Alaturi de puterea poftitoare, in sufletul omenesc sta puterea agresiva sau irascibila. Aceasta putere tine de insasi firea omului, fiind una dintre componentele sufletului omenesc inca de la crearea sa.

a) Cea dintâi funcţie a agresivităţii la omul aflat în stare de sănătate înainte de cădere, omul restaurat în Hristos) este de a se împotrivi la tot ceea ce-l poate îndepărta pe acesta de Dumnezeu, abătându-l din calea spre indumnezeire, pe care a fost pus la creaţie. Această putere a sufletului, spun Sfinţii Părinţi, a fost pusă de Dumnezeu în sufletul omului pentru a putea lupta împotriva răului, mai precis pentru a respinge atacurile demonilor, a se impotrivi ispitelor, a nu primi şi a reteza gândurile răutăţii pe care duşmanii i le semănau în suflet. In Rai, Adam şi Eva erau ispitiţi de diavol. Ei se foloseau de această putere pentru a păzi porunca pe care Dumnezeu le-o sau, altfel spus, pentru a rămâne pe calea pe care le-o pusese înainte Dumnezeu atunci când i-a făcut, pentru a rămâne uniţi cu Dumnezeu şi pentru ca să crească duhovniceşte în El. Prin această putere a sufletului sădita in ei de Dumnezeu, puteau să se împotrivească ispitei, respingând momemelile celui Rău şi ferindu-se astfel de căderea în păcat. „Mânia neprihănită a fost daruita firii noastre de Dumnezeu care ne-a zidit..., ca o armă a dreptătii spune Sfântul Diadoh al Foticeei.

Dacă s-ar fi folosit de ea împotriva , Eva n-ar fi ajuns să fie stăpânită de plăcerea pătimaşă. Sfântul Isihie Sinaitul spune, la fel: această putere „ne-a fost dată de Dumnezeu ca o platosa şi ca un arc", şi tot el vorbeşte despre folosirea ei „în chip drept, naturii sale, împotriva lui Satana, şarpele".Sfântul Grigorie Nyssa spune şi mai precis: „Cât despre iuţime, mânie şi ură, acestea se cuvine să vegheze la porţi, ca nişte câini de pază, omul folosindu-se de puterea lor firească numai pentru ca să se păzească de păcat impotriva furului vrăjmaş care se strecoară înlăuntru pentru a-i răpi comoara dumnezeiască, ca să fure, să junghie şi să piardă". Sfântul Nichita Stithatul scrie, în acelaşi sens: „Dacă dorinţa şi mintea tind potrivit firii i dumnezeieşti, mânia este pentru ele o armă de dreptate împotriva care şopteşte cugetului şi-l amăgeşte să se facă părtaş plăcerilor trupului”. „Din fire, partea pătimaşă (iuţimea) a sufletului spune Evagrie, luptă cu demonii"; „trebuie să ne folosim de partea irascibilă ca sa ne pornim cu mânie împotriva Şarpelui". „Mânia bună este o putere a sufletului prin care se nimicesc gândurile rele", spune tot el în alta parte.
Indepărtând cu ajutorul acestei puteri a sufletului, folosită conform naturii sale originare, toate opreliştile, omul poate să înainteze, fără nici o abatere, spre unirea cu Dumnezeu. Sufletul, spune Sfântul Maxim, „preface mânia în vigoarea nesfârşită a dorului ce se bucură de cele dumnezeieşti"; de aceea el sfătuieşte: „să ne mişte raţiunea noastră spre căutarea lui Dumnezeu (...), iar iuţimea să lupte pentru păstrarea Lui".

Indeosebi datorită lucrării puterii irascibile omul poate să-şi menţină dorinţa îndreptată mereu spre Dumnezeu, împiedicând-o să se întoarcă spre realităţile sensibile către care îl mână ispita. Astfel, Sfântul Macarie spune: „Când se trezesc patimile, cei înţelepţi nu ascultă de ele, ci mai degrabă se mânie pe poftele cele rele şi se fac duşmanii lor". Aceasta se cuvine să fie atitudinea obişnuită a omului duhovnicesc, spune Sfântul Diadoh al Foticeei, care arată că mânia, folosită în chip firesc, este de mare folos sufletului. Sfântul Ioan Casian dezvoltă o aceeaşi învăţătură.

Datorită războiului pe care omul duhovnicesc îl duce cu ajutorul acestei puteri, el se poate păstra curat de păcat: „E proprie minţii mânia potrivită firii. Căci fără mânie nu e nici curăţie în om. Mânia aceasta luptă împotriva seminţelor semănate ca plăceri înşelătoare de vrăjmaşul, în trup".

Mânia se dovedeşte mai ales folositoare în mgăciune atunci când, pentru a ajunge la vederea curată, omul trebuie să respingă toate gândurile care încearcă să-l întoarcă de la Dumnezeu. Evagrie scrie, în această privinţă: „Când eşti ispitit, să nu te rogi înainte de a spune câteva vorbe, cu mânie, împotriva celui care te tulbură. Dacă spui (gândurilor) ceva cu mânie, încurci şi faci să dispară închipuirile iscate de vrăjmaşi".

Respingând, prin mânia bine folosită, ispitele care-l asaltează din toate părţile, omul dovedeşte cât de mult şi de adevărat îl iubeşte pe Dumnezeu. „E proprie minţii ura cea contrară răului... şi fără ura împotriva duşmăniei nu se descoperă cinste în suflet", scrie Avva Isaia.

b) O altă funcţie firească şi normală a acestei puteri a sufletului este să-i permită omului să lupte pentru a dobândi bunurile duhovniceşti, spre care tinde prin însăşi natura sa şi ca să ajungă în împărăţia cerurilor, căci, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mt. 11, 12); „Impărăţia lui Dumnezeu se bine-vesteşte şi fiecare se sileşte spre ea" (Le 16, 16). Ea îl ajută, deci, pe om în tot ceea ce face pentru a-şi împlini datoria, adică să sporească duhovniceşte şi să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, Evagrie scrie: „Sufletul raţional lucrează firesc atunci când partea lui iute se luptă pentru virtute". Tot ea îi permite omului să-şi îndrepte şi să-şi înalţe toate celelalte puteri spre Dumnezeu. Mai întâi, mintea. Astfel, Sfântul Maxim sfătuieşte: „Mintea să se întindă întreagă spre Dumnezeu, trasă de iuţime ca de un odgon".

De asemenea, ea îi permite omului să-şi îndrepte spre Dumnezeu întreaga dorinţa, căci ea „întăreşte pofta", „îmboldind mişcarea poftei spre dorirea lui Dumnezeu". Ii permite, în sfârşit, să lupte pentru dobândirea bucuriei duhovniceşti după care tânjeşte. Evagrie afirmă că „din fire, partea pătimaşă luptă... în vederea unei plăceri". A lupta pentru plăcere înseamnă a lupta pentru a ajunge la ea, dar şi pentru a o păstra. Cea de-a doua funcţie a iuţimii apare aici strâns legată de cea dintâi. De aceea, adaugă Evagrie, „îngerii ne insuflă plăcerea duhovnicească şi starea de fericire creată de ea, pentru a ne îndemna să ne întoarcem partea pătimaşă (iuţimea) împotriva demonilor".

Atunci când această putere a sufletului este astfel exercitată, capătă forma unei mânii virtuoase, înţeleaptă şi sfântă, cea despre care vorbeşte Psalmistul, când zice: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi" (Ps. 4, 4). Când omul se foloseşte astfel de această putere a sufletului, potrivit naturii şi scopului ei firesc, el este înţelept şi „se mişcă în chip sănătos".

Prin păcat, omul şi-a pervertit şi această putere, nemaifolosind-o aşa cum se cuvenea, ci într-un mod nefiresc şi lipsit de raţiune, ea devenind bolnavă: „mânia necuvenită se iscă în sufletul cel bolnav", scrie Evagrie.

In loc să se războiască pentru a dobândi şi a păstra bunurile duhovniceşti, ea luptă acum pentru bunurile materiale cele deşarte, spre care îl împing pe om mintea sa pervertită şi pofta. Ea se pune în slujba dorinţelor pătimaşe care îl îmboldesc pe omul căzut şi se dedică cu totul căutării şi păstrării plăcerii legate de ele. Sfinţii Părinţi se referă adesea la legătura fundamentală dintre agresivitate şi plăcere. Avva Dorotei, de pildă, spune că mânia omului „se naşte mai ales din iubirea de plăcere". La omul căzut, agresivitatea îşi păstrează funcţia sa de luptă pentru a dobândi plăcerea, pentru că, aşa cum spune Evagrie, „din fire ea luptă în vederea unei plăceri oarecare"; numai că, omul părăsind bunurile dumnezeieşti şi lipsindu-se astfel de bucuria duhovnicească adusă de ele, această putere a sufletului său se va strădui de acum să găsească şi să păstreze cât mai mult plăcerea trupească.

Am văzut că experierea plăcerii sensibile este urmată fără greş de durere, fizică, dar şi psihică şi morală. De aceea, la omul căzut puterea irascibilă este folosită şi ca să fugă de durere şi, în general, de orice neplăcere sau suferinţă.

Implinirea acestui ţel contrar firii implică o a doua formă de pervertire a acestei puteri a sufletului. Nemaifiind folosită pentru a se război cu demonii şi momelile lor, pentru că de acum se învoieşte cu îndemnurile lor şi le împlineşte voinţa, omul îşi întoarce iuţimea împotriva semenilor, văzând în ei fie obstacole în împlinirea dorinţelor şi atingerea plăcerii, fie cauze ale suferinţei legată de iubirea egoistă pe care o are pentru sine însuşi. „Am ales cele materiale în loc de porunca iubirii şi, ingrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii, în timp ce se cuvenea să punem iubirea de orice om mai presus decât cele văzute şi decât însuşi trupul nostru", spune Sfântul Maxim, indicând astfel filautia ca principala cauză, căci ea „a sălbăticit facultatea iuţimii din noi, făcându-ne să o pornim, de dragul plăcerii, unii împotriva altora". In ceea ce-l priveşte, Evagrie insistă asupra faptului că omul este aţâţat la aceasta de demoni, care, scrie el, „atrăgându-ne către poftele lumeşti, silesc partea pătimaşă să lupte, contrar firii sale, împotriva oamenilor".

Sfinţii Părinţi sunt unanimi în a sublinia şi în acest caz caracterul nefiresc şi iraţional al acestui mod de folosire a puterii irascibile, care constituie o adevărată pervertire a ei, o îndreptare a ei spre un scop contrar firii. Chiar aşa se exprimă Evagrie, atunci când sfătuieşte: „Să nu te foloseşti rău de partea pătimaşă, ajungând s-o foloseşti contrar firii, mâniindu-te împotriva fratelui". „Mânia împotriva şarpelui este în noi prin fire, dar noi ne folosim de ea împotriva aproapelui", spune cu amărăciune Sfântul Ioan Scărarul. Iar Avva Isaia scrie: „Dar mânia noastră s-a mutat împotriva aproapelui, pentru toate cele neînţelepte şi nefolositoare"; „şi ura noastră s-a schimbat în pornire împotriva firii, spre a urî pe aproapele şi a ne scârbi de el". Sfântul Isihie Sinaitul, la fel, vorbeşte despre „mânia pornită spre oameni împotriva firii". Sfântul Nichita Stithatul, spunând că, „dacă omul îşi întrarmează mânia împotriva şarpelui celui vechi, atunci ea se mişcă potrivit firii",arată de asemenea caracterul nefiresc al noii direcţii pe care păcatul a dat-o acestei mişcări a sufletului şi caracterul ei iraţional: „Dacă (omul) îşi într-armează mânia împotriva semenilor (...), atunci ea se mişcă într-un mod lipsit de raţiune, iar el vieţuieşte contrar raţiunii", adică în mod nebunesc.

Mai nebunească încă este folosirea ei împotriva lui Dumnezeu. Astfel, de la rostul ei firesc, de a se lupta împotriva a tot ce-l putea înstrăina pe om de Dumnezeu, prin păcat agresivitatea ajunge să fie folosită în sens cu totul contrar, adică împotriva a tot ce l-ar putea apropia de Dumnezeu, mergând până la a se întoarce împotriva lui Dumnezeu însuşi. Astfel, Sfântul Varsanufie spune: „In loc de ura cea de la Dumnezeu, prin care se urăsc cele rele, a aruncat în noi ura rea, prin care urâm cele bune şi pe Dumnezeu însuşi".

Putem observa acum că, în ceea ce priveşte facultatea irascibilă, funcţionează acelaşi principiu al iconomiei pe care l-am subliniat atunci când am vorbit despre puterea poftitoare a sufletului: în om există o unică forţă agresivă, care poate fi folosită în două feluri, mai precis, care poate fi îndreptată în două direcţii contradictorii şi incompatibile. Cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Viaţa voită a firii omeneşti e desfăcută numaidecât în două porniri". Evagrie scrie şi el, în acelaşi sens: „Partea pătimaşă luptă (...) în vederea unei plăceri oarecare". Dar, aşa cum am arătat, una dintre aceste direcţii corespunde scopului firesc, este normală şi sănătoasă, cealaltă o îndepărtează de la acest scop firesc, o face să lucreze contrar naturii sale, conducând la îmbolnăvirea ei.

In fapt, în ceea ce priveşte direcţia pe care o ia, puterea agresivă este legată de orientarea pe care omul o dă celorlalte două puteri ale sufletului său: raţiunea şi dorinţa, ea fiind folosită tocmai la împlinirea scopurilor acestora. Acest lucru ni-l arată Sfântul Nichita Stithatul: „Iuţimea este la hotarul dintre poftă şi puterea raţională a sufletului, fiind fiecăreia dintre acestea ca un fel de armă în mişcarea lor contrară firii, sau conformă firii. Pofta şi raţiunea, mişcându-se potrivit cu firea pre cele dumnezeieşti, iuţimea este fiecăreia dintre ele o armă a dreptăţii, împotriva şarpelui care le şopteşte şi le înfăţişează numai împărtăşirea de plăcerile trupului şi bucuria de slavă de la oameni. Dar abătându-se acestea de la mişcarea potrivită firii şi mutându-se de la îndeletnicirea cu lucrurile dumnezeieşti spre cele omeneşti, iuţimea li se face arma nedreptăţii, spre păcat. Acestea se vor lupta în acest caz şi se vor năpusti prin iuţime împotriva celor ce le înfrânează pornirile şi poftele lor".

La omul căzut, puterea agresivă bolnavă se vădeşte mai ales prin mânie (în sensul larg pe care Sfinţii Părinţi îl dau acestui cuvânt).

Jean-Claude Larchet

Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia
 

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

• Coranul - argument pentru violenta?
  Publicat in : Islam
• Violenta in familie
  Publicat in : Morala
• Violenta cotidiana si "Jocul de-a Moartea"
  Publicat in : Editoriale
• Incitarea tinerilor spre violenta prin mass-media
  Publicat in : Editoriale
• Crima si violenta
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: