Asadar, ca sa ne mantuim si sa mostenim cu Dumnezeu viata vesnica, trebuie sa o cunoastem si sa o traim cu Dumnezeu, inca din viata aceasta vremelnica. Adica, trebuie sa fim strabatuti si locuiti de Dumnezeu, ca sa se arate intru noi viata dumnezeiasca. Iar pe de alta parte, precum nu se afla vrajba intru Dumnezeu, asa sa nu se afle nici intre cei ce-L au pe El ca temelie a vietii lor.
Starea de pace cu toata faptura e o minune asa de mare, incat uimeste lumea si o sileste sa recunoasca intru aceasta fata lui Dumnezeu. Imparatia vietii vesnice s-a propovaduit si e deschisa; pe Imparat il cunoastem si iubirea I-o stim; supusii insa, tare greu s-aduna, si de aceea trebuie rasunet de surle, dupa grosimea de urechi a neascultatorilor supusi.
N-ar trebui decat sa-L recunoastem pe Dumnezeu ca Tata, si ca noi ii suntem fii si, potrivit cu aceasta cunostinta, sa ne oranduim viata.
Pana nu recunoastem ca avem o indoita fire si o indoita viata: una pamanteasca si alta cereasca - fara de sfarsit, dar incepand de aici, pana atunci tot pe afara tinem de rostul la care vrea Dumnezeu sa ne ridice.
Trebuie sa stim, toti supusii Imparatiei, ca suntem fapturi ceresti, trimise vremelnic in corturi pamantene spre o mare proba si anume: sa vedem si sa se vada incotro inclinam cu inima si cu mintea, si inspre ce inclinam aceea sa avem pentru totdeauna.
Daca nazuim spre Dumnezeu, pe El Il mostenim si viata vesnica; iar daca inclinam spre firea pieritoare, vom pieri de la fata lui Dumnezeu si vom petrece fara de sfarsit cu cel rau. Caci noi, cu firea pamanteasca, suntem pieritori, dar nemuritori cu firea cereasca; vesnicia noastra insa de noi atarna unde s-o petrecem.
Ne-a adus Dumnezeu din nefiinta la fiinta, dar sa ne mantuiasca nu vrea fara noi. Drept aceea, in tot felul ne cheama ca sa-L cunoastem ca Tata, si pe noi intreolalta ca frati si fii ai aceluiasi Parinte.
O cunostiinta sigura despre acestea caci credinta, ajuta sa ajungem la aceasta siguranta, -inclina inima sau dragostea, ca sa implinim cu toata voia porunca cea mare a iubirii, in care atarna toata stradania lui Dumnezeu. Fiul iubirii ridica fiii spre cerescul Tata, si pogoara pe Tatal, Fiul si Duhul intru fii. Iar pe fii, Dumnezeul iubirii ii leaga laolalta ca sa fie una, ceea ce minuneaza lumea, incat il recunoaste pe Dumnezeu din fii, caci fiii uniti in iubire traiesc intru El si arata in lume capatul pamantesc al Imparatiei ceresti.
Aceasta e voia Tatalui si rugaciunea Fiului.
Mantuirea nu e individuala, ea e intotdeauna colectiva. Prin unul se mantuiesc mai multi. Singuraticul, izolationistul nu e sigur de mantuire, mantuirea lui e nesigura, neclara. Credinta este aceea care ajuta cunoasterea si o intregeste si o intareste. Societatea toata trebuie sa se prinda in aceasta traire a iubirii temeinice. La aceasta traire a vietii vesnice, isi cheama Dumnezeu copiii prin mai multe graiuri. Se cunosc mai precis - din Sfintii Parinti si din Scripturi, - sapte chemari cu care Dumnezeu isi cheama supusii:
1. Chemarea launtrica prin glasul constiintei;
2. Chemarea din afara prin cuvant;
3. Chemarea prin necazurile vietii;
4. Chemarea prin necazurile mortii;
5. Chemarea prin necazuri mai presus de fire;
6. Chemarea prin chinuri de la antihrist;
7. Chemarea la Judecata generala.
Bujoranu Cristian
Cristian Bujoranu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.