A se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost". Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.

Pe de altă parte - iar acest lucru e la fel de important - omul trebuie să fie în stare de a primi iertarea ce i se oferă. Noi nu avem dreptul să refuzăm, să respingem sau să tăgăduim iertarea pe care Dumnezeu sau o anumită persoană ne-o dăruieşte întotdeauna cu un anumit preţ. Persoana pe care noi am rănit-o, după ce şi-a depăşit sfâşierea suferinţei sale, ne spune: „Fie ca, de acum înainte, pacea să fie între noi. Rana pe care mi-ai priciriuit-o s-a cicatrizat şi durerea a trecut. Ai fi putut să mă omori, dar prin harul lui Dumnezeu am rămas în viaţă. Te iubesc îndeajuns încât să-ţi pot acorda această -pace pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul meu". Noi va trebui atunci să fim în stare să ne împăcăm şi să-i primim iertarea.

Deseori mândria ne împiedică să primim iertarea: „Cum să primesc iertarea şi să recunosc astfel că sunt, într-adevăr, vinovat? Sunt conştient că nu pot face nimic pentru mine şi că singur cel pe care l-am umilit, rănit şi jefuit, poate să mă restabilească în demnitatea mea de om. Cum pot eu să depind până într-atât de aproapele meu?" Poate fi foarte greu de primit iertarea tocmai din pricina acestui orgoliu, pentru că nu vrem să fim restabiliţi în demnitatea noastră prin favoarea aproapelui; vrem să posedăm în noi înşine această demnitate sau să dobândim acest drept prin propriile noastre eforturi. Dar dreptul la iertare nimeni nu l-a dobândit vreodată prin propriile sale puteri. Tot aşa cum nimeni nu a dobândit vreodată dreptul de a fi iubit.

A primi iertarea înseamnă că cineva te iubeşte îndeajuns de mult încât să ia asupra sa păcatul tău şi să-l curăţească în el însuşi. Iată de ce trebuie să fim pregătiţi să ne supunem şi să primim această umilire salvatoare. Ne vom afla pe calea tămăduirii numai în măsura în care vom putea să primim, din tot sufletul şi cu întreaga conştiinţă, iertarea dăruită de aproapele nostru.

In acest fel l-a tămăduit Hristos pe Apostolul Petru, adică a restabilit integritatea celui ce suferise o mare cădere, sfărâmându-se lăuntric în ţăndări prin lepădarea sa. El, într-un anume fel, a adunat toate aceste ţăndări şi a făcut din ele un om integru. Astfel se explică de ce Petru a putut să vorbească mai apoi cu Hristos cu o atât de mare încredere, ca de la egal la egal. Când Domnul i-a spus: „Vino după minei" (Ioan 21,15-23), Petru L-a urmat. Intorcându-se însă, l-a văzut pe Ioan la o oarecare distanţă şi L-a întrebat pe Mântuitorul: „Dar cu acesta ce se va întâmpla? Tu mi-ai redat mie viaţa; nu are, oare, şi el nevoie să-i redai viaţa?" Acum Domnul îi răspunde cu severitate: „Ceea ce voi face cu el, nu te priveşte pe tine; tu urmează-Mă..." Aceste cuvinte Hristos ni le adresează fiecăruia dintre noi, cu condiţia ca şi noi să fi trecut prin această probă de foc, să fi fost copleşiţi de ruşine, să fi consimţit să primim această durere acută, de necuprins în cuvinte, care ne atinge atunci când devenim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie.

Atunci începe bucuria, bucuria pocăinţei. In cartea Părintelui Sofronie despre Stareţul Siluan, autorul povesteşte cum un om din satul Sfântului Siluan a comis în tinereţe o crimă şi a fost închis în temniţă unde şi-a ispăşit vina. După o vreme viitorul Stareţ Siluan l-a văzut pe acest om cântând la armonică şi jucând la sărbătoarea satului.

Ingrozit, s-a apropiat de el şi i-a spus: „Cum poţi să dansezi şi să te bucuri, când ai ucis un om?" Acel fost criminal i-a răspuns: „E adevărat, dar cât am stat la închisoare m-am pocăit în chip deplin şi am simţit deodată că Hristos m-a iertat. Acum sunt un om nou." Iată ce aduce pocăinţa: o viaţă nouă, o reînnoire, o naştere de sus. Aceasta poate fi doar parţială sau doar o pregustare a vieţii veşnice, însă a vieţii, veşnice venite cu putere, cucerind omul în întregime.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

TAINA IERTĂRII. TAINA TĂMĂDUIRII; EDITURA REINTREGIREA

Cumpara cartea "TAINA IERTĂRII. TAINA TĂMĂDUIRII"

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: