Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Sfantul Cosma Etolianul a prezis ca va veni un timp in care omul va trebui sa calatoreasca vreme de cateva zile, spre a putea intalni un alt om, pe care sa-l poata imbratisa ca pe un frate. Traim intr-o vreme in care acest lucru deja se intampla. Omul contemporan, in singuratatea lui, experiaza stari patologice grele: angoasa, anxietate si suferinte interioare. El este turnentat si, la randul lui, ii turmenteaza pe ceilalti.
Partea intai:
Comuniunea din desert si singuratatea din orase.
Partea a doua:
Dumnezeiasca singuratate a omului aflat in comuniune cu Dumnezeu.
Partea a treia
Suprema singuratate a credinciosilor astazi
Se spune ca fiecare persoana poarta singuratatea ei unica. Individualismul mental comporta o singuratate periculoasa. Persoana bolnava trece printr-o singuratate agonizanta. O persoana care a acumulat bogatii intr-un mod nedrept va fi ajunsa de o singuratate urata si nemiloasa, insa credinciosul poarta cu sine o permanenta, incurabila si suprema singuratate: singuratatea caii spre mantuire.
Ne-am obisnuit sa vorbim despre singuratatea de aseara, despre singuratatea de dimineata ori despre singuratatea din-afara granitelor; fiecare dintre noi se descurca in circumstantele lui individuale pe cat de bine poate. Insa, cat timp vom mai continua sa ne invartim in cerc, examinand subiectul intr-un chip extern, iar niciodata intrand in realitatea lui.
Stand inaintea tainei vesnice a existentei, noi, fii si fiicele lui Dumnezeu, prin har si participare, creati in mintea Lui si dupa bunul Lui plac, copii ai luminii, cand vom indrazni sa dam la o parte ideile lumesti si discutiile si, stand fata in fata cu Dumnezeu, sa luam decizia fundamentala de a ne schimba viata?! Incercarile noastre raman nesigure. Vorbim despre Dumnezeu insa Dumnezeu ramane inca o persoana pe care nu o cunoastem in mod real. Ne dorim sa fim cu Dumnezeu, ne indreptam spre El, insa chiar in ultima clipa ne schimbam calea si scapam intalnirii cu El.
Ne iubim intr-un mod excesiv, fara masura. Nu avem vointa de a-L primi si suporta pe Dumnezeu. Ne este teama de El si incercam sa-L invingem, in realitate invingandu-ne numai pe noi insine, cu scuze care par convingatoare. Am ajuns sa ne iubim deceptiile, prejudecatile, pana la acel punct in care nu ne mai este rusine de ele. Si totusi, Dumnezeu insusi nu oboseste niciodata in a ne cauta, in mod discret, amintindu-ne de existenta Lui, in suferintele si bucuriile noastre, in greselile si reusitele noastre.
Este necesar pentru cei credinciosi sa inceapa iarasi sa paseasca pe calea lui Dumnezeu. Sa abandonam multimile si strigatele lor debusolante. Sa nu mai lasam cuvintele si mesajele lor sa ne influenteze. Calea lui Dumnezeu este o cale ingusta, abrupta, care necesita indemanare, singuratate, insa este, totodata, plina de bucurie, precum El insusi ne-a fagaduit.
Credinciosul trebuie, cel putin, sa se dedice cu multa dragoste in ceea ce este esential existentei lui personale, stand deoparte decisiv si irevocabil de ceea ce este secundar si de prisos.
Mesajul din cartea Apocalipsa este, intr-adevar, uimitor. Credinciosii "cei "caldicei vor fi scuipati din gura lui Dumnezeu" (Apocalipsa 3, 15-16). Termenul folosit este foarte clar in a arata lipsa de satisfactie a lui Dumnezeu fata de cei care, indecisi si intr-un mod ambiguu, nu sunt nici calzi, nici reci.
A fi in compania lui Dumnezeu este, totodata, o bucurie pentru Dumnezeu, cat si cea mai mare eliberatoare binecuvantare pentru om. Insa impacarea, odihnirea in Dumnezeu, nu poate fi despartita de impararea cu noi insine si cu cei din jurul nostru. Acestea merg intotdeauna impreuna, prietenul lui Dumnezeu fiind totodata prieten cu el insusi si cu ceilalti. Relatiile ce rezulta nu au loc pentru mahnire si izolare. Dragostea lui Dumnezeu nu trebuie sa degenereze niciodata in fariseism, si nici dragostea pentru aproapele, intr-o datorie sterila. Deschiderea in trei directii, spre noi insine, spre Dumnezeu si spre aproapele, este dobandita simetric, in balanta, cu cunoasterea, libertatea si dragostea.
Parintele desertului Avva Isaia, in secolul IV, ne aminteste ca dragostea patologica, de noi insine si de ceilalti, este un obstacol in calea noastre spre Dumnezeu. Cicero obisnuia sa spuna ca "un oras maret este o mareata singuratate". Aceasta singuratate produce plictiseala, lipsa de pofta de viata, un pesimism sadic, o continua privire spre viitor si spre a nu face nimic astazi, lipsa de bucurie, dorinta de a scapa si povara. Aceste stari, numite colectiv prin termenul ascetic "akedia", fara pic de mila, ii cuprinde pe multi, inclusiv pe calugarii cei lipsiti de griji.
Sfantul Maxim Marturisitorul, marele teolog bizantin, vorbeste despre "akedie", zicand: "Toate puterile sufletului sunt robite de akedie, in timp ce toate celelalte patimi sunt aproape de aceasta si imediat crescute de ea, deoarece dintre toate akedia este cea mai mare povara."
Sfantul Ioan Scararul, care cunoaste in mod profund pana si cele mai mici miscari sufletesti, descrie akedia calugarilor care au intampinat acest lucru, astfel: "Akedia este zdrobirea sufletului, dezorientarea mintii, neglijarea practicilor ascetice, uraciune a monahismului, iubirea celor lumesti, neplecare inaintea lui Dumnezeu, uitare a rugaciunii."
Evagrie mentioneaza ca aceasta conditie greu suportabila a sufletului devasteaza pe cel pe care il cuprinde, "care nu stie ce sa mai faca, vazand cum timpul parca inceteaza a mai curge si incepand a se intreba cat mai este pana la vremea mesei, care pare ca se indeparteaza".
Antioh, care a trait in secolul al VII-lea, vorbeste inca si mai clar despre acest duh: "Aceasta stare a sufletului aduce anxietate, cartire fata de locul in care vietuiesti, cat si fata de fratii si oamenii de langa tine, cat si pentru oricare alta activitate. Exista pana si o oboseala fata de Sfanta Scriptura, cu o continua cascare si somnolenta. Mai mult inca, aceasta stare te impinge spre foamete si nervozitate, facandu-te sa te intrebi cat mai este pana la urmatoarea masa. Si, cand te hotarasti sa ridici o carte, spre a citi putin, o asezi imediat la loc. Te apuci sa te intinzi si sa privesti pe fereastra. Te apuci din nou sa citesti putin si apoi numeri paginile si te uiti la titlurile capitolelor. In sfarsit, renunti la carte si te pui sa dormi. Apoi, imediat ce ai dormit putin simti nevoia sa te ridici din nou. Si, toate aceste lucruri le faci numai ca sa treaca timpul."
Sfantul Ioan Damaschin spune ca aceasta lupta este foarte grea si foarte dificila pentru calugari. Sfantul Teodor Studitul spune ca patima akediei te poate trimite direct in fundurile iadului. Scriitorul rus Dostoievski, care a avut o minte patristica, ofera o solutie acestei probleme cand, prin gura staretului Zosima, ne spune ca trebuie sa ne asumam responsabilitatea pentru pacatele intregii lumi:
"Aceasta intelegere a mantuirii, prin ceilalti, ne ajuta sa realizam ca dragostea nu este exhaustiva, indreptandu-se numai in a face bine, ci si in a simiti agoniile si suferintele fratilor noastri ca pe ale noastre. Calugarii se roaga zilnic pentru mantuirea intregii lumi. Creati dupa chipul lui Dumnezeu, noi suntem toti ai Lui, suntem toti frati, suntem toti copii. Singuratatea este abolita si desfiintata de Dumenzeu. Suntem toti madulare unii altora, potrivit cuvantului Sfantului Apostol Pavel. Cu toate acestea, pacatele si virtutile au o urmare si asupra altora, din moment ce am hotarat ca toti sa fim madulare ale aceluiasi trup. Akedia aduce cu sine un motiv in plus pentru mai multa rugaciune, mai inflacarata, iar dificultatile sunt o oportunitate pentru maturitate duhovniceasca si progres spiritual."
Sa repetam. Separarea de lume, acuzata de catre unii drept dezertare, fuga, frica, este curajoasa si necesara, este o rezistenta fata de nivelul general al lucrurilor. Omul isi gaseste autenticitatea, frumusetea si unicitatea in cadrul sfintei linisti si taceri, stand departe de multime. Suferinta nu este singuratate, il pregateste pe om sa se intoarca la ceea ce este obisnuit si comun, revitalizat si odihnit, precum si pregatit pentru faptele cele bune, savarsite din toata inima.
Avva Alonis a spus, odata: "De nu va ajunge omul sa zica in inima lui ca numai el singur si cu Dumnezeu sunt prezenti in acel loc, acela nu va ajunge niciodata sa gaseasca pacea si odihna sufletului sau."
La randul sau, Sfantul Ioan Hrisostom spune: "Tacerea in singuratate nu este un mic profesor al virtutii." Iar, in alta parte, acelasi sfant spune: "Indiferent de locul unde locuiesti, iti poti crea propriul loc de liniste si de retragere, numai sa ai intentii bune si, nici locul, nici timpul, nu iti vor mai fi tie obstacol. Chiar fara sa ingenunchezi, lovindu-ti pieptul sau ridicandu-ti mainile spre ceruri. Atata timp cat mintea ta este adesea adunata in tine insuti, esti pregatit pentru rugaciune. Dumnezeu nu este deranjat de nici un loc. El cere numai o minte limpede si atente, precum si un suflet treaz."
Sfantul Macarie Egipteanul, in omiliile sale duhovnicesti, scrie: "Chiar daca te afli pe tine insuti saracit de cele duhovnicesti, ai macar ingrijorarea si durerea in inima ta pentru faptul ca te afli in afara Imparatiei. Si, ca o persoana ranita, striga catre Domnul si cere-I sa te faca si pe tine vrednic de adevarata viata." Mai departe, tot el, spune: "Dumnezeu si ingerii se intristeaza pentru aceia care nu sunt odihniti de bucuria cereasca." Tot acelasi sfant face urmatoarea observatie, remarcabila si importanta: "Totul este destul de simplu si usor pentru aceia care doresc sa fie transfigurati duhovniceste. Ei trebuie sa se straduiasca numai sa fie prieteni cu Dumnezeu si odihnitori Lui... si pentru aceasta, vor primi intelegerea si experienta dumnezeiestilor daruri, o binecuvantare de nedescris si o sanatate sufleteasca cu adevarat mareata."
Fiind lipsiti de experienta in aceste stari spirituale adanci, ar trebui sa lucrez in preaiubitul desert, sa dezradacinez patimile. Insa, este o nevoie de a vorbi despre barbatii pe care i-am vazut si auzit, care traiesc pe laturile pasnice ale Muntelui Sfant, in peninsula athonita, care au experiat tainele lui Dumnezeu. Acestia sunt calugari harismatici, partasi ai cerului, purtatori de Hristos in inimile lor si iubitori de Dumnezeu, iubitori de tacere si singuratate, adanci lucratori ai linistii, singuri, dar nu singuratici, care, in singuratatea lor, isi aduc aminte de singuratatea intregii lumi.
In timp ce in lume multi sufera in mod involuntar insomniile, iar altii isi petrec noptile lipsiti de dragoste, in locuri straine, calugarii din Sfantul Munte Athos privegheaza in mod voluntar, rugandu-se pentru sanatatea, mila si mantuirea intregii lumi.
O carte deosebita, a unui isihast contemporan, care circula in vremea noastra, il descrie pe renumitul ascet din Muntele Athos, anume Hagi Gheorghe, drept un binecredincios prieten al tacerii din pesterile desertului, un onorabil si nobil luptator, un mare praznuitor care isi gaseste odihna in privegheri, in rugaciuni si in singuratate. Desertul nu l-a facut pe acesta salbatic sau bolnavicios, ba din contra, desertul l-a subtiat si l-a infrumusetat. Biograful acestuia scrie urmatoarele: "Hagi Gheorghe poarta o dragoste inocenta fata de toti; a fost intotdeauna iubitor de pace, ingaduitor si iertator; are o dragoste mare si o inima incapatoare, in care incap toti si toate, fiecare asa cum este. Intr-un fel, el parca vietuieste in afara de trup. Ducand viata ingereasca pe pamant, el a devenit un inger si s-a inaltat la cer pentru ca nu s-a mai gasit in sine nici o patima sufleteasca sau lucru material; a aruncat toate in laturi si, prin urmare, a zburat la ceruri."
Batranul Gherasim, isihastul din Katunakia, a ramas vreme de saptezeci de ani, precum noteaza prietenul lui, ascet si el, pe varful Sfantul Profet Ilie, luptandu-se cu demonii si cu vitregiile vremii; s-a aratat pe sine ca un neclintit stalp al rabdarii; lacrimile ii curgeau in mod constant; si-a completat viata lipsita de griji si linistita prin dulceala unor experiente constante ale lui Hristos.
Un alt isihast al vremii, parintele Calinic, iubea peste masura patimirea, tacerea si singuratatea; el s-a imbaiat in lacrimile lui. Ultimii sai 45 de ani i-a petrecut in retragere, rugandu-se neincetat; fata lui a primit binecuvantarea de a straluci asemenea celei a lui Moise, dupa ce s-a coborat din Muntele Sinai.
Parintele Ignatie comporta practica neobisnuita de a astupa ferestrele chiliei sale, pentru a nu vedea venirea noii zile si a continua rugaciunile de toata noaptea. Tot el avea obiceiul de a-si saluta musafirii astfel: "Iubeste-L pe Dumnezeu, care te-a iubit mai intai." Uneori, el uita sa se spele sau sa manance, insa metaniile ramaneau mereu in mana lui si rugaciunea intotdeauna pe buzele si in inima lui. Cand si-a pierdut vederea, parintele a devenit si mai luminos. Inca din timpul vietii, el mirosea frumos, iar dupa moarte, trupul sau si-a pastrat buna mireasca.
Parintele Sava, de la Schitul mic Sfanta Ana, isi lua puterile numai din dumnezeiasca Liturghie, pe care o savarsea zilnic, insotit de lacrimi. In vremea Liturghiei, precum si in timpul privegherilor, parintele petrecea ore intregi pomenind pomelnice.
Aceasta este natura comuniunii din linistea desertului, rugaciunea, privegherea si binecuvantarea. Aceasta este viata desertului. Daca un calugar nu are o viata duhovniceasca intensa si o priveghere constanta, va cadea intr-o multime de ispite; akedia il va conduce sa nu mai rabde singuratatea cand, batjocorit de demoni, el va deveni cel mai rau dintre cei rai, iar singuratatea desertului ii va deveni lui insuportabila.
Parintele Moise din Sfantul Munte Athos
Traducere de Teodor Danalache.
Teodor Danalache
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.