trebuie să se şi răstignească cu Hristos în timp şi spaţiu, pe acest pământ! Iisus a spus-o doar: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Fără lepădare de sine, veşnicia este cu neputinţă. Inima decide ce iubeşte mai mult: pe Dumnezeu, sau lumea? Mândria aceluia care îl doreşte pe Dumnezeu, dar de sine nu se leapădă, va împroşca săgeţi veninoase împotriva fraţilor săi, judecându-i fără milă, crezându-se numai pe sine drept şi pe calea cea bună. Nu mai pomenim de păcatele grozave şi de ura şi egoismul duse la extremă.

Cel rău este ferecat în poftele sale prin propria voie, pe care nici nu se gândeşte să şi-o schimbe, nici nu o consideră drept ceva rău, neştiind poruncile lui Dumnezeu pe care, din indiferenţă, nu vrea să le caute! Şi astfel orice viciu, orice iubire ce stăpâneşte mintea unui astfel de om îl îngreunează de la înţelegerea adevărului, îl îndepărtează de Dumnezeu şi mai mult. Balanţa inimii hotărăşte soarta sufletului. Orice iubeşte omul devine piedică în unirea cu Dumnezeu. Tot ceea ce place omului: lauda, averea, onorurile, violenţa, cearta, vorbele deşarte, trândăvia, desfrânarea, luxul, cochetăria, somnul, glumele proaste, distracţiile, lecturile proaste, toate acestea sunt lanţuri grele ce-i strâng sufletul ca intr-un cleşte şi nu-i dau libertatea să zboare spre Dumnezeu. Scapă din acest laţ numai acela căruia toate îi sunt indiferente, dornic să-şi îndrepte mintea şi inima neîncetat spre Dumnezeu!... Unul ca acesta se uită pe sine şi nu dă atenţie capriciilor şi poftelor trupului său. El se predă în întregime, minte şi suflet, în voia lui Dumnezeu.

Numai aşa va putea străbate, prin lupte grele, încercările care-i vin. Toate poruncile Domnului devin uşoare pentru el dacă îşi păstrează neatinsă iubirea pentru Dumnezeu. „Sarcina lui devine uşoară şi jugul dulce”, după cuvântul lui lisus. Ba mai mult, încercările şi suferinţele se transformă în bucurii, ele fiind pentru un astfel de suflet semnul iubirii lui Dumnezeu, care doreşte să-l curăţească de orice impuritate pe care încă o mai are!...

Aşa se eliberează cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu, cu propria-i voinţă şi stăruinţă, primind astfel ajutorul de sus.

Dintr-o casă cuprinsă de foc, cel care vrea să se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea să-şi mai salveze ceva din bunurile pe care le iubeşte piere în flăcări, o dată cu acestea... Pentru un câştig neînsemnat, se prăpădeşte prin propria-i voinţă, din cauza întârzierii, a amânării!

Cum s-a lepădat Iov de toate, lăudându-L totuşi pe Dumnezeu? A dovedit că nimic nu conta pentru el mai mult decât credinţa şi nădejdea în Domnul. Avraam, la fel, a fost gata să-şi sacrifice unicul fiu la porunca lui Dumnezeu. Adevărata dragoste jertfeşte totul pentru Dumnezeu. Unii ca aceştia pot duce lupta până la sfârşit, pentru că sacrifică totul pentru dumnezeiasca iubire. Puţini sunt însă aceştia, o turmă foarte mică. Este nevoie de multă credinţă, de multă luptă, de multă răbdare, de multe chinuri, de multă foame şi sete pentru a face binele, de isteţime, de lipsă de frică. Cei mai mulţi oameni voiesc să câştige împărăţia Cerurilor fără muncă şi fără luptă, ceea ce este cu neputinţă. Trebuie însă să se dovedească cine L-a iubit mai mult pe Dumnezeu, până la moarte, jertfmdu-se pe sine pentru El!

Pe bună dreptate vor merita împărăţia aceia care s-au lepădat de iubirea de sine, de propriile lor voinţe şi dorinţe şi au răbdat necazuri şi suferinţe, batjocoriri şi prigoane pentru Cel iubit. Dragostea mare şi fierbinte atrage după sine, pe bună dreptate, mare răsplătire şi împlinirea făgăduinţelor celor cereşti. Fericirea veşnică stă ascunsă în suferinţa trecătoare răbdată cu umilinţă şi nădejde. Domnul a spus doar: „întru răbdarea voastră, veţi câştiga sufletele voastre”, şi: „în lume necazuri veţi avea, dar cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Deci desăvârşirea este răbdarea necazurilor şi a suferinţelor. Altă cale nu există. Neîncetată atenţie, neîncetată osteneală, neîncetată stăpânire şi înfrânare, neîncetată isteţime şi mai ales neîncetată rugăciune către Domnul pentru ca să putem scăpa de neîncetatele curse întinse de cel viclean care ne pierde sufletele. Şi mai ales pe cei ce urcă, pe aceia se străduieşte cel rău să-i oprească!...

Să cucerim comoara cea cerească după exemplul sfinţilor, prin lupte, cu curaj, fără frică de diavol, aşteptând cu bucurie părăsirea casei noastre trupeşti! Pentru că noi, după spusele marelui Pavel, „avem locuinţă nefăcută de mână, casa cea veşnică din Ceruri”. Chiar dacă trupul piere şi se strică, să nu avem frică, pentru că avem casa cerească a sufletului veşnic, nepieritoare.

La înviere, fiecare se va proslăvi numai atât cât s-a făcut vrednic prin credinţa şi străduinţa de a fi părtaş al Duhului Sfânt. Comorile pe care le-a strâns sufletul omului în viaţa aceasta se vor descoperi la înviere. Ca şi arborii care revin la viaţă primăvara, după îngheţul iernii, iar căldura soarelui face să răsară, printr-o putere nevăzută, un nou veşmânt verde de frunze şi flori, tot astfel trupurile oamenilor vor învia şi focul Duhului Sfânt, care a sălăşluit în ele, se va arăta în afară şi va lumina trupurile drepţilor aşa precum S-a arătat Domnul pe Tabor. Această strălucire au avut-o sufletele ascunsă în ele în timpul vieţii pământeşti, iar la înviere „toate cele ascunse vor fi dezvăluite”.

Aceasta va fi proslăvirea celor drepţi, precum a voit-o Hristos. Cum deci să nu dorim fiecare din noi să cucerim Duhul Sfânt, care ne va îmbrăca în frumuseţe, în lumină şi fericire în clipa învierii?! Strălucirea chipului lui Moise când s-a coborât de pe Muntele Sinai a preînchipuit strălucirea pe care o vor avea la înviere trupurile drepţilor.
încă de pe acum să ne învrednicim de această slavă, să ne hrănim cu Duhul Sfânt în chip nevăzut, împlinind cuvântul lui Dumnezeu.

Aripile gândului ne poartă deja de pe acum sus în Ceruri, şi creştinii adevăraţi se învrednicesc de pe acum de câştigarea Duhului Sfânt, iar la înviere vor primi slava pregătită lor, pe care ei deja au gustat-o prin marea pace şi bucurie din sufletele lor, cu toate încercările năvălite asupra lor din furia celui viclean!

Să ne silim să credem, să cerem deci, ca să avem cu ce înveli trupurile noastre goale la ziua învierii, să acoperim ruşinea noastră în faţa lui Hristos, ce va coborî iarăşi pe pământ. Să fim vrednici de El, de chemarea Lui în rândul celor drepţi, de a şedea la dreapta Lui, de a purta semnul deosebit: pecetea Duhului Sfânt peste noi. Numai această pecete ne va dovedi că suntem ai Săi, căci Iisus ne-a spus clar: „Oile mele ascultă vocea Mea, Eu le cunosc pe ele şi ele Mă cunosc pe Mine”...

Cu El, cu Păstorul Cel scump şi bun să fim şi noi, oiţele Lui, învăluite în slava cerească, şi să fim purtaţi, răpiţi la Ceruri alături veşnic de Cel iubit.

Sfantul Macarie Egipteanul

Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu"

 

Pe aceeaşi temă

20 Ianuarie 2018

Vizualizari: 776

Voteaza:

Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au cu adevarat pacea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE