Trezirea inimii prin primirea rusinii in taina spovedaniei

Trezirea inimii prin primirea rusinii in taina spovedaniei Mareste imaginea.

In rai, protopărinţii noştri Adam şi Eva erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Purtau veşminte nestricăcioase şi duhul le era întors spre Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam şi-a întors privirea către lumea zidită, încălcând prin aceasta porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veşmântul cel luminos al suflării dumnezeieşti: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte" (Fc 3, 7). Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea feţei bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la faţa Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu şi s-a înstrăinat de viaţa cea dumnezeiască, încât a ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte şi cu inimă împietrită să zică: Nu este Dumnezeu. Incă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte şi supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai ca să tămăduiască de boală firea omenească, a venit smerit în chip de om, a luat asupra Lui ruşinea noastră şi, prin învierea Sa, S-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale, cel fără de pată şi încreţitură.

A depărtat de la noi orice urmă de ruşine, de vreme ce, precum zice Scriptura, toate ocările celor ce L-au ocărât pe El au căzut asupra Lui. Hristos, dorindu-ne tămăduirea şi mântuirea, nu S-a cruţat pe Sine, ci pentru bucuria pusă înainte-I, a răbdat crucea, neţinând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind ruşinea crucii, Hristos a şters ruşinea noastră şi ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea Sa smerită astfel încât oricine o va urma să afle pe deplin vindecare şi de aceea Domnul însuşi îi cheamă la pocăinţă pe toţi cei păcătoşi şi bolnavi. Prin urmare, pocăinţa prin mijlocirea căreia dobândim vindecare şi mântuire este strâns legată de calea Domnului care primeşte de bunăvoie ruşinea. Dar pentru a se pocăi şi a se vindeca de păcat, omul trebuie mai întâi să-şi vadă păcatul. Atunci când omul e departe de Dumnezeu, el rătăceşte în întuneric şi nu-i este cu putinţă să înţeleagă cât de jos a căzut, însă atunci când, cu credinţă în Hristos, primeşte cuvântul de la Domnul în acelaşi timp el primeşte în inimă şi focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândeşte luminare lăuntrică şi o nouă şi îndoită vedere, theoria. Pe de-o parte, focul harului întipăreşte în inima credinciosului chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădeşte sărăcia duhovnicească şi întunecatul hău în care zace omul căzut. Această vedere este un dar ceresc nepreţuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăinţă. Ea naşte în el dorinţa arzătoare de a lepăda toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii de a se întoarce cu pocăinţă ia casa Tatălui său care este în ceruri.

Există însă o mare piedică în calea luminării şi a îndoitei vederi de sus, şi anume mândria. Mândria împietreşte inima şi slăbănogeşte vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască esenţa şi dimensiunea metafizică a păcatului. Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însuşi şi-l îmbată cu desfătările lucifericei îndumnezeiri de sine. Ea lasă în urma ei o apăsătoare pustiire lăuntrică şi-l face pe om să cadă pradă iadului şi nebuniei. Când omul este chinuit de silnicia patimii mândriei, el caută scăpare în lumea înconjurătoare şi, încercând să-şi umple cumva golul lăuntric, se afundă în şi mai mare stricăciune şi pierzanie, încât este gata să săvârşească orice nelegiuire şi păcate. In starea aceasta tragică, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la faţa Domnului Dumnezeu şi să moară în păcatele sale, neprimind să poarte povara ruşinii pentru păcătoşenia sa, fie să-şi lepede cugetul întinat, prin care se îndreptăţeşte de căderea sa, şi să primească chemarea lui Hristos la pocăinţă. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu, după cum am mai spus, aduce cu sine o luminare lăuntrică şi o îndoită vedere şi simţire.

Omul vede, pe de-o parte, dragostea neprihănită şi sfinţenia lui Hristos, iar pe de altă parte, înfricoşătoarea beznă a păcatului şi înşelăciunea patimilor care-l chinuieşte. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzeşte sufletul la contemplare, dar îi şi dăruieşte curajul de care are trebuinţă pentru a face saltul spovedaniei. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” [Mt 10, 32), zice Domnul. Tot El ne şi înştiinţează: „De tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele in neamul acesta desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său" (Lc 9, 26). Cu alte cuvinte, oricine se ruşinează să-L primească pe Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitorul răstignit, precum şi cuvântul crucii şi evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea a tot celui ce crede, de acela şi Hristos Se va ruşina să-l primească în slăvită zi a celei de-a doua veniri a Lui.

Aceste cuvinte ale Domnului ne fac să înţelegem limpede că într-o lume care zace sub puterea celui rău spovedania şi primirea crucii lui Hristos se însoţesc de ruşine. Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, căci printr-însa dobândim mântuirea cea veşnică. Indemnându-l pe om să mărturisească, Hristos îl cinsteşte şi îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci şi Domnul la rândul Lui Se va iepăda de om. Judecata aceasta pare a fi foarte aspră, însă ea este în acelaşi timp şi plină de milostivire, căci omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă şi să ne izbăvească de ruşinea osândei şi a pierzaniei. Ea este plină de milostivire prin aceea că naşte in noi ruşine şi recunoştinţă pentru marele şi nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita ruşine a nerecunoştinţei.

Cu alte cuvinte, ruşinea şi ocara pe care omul le suferă prin primirea crucii lui Hristos fac ca ei să fie cunoscut Domnului, iar în împărăţia Tatălui Său şi în prezenţa îngerilor Lui această ruşine se preface în harul înfierii şi în puterea vieţii celei nestricăcioase. Când credinciosul îşi cunoaşte fărădelegea, el nu mai caută s-o ascundă ci, împotriva lui însuşi, o mărturiseşte Domnului. Şi, pentru ruşinea ce o rabdă atunci când se pocăieşte, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii şi îl primeşte cu harul mântuirii celei veşnice. Cu cât este mai adâncă pocăinţa cu care îşi mărturiseşte păcatele în taina spovedaniei, cu atât mai mare este puterea şi harul pe care le primeşte spre înnoirea vieţii sale. Prezenţa ruşinii în taina spovedaniei nu este doar un lucru firesc şi sănătos duhovniceşte, dar el ne încredinţează şi de faptul că pocăinţa noastră vine în inimă, că este de bunăvoie şi plină de smerenie. Oricine se pocăieşte cu adevărat, mărturisindu-şi păcatele, ia asupră-şi întreaga răspundere pentru toate fărădelegile săvârşite, fără a se îndreptăţi pe sine, aşa cum a făcut Adam în rai, nu dă vina pe Dumnezeu sau pe aproapele, ci îşi poartă ruşinea păcatelor cu smerenie şi bărbăţie.

Această lucrare plină de evlavie tămăduieşte pe om, înlăturând tumoarea canceroasă a mândriei, şi-i dăruieşte smerenia, care atrage într-o şi mai mare măsură harul vindecător al Domnului, potrivit cuvântului Scripturii: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Pr 3, 34; Iac 4, 6) Ce lucru minunat că prin harul lui Dumnezeu ruşinea se preface în putere prin care omul biruie patimile şi păcatul. Să vedem însă cum anume lucrează omul împreună cu Dumnezeu în taina aceasta care-l scoate din mlaştina ucigătoare a păcatului şi-l aşază din nou pe calea vieţii.

Pericopa din Evanghelie care ne înfăţişează întâlnirea lui Zaheu cu Iisus ne ajută să înţelegem cum este cu putinţă acest lucru. Persoană de mare vaza, vameş care-şi dobândise averea prin înşelăciune, Zaheu a fost mânat de dorinţa de a vedea cine este Iisus, dar fiind mic de statură nu şi-a putut îndeplini dorinţa din pricina mulţimii care se adunase. Insă Zaheu era atât de dornic să-L vadă pe Iisus încât nu i-a păsat că se face de râs în faţa lumii, gata să primească orice fel de ruşine, a prins curaj şi s-a urcat într-un sicomor. Iar când Domnul s-a apropiat de locul acela, a privit la Zaheu şi l-a chemat să coboare din copac ca să-l întâlnească. Ba mai mult, i-a făcut cinstea să intre în casa sa şi a rămas împreună cu el. Iar ceea ce a urmat a fost cu adevărat minunat. Zaheu, care nu ţinuse seama de ce avea să zică lumea, şi-a îndreptat viaţa. într-o clipită, toată fărădelegea a răscumpărat-o şi datoriile le-a întors împătrit întru dreptate. Şi a auzit din gura Mântuitorului şi Dumnezeului nostru cuvintele acestea: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” [Lc 19, 9).

Oare cum a fost cu putinţă să se întâmple o asemenea minune? De unde această putere să preschimbe un vameş nelegiuit într-un om drept în care Dumnezeu .sa bmevoiască a Se sălăşlui şi peste a cărui casă sa se pogoare pacea lui Hristos? Este foarte simplu. Zaheu nu a ţinut seama de părerea lumii şi de bunăvoie a primit să pătimească ruşine pentru Hristos şi de aceea Dumnezeu a luat aminte la el. Hristos a văzut în Zaheu o anumită înrudire duhovnicească cu sine, căci Iisus urca atunci la Ierusalim pentru a suferi ocara şi a pătimi pentru mântuirea lumii. El S-a îndreptat spre crucea ruşinii şi Zaheu, în chip proorocesc, s-a lepădat lui Hristos, pătimind şi el ruşine. Din dorinţa sa de mântuire, L-a câştigat pe Hristos nu ca împreună călător doar, ci şi ca oaspete la masa Sa. Şi cercetarea Domnului a adus casei sale pace şi harul mântuirii, dar mai cu seamă i-a lărgit împătrit inima, schimbându-i cu desăvârşire viaţa. Acest împătrit închipuie pătrunderea lui Zaheu în taina adâncimii, înălţimii, lungimii şi lărgimii crucii lui Hristos.

Cu alte cuvinte, purcezând pe calea Domnului, adică pe calea ruşinii cea spre mântuire, inima lui Zaheu a suferit o împătrită lărgire, născându-se astfel din nou întru nemărginirea vieţii celei veşnice. Aceeaşi cale smerită ne învaţă evanghelia şi prin pilda vameşului şi a fariseului şi cea a fiului risipitor. Drepţii Vechiului Testament cunoşteau în chip proorocesc această dimensiune a tainei crucii. De pildă când Iosia, tânărul şi dreptul rege al lui Israel, a citit pentru prima dată cartea legii, a rămas uluit şi şi-a sfâşiat hainele, căci şi-a dat seama de rătăcirea lui Israel de la calea părinţilor lor şi de mânia lui Dumnezeu care stătea să se abată asupra lor. Aşa încât a trimis soli la proorociţa Culda pentru a afla care era voia Domnului cu el şi cu poporul său. Culda a proorocit venirea multor rele şi a mâniei lui Dumnezeu peste norodul răzvrătit. Cât despre rege, a spus că Domnul i-a iertat păcatele pentru că a crezut în cuvintele cărţii legii. Deoarece s-a înmuiat inima lui şi s-a smerit înaintea Domnului şi a plâns, el avea să fie cruţat de mulţimea năpastelor ce urmau să vină şi aşezat în mormântul său cu pace la un loc cu părinţii săi. Astfel, ruşinea adâncă a inimii l-a mântuit şi l-a îndreptăţit pe rege înaintea Domnului. in dorinţa Sa de a ne mântui, Hristos nu S-a cruţat deloc pe Sine. Scriptura ne spune că: „Ocările celor ce L-au ocărât pe El au căzut asupra Lui1', şi că aceasta s-a întâmplat afară din tabără.

Cu alte cuvinte, ocara pe care a pătimit-o Domnul pentru mântuirea noastră nu putea fi mai mare. La fel şi noi, atunci când primim în spovedanie ocara pentru păcatele săvârşite, părăsim tabăra acestei lumi, cinstea şi duhul ei, şi aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă. Aducând rugăciune de mulţumire începătorului mântuirii sale, credinciosul purcede pe calea Domnului şi-L întâlneşte pe Hristos, Care este El însuşi calea. Atunci Hristos, milostivul însoţitor al celor ce se pocăiesc, îl face pe om părtaş la harul Său şi-i reînnoieşte viaţa. Părintele Sofronie ne spune că: „Dumnezeu nu judecă de două ori." Dacă în viaţa aceasta trăim sub judecata cuvântului lui Dumnezeu şi primim ruşinea mărturisirii păcatelor noastre, atunci scăpăm de judecata de apoi. „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă" (In 5, 24), Sfinţii Părinţi ne spun că cel ce se osândeşte pe sine de bunăvoie, aleargă spre patimile Mântuitorului. Să ne gândim ia pilda tâlharului celui bun. Acesta, prin osândire de sine, şi-a preschimbat propria cruce în crucea lui Hristos şi a  aflat mântuire chiar în ziua aceea. Adevărata osândire de sine dă pururi slavă lui Dumnezeu, iar sieşi, omului căzut, toată ocara, „fie Dumnezeu adevărat şi tot omul mincinos" (Rm 2,4). Inima celui ce se osândeşte pe sine este plină de recunoştinţă pentru că acum îşi dă pe deplin seama de adevărul cuvintelor că „Hristos a murit pentru noi când noi eram încă păcătoşi” (Rm 5,8).

Omul care nu a aflat pocăinţă îşi are toate puterile sale fireşti îndreptate către ţărâna din care a fost zămislit, inima îi este împietrită iar mintea împrăştiată şi cu totul alipită de lumea zidită. Simte înăuntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume rămâne neîmplinit căci se îndreaptă spre prăpastia nefiinţei. Dar dacă se pocăieşte şi se mărturiseşte cu smerenie, va afla o inimă zdrobită. Zdrobirea inimii îi pricinuieşte o durere profundă pentru că acum i se dezvăluie toată urâciunea căderii omului. Insă această durere şi ruşinea care însoţeşte recunoaşterea păcatului ară pământul nelucrat al inimii, dezrădăcinând patimile de ocară. Puterile sufletului află acum tămăduire şi se unesc pentru a împlini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi a I se închina în duh şi adevăr. Stând înaintea Domnului cu cutremur şi cu dragoste, omul dobândeşte harul, care într-atât îi lărgeşte inima, încât el îmbrăţişează toată omenirea şi mijloceşte înaintea Domnului pentru mântuirea întregii lumi. Implinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, omul pune înăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să Se poată sălăşlui în el.

Dumnezeu primeşte ruşinea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulţumire adusă Lui, Cel care ne-a mântuit prm crucea ruşinii. Şi pentru mulţumită aceasta ne cercetează şi ne race părtaşi la viaţa Sa. Intr-adevar sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a rusinii. De aceea, ori de câte ori văd oameni care se spovedes- cu sinceritate şi cu ruşine, îmi vine să mă ascund sub pamant şi mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că ştiu, că în ceasul căinţei şi al ruşinii lor, mila Domnului Se odihneşte peste ei şi tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră şi umilă, oamenii aceştia primesc mare har şi cu adevărat se nasc din nou.

Arhim. Zaharia Zaharou

Rascumparand vremea, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Rascumparand vremea"

Pe aceeaşi temă

16 Ianuarie 2018

Vizualizari: 1725

Voteaza:

Trezirea inimii prin primirea rusinii in taina spovedaniei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE