Sfaturi terapeutice despre suflet si reatii

Sfaturi terapeutice despre suflet si reatii Mareste imaginea.

Dictatura „bucuriei” impuse
Dictatura „bucuriei" impuse, aşteptate, este una din cele mai insuportabile şi dureroase forme de maltratare. Nu! Nu e nevoie să fii oarecum bucuros, să râzi, să te gândeşti la ceva „pozitiv", şi alte prostii pentru a fi bine. Poţi să fii şi să arăţi acum întristat, furios, supărat, înspăimântat, dezamăgit şi asta să fie... foarte bine! E suficient să fii în armonie cu sentimentele tale adevărate, cu cele care corespund măştii tale acum, în această clipă, oricare ar fi ele.

Ai învătat atâtia ani să cauţi foarte stăruitor răsplata purtării tale frumoase faţă de ceilalţi, atât de automat, sistematic şi statornic, încât astăzi eşti total confuz. Nu ştii dacă acum este nevoia ta să fii într-un fel sau dacă dorinţa ta constrângătoare îţi impune să fii aşa, încât să fie „bucuroşi" ceilalţi, care te văd astfel. Dacă conştientizezi asta fie şi astăzi, nu e târziu! Chiar dacă spui în gândul tău: Atâta vreme pierdută... Atâta energie risipită pe proiecţii şi închipuiri megalomane...

Mai bună este prevenţia
Este preferabil să făureşti copii puternici, decât să „repari" adulţi deficitari. Pentru a se întâmpla asta e nevoie să te priveşti ca părinte şi să prelucrezi o mare parte a măştilor tale umbroase, cu care ai învăţat de ani întregi, inconştient, să convieţuieşti. Acest lucru nu este deloc uşor şi lipsit de efort.

Părinţii care, cu ajutorul psihoterapiei profunzimii, se întorc cu bunăvoinţă la copilul din interiorul lor pentru a-l cunoaşte, a-l simţi şi a-l depăşi, pot, nu în mod înăbuşitor, ci eliberator, să îmbrăţişeze copilul lor natural... Şi îmbrăţişându-l astfel, să-l ajute să devină om normal.

Il ajuţi (şi) pe celălalt dacă deplasezi umbrele tale de la întuneric spre lumină
Indeosebi părinţii mă întreabă la birou: „Cum să mă comport cu copilul meu pentru a-l putea ajuta?".

Răspunsul este: Să-l vrei pe copilul tău! Pentru că dacă-l vrei, i-o vei arăta. Iar dacă i-o vei arăta, acela o va şti. Va avea aerul unui om important, gesturile şi puterea unui om dorit - este unul din cele mai însemnate lucruri din viaţa lui. Astfel, îi vei sădi dorinţa care mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, va deveni cu totul a lui: dorinţa pentru viaţă şi adevăr. Dorinţa de a se umple de sens. Ii vei da puterea îndrăgostitului, a căutătorului esenţei.

Insă cum să pătrundă în sufletului tău dorinţa spontană pentru copilul tău, pentru tovarăşul tău, de vreme ce de obicei ai învăţat să nu-i dai sinelui tău dreptul de a nu vrea? Cum este posibil să nu trăieşti înăbuşitor plictiseala pentru sinele tău şi pentru cel apropiat ţie, când ai alungat din tine dreptul omenesc al dorinţei negative? Al dorinţei de a nu fi acolo atunci când celălalt are nevoie de tine? De a nu fi mereu dăruitor, generos, prietenos, zâmbitor, binevoitor şi drăguţ faţă de cei apropiaţi ţie?

Cum să nu te înăbuşe familia ta, soţul tău, copiii tăi, când ai transformat viaţa ta cotidiană în iad, purtând din cauza sentimentelor de vinovăţie un costum străin pe care nu-ţi intră nici braţele?

Pentru a fi cu adevărat capabil să-l doreşti pe celălalt, trebuie mai întâi să accepţi şi să revendici dreptul tău de a nu-l dori, sau de a-l dori în condiţiile în care eşti pregătit astăzi s-o faci. Pentru a nu te plictisi, trebuie ca mai întâi să-ţi permiţi să-i plictiseşti şi pe cei mai dragi ai tăi, să ai curajul şi discernământul să le spui asta în faţă.

Desigur, nu pentru a „vomita" pe ei întrucât tu ai probleme pe care nu le poţi rezolva! Nu în felul acesta... Să ai îndemânarea de a împărtăşi sentimentele tale, şi cele mai îngrozitoare, pentru că ai încredere în cel din lata ta şi împărtăşirea lor este încă un mod de a-i prinde cu blândeţe mâna făurind o relaţie autentică.

Problema este că la cei mai mulţi părinţi, pentru că au exclus din repertoriul alegerilor lor psihice posibilitatea de a nu-i dori mereu pe copilul lor în acelaşi fel absolut, cu aceeaşi căldură şi consecvenţă nenegociabilă, această latură a lor inacceptabilă şi deseori inconştientă se încorporează treptat în zona întunecată. Adică în acel spaţiu inconştient psihic unde sunt alungate obligatoriu măştile pe care personalitatea conştientă neagă cu încăpăţânare să le includă în versiunile acceptate de ea.

Atunci când aceste laturi întunecate sunt constrânse pentru o perioadă mare de timp, la intensitate stabilă şi nemicşorată, de obicei devin autonome şi revendică forţat de la conştiinţă spaţiul şi energia de care au fost lipsite şi la care au dreptul retroactiv. De exemplu, izbucnirile incontrolabile de furie, comentariile insultătoare şi umilitoare, certurile de la masă, privirile ucigătoare, neglijenţele şi maltratările sunt doar câteva exemple de exprimare incontrolabila a mobilelor întunecate care de ani întregi au fost constrânse pe altarul unei protecţii şi superproiecţii ale unui sine independent, idealizat şi prin urmare fals. Mobile care încet-încet au făurit o mască binevoitoare compacta şl distrugătoare cu agendă, acţiune şi perspectivă ascunsă.

Soţi şi părinţi care, imperceptibil dar sistematic, îşi înăbuşă răutatea nativă, ori o deghizează într-o aşa-zisă atitudine de autosacrificiu îngrijindu-se din constrângere de nevoile celorlalţi (a tovarăşului de viaţă sau a copiilor lor), clădesc piatră cu piatră cursa în care vor cădea inevitabil ei înşişi şi mai apoi şi relaţiile lor: mai devreme sau mai târziu se vor abate de la perspectiva dreptei făptuiri, exprimând sentimental şi comiţând fapte care nu se potrivesc cu caracterul lor, rănind şinele lor şi pe ceilalţi; care de obicei, pentru a-i potoli, vor căuta să joace rolul „bunului soţ", al „bunului părinte", pregătind încontinuu terenul pentru noi deviaţii neplăcute şi izbucniri ruşinoase.
Cercul vicios se sparge doar prin recunoaşterea şi acceptarea că, în afară de „chiriaşii" oficiali ai „casei" există şi fantome ascunse la subsol, care au şi ele nevoie de „lumina soarelui" conştiinţei. Care locuiesc la fel de legal ca şi chiriaşii de ia „parter" şi de la „etaj". Atunci când, printr-o căutare serioasă şi consecventă, toţi conlocuitorii lumii psihice vor decide să se privească în ochi şi să-şi dea mâna, minciunile se vor termina. Conflictele se vor aplana. Sufletul unificat se va linişti. Fricile se vor transforma în speranţe, mânia în dispoziţie cie îmbrăţişare, pesimismul în interpretări şi perspective optimiste.

Stai în deşert până când vei găsi apă
Am observat că dintre cei aflaţi la terapie, cei mai mulţi care insistă cu întrebări interminabile sunt cei care nu vor (în prezent sau niciodată) să primească răspunsuri. Vor să pună întrebări, dar golite de dorinţa sufletului aflat în nevoi, fără setea fecundatoare a nedumeririi. Fără deschiderea pe care numai un impas adevărat o poate oferi.

Sub pretextul unei cerinţe verbal formulate pentru cunoaştere dinamitează esenţa procesului terapeutic care se află în acceptarea pândirii răbdătoare, căutând să vâneze necunoscutul din interiorul lor. Se grăbesc să li se dea din afară răspunsurile, întrucât inconştient ei ştiu (mai bine şi decât mine) că nimic important nu va veni de acolo de afară. Că nimic stimulator nu vor primi de la vreo persoană exterioară. Mai mult ca nişte îndrăgostiţi pasionali ai raţiunii şi necunoaşterii, şi mai puţin ca nişte căutători ai adevărului, le e incredibil de teamă de adevărata cunoaştere, adică de momentele de conştientizare a lucrurilor. De aceea pun întrebări scoase din mintea lor, fără seva dorinţei şi insuportabil de plictisitoare şi neroditoare pentru ei. Ca şi pentru mine.

Pacienţii care insistă cu mare dorinţă să-mi pună întrebări sunt cei cărora le e frică de adevăratul subiect al cunoaşterii: de şinele lor dinamic şi arzător necunoscut, cel care sigur îi cunoaşte mai bine decât îi cunosc sau îi voi cunoaşte eu vreodată. Inconştient prefera să rămână săraci în cunoaştere, e suficient să nu le fie pusă în pericol siguranţa pseudocunoaşerii pe care au dobândit-o. Ca să spună mai târziu cu dezamăgire sinelui lor: „Păcat că nu am primit un răspuns. Şi am căutat atât de mult răspunsuri...". Este adevărat că poţi găsi apă şi în cel mai secetos deşert. Dar doar dacă eşti cu adevărat însetat.

Priveşte în tine, acum
Mă întrebi: „Cum să mă relaxez? Am obosit să-mi risipesc puterile pe gândurile mele obsedante... Am ajuns să nu mă mai suport! Cine este oare cel care mă roade în mine?". Iar eu îţi recomand să încerci ceva diferit decât ceea ce faci în fiecare zi. De exemplu, ţintuieşte-ţi privirea în marea furtunoasă din perioada iernii. Las-o să lupte armonizându-se cu freamătul valurilor neîmblânzite. Predă-ţi auzul zgomotului lor. Stai, pentru câteva momente, şi simte adierile fine ale mării, care-ţi ating faţa. Miroase cu evlavie furtuna pe care o aşteaptă. Lasă-ţi treptat toate gândurile rutinei cotidiene care te cuprind să se piardă unul câte unul în adâncimea mării.

Atunci când orice problematizare şi problemă de-a ta, fie şi pentru moment, dispar, ce-ţi mai rămâne să gândeşti? Vezi ce se întâmplă chiar în această clipă în lăuntruî tău. Ce simţi acum? în această clipă, când permiţi adâncurilor sinelui tău să se apropie de tine, cine vezi că eşti cu adevărat?

„l-am dat totul, iar el...”

Voi care... „daţi totul celorlalţi", dacă îndrăzniţi vreodată să priviţi înlâuntrul vostru şi aruncaţi o privire asupra mobilelor dăruirii voastre, vă veţi speria de lărgimea şi mărimea aşteptărilor pe care le aveţi de la cei cărora le-aţi dăruit.

De obicei, ca să nu vă confruntaţi cu aşteptările voastre mari şi nerealiste de la ceilalţi, dăruiţi şi iarăşi dăruiţi fără limite, pe când în aceeaşi clipă proiectaţi furia pentru şinele vostru bulimic asupra semenului nerecunoscător care n-a intrat în cercul aşteptat al răsplătirii.

Ceea ce porţi în tine cu iubire, trăieşte
Nu poţi pierde pe cineva pe care l-ai iubit, pentru că-l porţi în tine. II porţi ca pe un prilej de deplasare interioară din lumea insuficienţei „celui iubit" în pământul tăgăduitor al unirii interioare cu acea persoană. In realitate devii purtătorul statornic al relaţiei, care se autoalimentează din suficienta existenţială a persoanei iubite. In acest caz, celălalt devine izvor de recunoştinţă şi amintire a capacităţii tale de iubire.

Speranţa reconectării la iubire
Orice relaţie apropiată şi importantă reflectă o despărţire însemnată. Calitatea relaţiilor unui om de la vârsta lui embrionară determină şi calitatea despărţirilor pe care le-a trăit şi le va trăi.

De obicei, omul caută relaţiile lui închipuite (care au rămas netrăite în el), dar şi eşecurile adevărate care au fost înregistrate inconştient în lumea lui psihică, ca resorturi înceţoşate şi inconştiente de tensiune. Materialul inconştient determină calitatea relaţiilor, legăturilor şi despărţirilor noastre, şi ceea ce căutăm prin mijloace insistente din eşecurile şi durerile noastre psihice este contactul cu el cu teama, dar şi cu speranţa că ne vom elibera şi vom înainta mai normal şi integru în ceea ce ne rămâne încă de trăit înainte de marea şi finala despărţire Pentru ca această despărţire să fie nu - numai - o pierdere uriaşă, ci încă un prilej de legătură. O speranţă de reconectare la iubire.

Maturizare şi idealizare
Deseori, având ca pricină blocajul sentimental într-o relaţie, simţi şi spui sigur pe tine: „Păcat, acest om m-a dezamăgit...". Şi crezi într-adevăr că cei care te-a dezamăgit este problema! Crezi că dacă ai investit sufleteşte într-un om, se putea să nu fii dezamăgit; că data viitoare, când vei fi mai atent, nu vei mai păţi asta. Nici măcar nu-ţi trece prin minte că adevărata ta problemă este tocmai faptul că fără să-ţi dai seama te dedai jocului amăgirii.

Omul vede foarte greu complexele lui psihice care stau ascunse şi direcţionează, în spatele cortinelor scenei teatrale, jocul atât de zadarnic al amăgirii! La şedinţele terapeutice observ cu câtă dorinţă tinde fiecare să se implice în acest joc! Dacă vrei ca la un moment dat să înceteze acest cet vicios al dependenţei tale de amăgire, atu nu încetarea - de obicei inconştientă - nevoii taie de a fi amăgit de ceilalţi oameni atrăgători, idealizându-i, trebuie să devină principala ta grijă. Să se rezolve în fine
enigma blocării tale voluntare în cercul zadarnic şi repetat al idealizării, care va conduce cu exactitate matematică la desacralizarea celui iubit.

Cu cât omul se maturizează, adică cu cât dobândeşte o legătură trăită cu narcisismul lui secundar şi simte impasul amăgirii sale, se deblochează treptat din nevoia de a-i încărca pe apropiaţii lui cu aşteptări nerealiste şi imposibile. Va simţi nevoia să-şi asume aşteptări noi şi mai realiste, în care este inclusă şi grija pentru ceilalţi. Cu cât un om creşte pe plan psihic, cu atât mai puţin îi vede pe ceilalţi ca izvoare de satisfacere individuală. Ii vede mai mult ca prilejuri de relaţie de colaborare, de oglindire a sa, de realimentare demiurgică şi autoîmbunătăţire. Cu cât omul, după eşecuri repetate, se maturizează existenţial, inevitabil destructurează legenda proiecţiilor lui asupra elementelor sale în parte, adică asupra oglinzilor relaţiilor, şi o lămureşte. Din ce în ce mai puţin se împovărează cu aşteptările şi proiecţiile celorlalţi, din ce în ce mai rar este dezamăgit şi dependent de proiecţiile lui asupra celorlalţi.

De la început
Mulţi dintre cei care fac psihoterapie au nevoie să-i redescopere pe oamenii pe care-i au lângă ei. Au învăţat să-i vadă fie ca pe un fel de marfă bună de consum, fie - cel mai adesea - ca îndatorire, ca povară pe care trebuie s-o ridice fără murmur.

O mare parte a terapiei lor constă în a reuşi să-i abordeze pe oameni aşa cum sunt ei cu adevărat: ca izvor de bucurie, împreună umblare si convieţuire plăcută...

Cel mai bun adeziv
Cele mai puternice „adezive" care unesc sufletele oamenilor sunt sărăcia, suferinţa şi idealurile înalte. Mai ales visul unei îmbrăţişări strânse şi fără limite.

Plăcerea durerii
Dacă ai fost rănit atunci când erai încă un suflet tânăr, cum altfel ai fi putut să supravieţuieşti fără să faci din trauma ta izvor de plăcere? Din izvorul durerii tale, leac îndulcitor, plan de salvare izbăvitor?

Cum să continui să trăieşti într-o lume ameninţătoare fără să foloseşti inevitabil acest leac? Fără să faci din cea mai adâncă durere a ta izvor de sens şi siguranţă? Şi oare există o strădanie mai sigură de a da sens vieţii decât să trăieşti durerea în mod plăcut...?

Surprizele din „subsol”
Atunci când te afli închis sufocant, ca intr-un sicriu, în cel mai întunecat subsol al fiinţei, acolo - cel puţin - două surprize te aşteaptă (dacă insişti să le vezi): prima este conştientizarea faptului că mirosul mormântului, această cunoaştere deznădăjduitoare a morţii, este cea mai cunoscută şi cea mai apropiata experienţă în această viaţă a ta. De parcă acest intuneric ar fi cuibul în care ai supt prima dată lapte. A doua este conştientizarea faptului că în ceasul când se prăbuşeşte clar orice speranţă a ta de independenţă, adevărata cunoaştere răsare în ochii sufletului tău surprins. Este speranţa pe care doar lumina credinţei o poate oferi. Şi este cea care deschide
- uneori forţat - ochii tăi de căţel pentru a vedea, acolo, în întunericul absolut, singura Lumină adevărată a lumii, cea mai presus de viaţa pământească, învierea întrupată, Domnul lisus Hristos.

Nu există întuneric
Eşti convins că întunericul există. îl vezi de altfel în fiecare noapte. îi cauţi în tine de fiecare dată când ţi-e teamă, când eşti trist, când ai gânduri negative, când te înfurii şi-i acuzi pe ceilalţi.

Dar greşeşti! Nu există întuneric. întunericul înseamnă absenţă, nu prezenţă. Este practic absenţa luminii. în clipa când apar zorile, când soarele dătător de viaţă răsare, întunericul dispare, fiindcă niciodată n-a existat. Exact în acelaşi fel, în momentul în care lumina Adevărului, prezenţa lui Hristos, iubirea fără limite, atinge pereţii inimii tale, orice melancolie neroditoare, orice gând stresant, orice frică nejustificată - cele mai multe frici nu au nicio bază! - orice dilemă artificială - toate dilemele sunt artificiale, consecinţa acţiunii umbrelor interioare - orice supărare disperată, orice deznădejde purtătoare de moarte se topeşte, fiindcă în locul lor se instalează cunoaşterea, adevărul, viaţa însăşi.

Ceea ce are sens
Omul trăieşte doar pentru un lucru Pentru a simţi că în el a venit Hristos, în asemenea tel încât şinele său a murit. Toate se întâmplă pentru a se realiza acest lucru în fiecare om. Dacă nu se realizează asta viaţa omenească nu are sens.

Goleşte-ţi mâinile pentru a-L cuprinde
Dacă vrei ca inima ta să se deschidă pentru a cuprinde Duhul Sfânt, atunci lasă-ţi bagajele jos şi înaintează, cu mâinile cât se poate de goale. Cu cât mai mult îţi goleşti traista de ceea ce până atunci ţi se părea preţios, cu atât mai mult viaţa ta se va umple cu daruri negrăite.

Până astăzi, fără să ştii, dospit cu drojdia uitării, aduni mizerii în tolba pe care Creatorul ţi-a dăruit-o pentru a o umple cu mărgăritare. Iar dacă Hristos îngăduie astăzi să guşti din duhoarea nesuferită a mizeriilor tale, să fie pentru tine vreme de mulţumire, bucurie şi sărbătoare (mai târziu o să vezi că am dreptate).

Atunci când oglinda pe care o spargi te răneşte
Orice neînţelept care maltratează copm, ucide nevinovăţia Iui, prezentul şi viitorul lui. Ucide, neştiutorul, cel mai sănătos miez al fiinţei sale.

Grigoris Vasiliadis

Fragment din cartea "Cat suporti adevarul?" Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cat suporti adevarul?"

 

Pe aceeaşi temă

26 Februarie 2018

Vizualizari: 752

Voteaza:

Sfaturi terapeutice despre suflet si reatii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE