Să înveţi mai mult prin exemplul vieţii decât prin cuvinte1

Ca o introducere, aş dori să evoc un episod care s-a petrecut în secolul al IV-lea în deşertul Sketis (astăzi Wadi Jatrun, în Egipt). Intr-o zi, un călugăr veni să îl caute pe unul dintre cei mai faimoşi Părinţi ai pustiei egiptene, pe Avva Pimen, care era ucenicul Avvei Macarie cel Mare şi care primise veşmântul călugăresc din mâinile Sfântului Antonie însuşi, părintele tuturor monahilor creştini. „«Câţiva fraţi locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?». Bătrânul zice: «Nu, fă tu întâi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei». Fratele îi zice: «Părinte, dar ei vor să le poruncesc». Bătrânul zice: «Nu, fii pentru ei pildă, nu legiuitor»"2. Asta deoarece Bătrânul, părintele duhovnicesc, este el însuşi învăţătura, întreaga lui viaţă este un mesaj. Viaţa trezeşte la viaţă, iar părintele se apleacă asupra acestei taine a vieţii nu cu cele pe care le ştie, şi încă şi mai puţin cu cele pe care le-ar putea spune, ci pur şi simplu prin ceea ce este, deci prin ceea ce poate transmite, în cel mai puternic sens al cuvântului: prin calitatea fiinţei sale care iradiază înspre ceilalţi fără ca el măcar să o ştie şi fără să fie nevoie de vorbe.

In Apus, Sfântul Benedict de Nursia spune în regula pe care o scrie pentru monahii săi de la Monte Cassino, că cel care a primit numele de Avva, adică părinte, trebuie să arate ucenicilor săi „tot ceea ce e bun şi sfânt prin lucrările lui, mai mult încă decât prin cuvintele lui" şi să îi înveţe prin faptele sale „să ocolească ceea ce e potrivnic legii lui Dumnezeu"3. Aceasta a dorit el însuşi să facă, potrivit mărturiei Sfântului papă Grigorie cel Mare, biograful lui, care scrie la sfârşitul Cărţii II a Dialogurilor sale următoarele: „Dacă vrem să cunoaştem cu mai mare amănunţime felul în care a trăit, putem găsi în învăţămintele Rânduielii tot ceea ce el însuşi a arătat prin pilda faptei, căci sfântul, fără umbră de îndoială, nu a putut învăţa într-un fel şi să vieţuiască într-altul"4. Această remarcă este importantă pentru că subliniază continuitatea dintre viaţă şi predanie, sugerând, oarecum, întâietatea celei dintâi faţă de cea de a doua. înainte de a fi un legiuitor, Benedict era un nevoitor. Aceasta înseamnă că regula lui este experienţa sa condensată, rodul sfinţeniei lui şi oglindirea exactă a vieţii sale.

Marea nevoie de a avea o călăuză de nădejde
Mulţi dintre tinerii mireni şi călugări din ziua de astăzi simt o nevoie urgentă de ajutor spiritual. în Biserică şi în afara ei, mulţi se simt atraşi spre o anume aventură spirituală şi caută, uneori cu disperare, o călăuză sau un maestru. în căutarea unui „Cuvânt", aceştia vin şi adresează întrebările care îi frământă oamenilor Bisericii. „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? Părinte, spune-mi un cuvânt" erau veşnicele întrebări pe care şi le puneau monahii atunci când se cercetau unii pe alţii în deşertul Egiptului. Câţi dintre noi, fie că suntem preoţi sau laici, călugări sau părinţi, ne-am aflat în imposibilitatea de a răspunde acestor întrebări! E adevărat, avem nişte principii care ne-au fost predate în trecut, câteva reţete pe care le-am încercat noi înşine cu mai mult sau mai puţin succes. Suntem în stare să spunem o vorbă de încurajare şi să evităm printr-o glumă sau piruetă oarecare să răspundem unei întrebări mai profunde. De fapt, dacă cel mai adesea nici nu avem un răspuns adevărat pe care să îl dăm, este pur şi simplu pentru că ne lipseşte experienţa personală. Cum să vorbim despre harul lui Dumnezeu dacă noi încă nu am înţeles ritmul care caracterizează creşterea vieţii în Hristos, dacă noi încă nu am simţit cum vine harul, de ce îl pierdem şi cum se retrage, sau cum îl putem redobândi în mod conştient prin lupta ascetică a smereniei?

Câte dintre asemenea întrebări şi altele privitoare la cunoaşterea Dumnezeului Celui Adevărat şi a căilor care duc la această cunoaştere - şi, deci, la mântuire - rămân fără răspuns, sau primesc abia nişte jumătăţi de răspunsuri? Iată, fără îndoială, un punct sensibil în Biserica noastră care naşte nemulţumire în sufletele multora. Atunci cum să ne mai uimească sau să ne mai supere faptul că unii dintre credincioşi se îndreaptă spre alte confesiuni creştine, deşi moştenirea acestora nu este cu mult diferită de a noastră, sau chiar şi spre religiile necreştine ale Extremului Orient, unde merg spre a deveni învăţăceii unor „maeştrii spirituali", lângă care speră să găsească ceea ce în creştinism au căutat în van sau au căutat fără să creadă că acel ceva a existat vreodată.

„Iată, vin zile - zice Domnul - când voi trimite foame pe pământ: nu foamete de pâine, nici sete după apă, ci foamea de a auzi cuvântul Domnului. Şi apele s-or clătina din mare până-n mare; din miazănoapte-n răsărit vor alerga încoace şi încolo cătând cuvântul Domnului, şi nici că-l vor afla" (Amos 8,11-12).

In această vreme de neputinţă spirituală şi de confuzie crescândă, cel ce caută ajutor duhovnicesc nu doreşte un învăţător, nici un catehet, nici un profesor de morală şi cu atât mai puţin un arbitru al moralei, sau un manager dintr-o mare organizaţie spirituală şi apostolică. Acesta năzuieşte în primul rând să ajungă la cineva care cunoaşte această viaţă din proprie experienţă şi care este în stare să o transmită mai departe. Ori procesul de a da mai departe o viaţă este el însuşi un aspect al vieţii.

Să cunoşti această viaţă din proprie experienţă - şi nimic nu este mai firesc vieţii decât să crească şi să se transmită. Părintele Sofronie credea că „este necesar ca duhovnicul să cunoască dinainte, din experienţă personală, toată scara stărilor duhovniceşti, despre care el cutează a vorbi altora"5. în legătură cu aceasta, citează din Cuvântul către păstor al Sfântului Ioan Sinaitul: „învăţător cu adevărat este cel ce s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu sau prin lucrarea luminării de la El şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi"6. Găsim aceeaşi convingere la cineva ca Sfântul Paisie Velicicovski, din Moldova secolului al XVTII-lea: „Greu este să conduci pe cineva pe căile pe care tu însuţi nu le cunoşti. Singur cel ce îndelung s-a războit el însuşi împotriva patimilor şi cu ajutorul lui Hristos a biruit poftele cărnii, mânia, mândria şi iubirea de avuţie, şi-a vindecat sufletul cu smerenia şi cu rugăciunea şi, cu dragoste, întru toate a urmat Domnului, singur omul acela poate să îi arate ucenicului, fără înşelătorie, toate poruncile şi toate vârtuţile lui Hristos"7.

Mărturia Părintelui Sofronie despre cel care i-a fost duhovnic ne convinge că Sfântul Siluan a fost un asemenea părinte spiritual. Merită să amintim aici câteva trăsături cu totul extraordinare ale acestei mărturii. In primul rând, Părintele Sofronie avea certitudinea absolută că în timpul întâlnirilor lui cu Stareţul „graiurile sale sunt «graiuri ale vieţii vecinice», pe care le auzise de sus"8. Apoi şi convingerea că „îi erau cunoscute tainele Duhului şi, prin urmare, era un maestru spiritual sigur" cunoscând din experienţă „ierarhia stărilor duhovniceşti"9.

Autenticitate duhovnicească şi Tradiţie
Mai există însă un aspect pe care aş dori să îl subliniez în mod cu totul deosebit, datorită importanţei lui pentru cursul expunerii mele: este vorba despre imersiunea Sfântului Siluan în Tradiţia Sfinţilor Părinţi într-o asemenea măsură încât gândirea lui purcede în mod firesc din ea şi o emană, Tradiţia fiind vie în toată fiinţa lui. Nu ne surprinde faptul că Sfântul era „fidel Tradiţiei Bisericii" şi bun cunoscător al „scrierilor ascetice ale Părinţilor Bisericii", dar Părintele Sofronie atestă că „în el se înnoia experienţa Părinţilor". Aici se impune atenţiei noastre o realitate, pe care Părintele o explică: „Stareţul păstra în amintire multe pasaje din operele Sfinţilor Părinţi, lucru care îi era uşurat de asemănarea, ba chiar de identitatea experienţelor lor. [...] poate să-şi aducă aminte cu adevărat de învăţătura Părinţilor numai cel ce a dobândit totul cu preţul unei osteneli personale şi căruia i-a fost dată de sus o cunoaştere trăită a tainelor lumii duhovniceşti"10.

Vom înţelege despre ce este vorba dacă ne vom aminti de două întâmplări din viaţa Stareţului. Amândouă s-au petrecut la Muntele Athos, la mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, unde vieţuia. Intr-o zi, de faţă cu părintele Metodie, care îl stima pe Stareţul Siluan, un ieromonah îşi exprimă uimirea faţă de faptul că mulţi vizitatori cultivaţi îl căutau pe acesta din urmă pentru a vorbi cu dânsul: „- Mă mir de ce se duc ei la dânsul. El, vezi bine, nimic nu citeşte. - El nimic nu citeşte, dar toate săvârşeşte, iar ceilalţi multe citesc, dar nimic săvârşesc - a răspuns Părintele Methodie"11. Cealaltă întâmplare a avut loc în 1932: părintele Vasil (Krivoşein care mai târziu avea să devină, la Bruxelles, arhiepiscopul ortodocşilor de sub ascultarea patriarhiei Moscovei], îi povesteşte Stareţului discuţia pe care tocmai o avusese cu un teolog catolic, despre cărţile pe care le citesc monahii. Profesorul nu îşi ascunsese uluirea când auzi care scrieri ale Părinţilor Bisericii şi ale altor nevoitori din vechime sau din timpurile din urmă le plăceau călugărilor în mod cu totul deosebit: „- Monahii voştri citesc astfel de cărţi!... La noi numai profesorii le citesc". Reacţia Stareţului este foarte interesantă, în contextul temei care ne preocupă: „-Ai fi putut spune doctorului aceluia că monahii noştri nu numai că citesc aceste cărţi, dar ei înşişi ar putea scrie altele la fel..."12, adăugând că aceştia ar scrie dacă, pentru un motiv oarecare, acele cărţi ar dispărea. O remarcă perfect pertinentă dacă ne gândim că Siluan, care la acea vreme avea 66 de ani, în cei peste patruzeci de ani de călugărie întâlnise personal mulţi asceţi care avuseseră ei înşişi experienţa stărilor descrise de Macarie cel Mare, Isaac Şirul, Simeon Noul Teolog şi alţii.

„In el se înnoia experienţa Părinţilor". Despre Sfântul Siluan putem spune că era nu numai un martor credincios al Tradiţiei vii pe care o primise, ci şi că întrupa această Tradiţie în propria sa experienţă personală, viaţa şi învăţătura sa fiind răspunsul lui, în experienţa sa personală, la Tradiţie în totalitatea, în „catolicitatea" sa.

Dom Silouane
Fratele nostru este viata noastra, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Fratele nostru este viata noastra"

Note:
1.Fragment din conferinţă susţinută la cea de a 6-a întâlnire a Asociaţiei Sfân-Siluan Athonitul - Paris, Institutul de Teologie Ortodoxă paint Serge), 2 octombrie 1999, şi publicată în revista Buisson Ardent nr. 7/2001, pp. 103-114 (traducere din limba franceză de Aniela Siladi).
2 Patericul sau apoftegmele Părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică, Pimen 174, trad. Cristian Bădiliţă, Ed. Adevărul Holding, Bucureşti, 2011, p. 295.
3 Sfântul Benedict, Rânduiala monahilor, 2,12-13.
4 Sfântul Grigorie cel Mare, Dialoguri, Cartea a II-a, 36.
5 Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, traducere din limba rusă de pr. prof. Teoctist Caia, Mănăstirea Lainici, 2006, p. 81.
6 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş (Cuvântul XXXI - „Cuvânt către păstor"), traducere de Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 410.
7 Pr. Romul Joantă, Roumanie. Tradition et culture hesychastes (România - tradiţie şi cultură isihastă), col. Spiritualite orientale 46, Begrolles-en-Mauges, Abbaye de Bellefontane 1987, p. 174.
8 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 129.
9 Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, ed. a II-a, trad. din franceză de pr. prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004 pp 139-140
10 Ibidem, p. 141.
11 Cuviosul Siluan Athonitul, p. 81.
12 Ibidem, p. 79.

• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos
• Cum pot creste faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei
• Faptele bune
  Publicat in : Credinta
• Faptele Apostolilor
  Publicat in : Religie
• Unde cresc faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: