Despre teologie [Sfânta Treime], şi că aceia care au păzit chipul [lui Dumnezeu] din ei calcă în picioare puterile cele rele ale stăpânului întunericului, dar ceilalţi, care au o viaţă pătimaşă, sunt ţinuţi şi împărăţiţi de acesta
Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt! Vezi ce spui, frate! Vezi să nu greşeşti călcând pe lângă! Căci Cele Trei sunt o Singură Lumină, nu separată ci unită fără contopire în Trei Persoane. Fiindcă Dumnezeu e cu totul indivizibil prin fire, iar prin fiinţă e cu adevărat mai presus de orice fiinţă; nu e tăiat în putere, în formă, în slavă, în înfăţişare, căci Se vede întreg o Lumină simplă. In acestea Una sunt Persoanele, Una Cele Trei Ipostaze, căci Cele Trei sunt în Una şi Una sunt cele Trei, Cele Trei sunt o singură putere, Cele Trei sunt o singură slavă, Cele Trei sunt o singură fire, fiinţă şi Dumnezeire.
Ele sunt şi Lumina cea Una Care luminează lumea [In 1, 9; 18, 2]; nu lumea aceasta văzută - să nu fie! - căci nu L-a cunoscut, nici nu poate să-L cunoască [In 1, 10; 1 Co 2, 14] lumea văzută, nici prietenii lumii, deoarece cine iubeşte lumea e vrăjmaş al lui Dumnezeu [Iac 4, 4] -, ci numim lume [kosmos] omul pe care l-a făcut după chipul Său şi asemănarea Lui [Fc 1, 26], pentru că e împodobit [kosmeitai] cu virtuţi, stăpâneşte peste cele pământeşti şi, aşa cum Acela are putere peste toate, tot aşa şi el împărăţeşte peste patimi - aceasta înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu; kat’eikona Theou] -, supune pe demonii [Lc 10, 17] care meşteşugesc răutatea, calcă în picioare balaurul cel vechi şi mare [Ps 90, 13; Ap 12, 9] ca pe o vrabie umilă. Cum? Ascultă, copile! Stăpânitorul acesta, care a căzut pentru că a pierdut lumina, a ajuns în întuneric unde este împreună cu toţi care au căzut împreună cu el din cer în întuneric [Lc 10, 18; Is 14, 2] şi împărăţeşte în el, adică în întuneric, peste demonii şi peste oamenii ţinuţi întru el.
Orice suflet care nu vede lumina vieţii care străluceşte zi şi noapte e pedepsit, rănit, îmblânzit, dus, legat şi străpuns de el în fiecare zi cu săgeţile plăcerilor. Chiar dacă i se pare că se împotriveşte, chiar dacă i se pare că nu cade, el are pururea război neîmpăcat cu acesta cu sudoare şi multă osteneală, chin şi durere. Dar orice suflet care vede Lumina dumnezeiască de unde a căzut acela, îl dispreţuieşte şi, luminat de însăşi Lumina cea neapropiată, calcă în picioare pe stăpânul întunericului ca pe nişte frunze care au căzut la pământ dintr-un pom înalt; căci acesta îşi are puterea şi stăpânirea în întuneric, iar în lumină se face un stârv mort cu totul. Dar când auzi „lumină”, ia seama de care lumină îţi vorbesc. Să nu socoteşti că vorbesc de lumina soarelui, căci în lumina acestuia vezi mulţi oameni care păcătuiesc ca mine, care sunt biciuiţi cumplit, care cad şi spumegă în mijlocul zilei şi pătimesc nevăzut de la duhurile rele; şi deşi soarele străluceşte, nu e de nici un folos pentru cei ce s-au predat demonilor.
Prin urmare, nu-ţi vorbesc de lumina soarelui simţit, nu de cea a zilei - să nu fie! -, nu de cea a sfeşnicului, nu cea a multelor stele, nu de lumina lumii, ci vreau să-ţi arăt că strălucirea nici unei alte lumini văzute n-are deloc o asemenea lucrare. Căci luminile simţite luminează numai ochii noştri simţiţi, nu strălucesc şi nu fac să se vadă decât lucrurile simţite, nu şi cele gândite. Deci toţi câţi văd numai cele simţite sunt orbi faţă de ochii înţeleşi cu mintea ai inimii. Trebuie, aşadar, ca ochii înţeleşi cu mintea ai inimii înţelese cu mintea să fie luminaţi şi ei de o lumină înţeleasă cu mintea [spirituală].
Căci dacă acela care are pupilele trupului stinse e cu totul orb neştiind unde este, sufletul al cărui ochi este orb nu va fi oare cu atât mai mult întunecat şi aproape mort cu trupul, cu fapta şi cu duhul? Inţelege, deci, exact de care lumină îţi vorbesc! Căci nu-ţi vorbesc de credinţă, nu-ţi vorbesc de lucrarea faptelor, nici de pocăinţă, nici de post, nici de neagoniseală, nici de înţelepciune, nici de cunoaştere, nici de învăţarea altora; căci acestea nu sunt nimic, nu sunt nici lumina nici strălucirea luminii de care vorbesc, cum nu sunt nici evlavia din afară, nici chipul smerit şi umil; căci toate acestea sunt fapte şi împliniri ale poruncilor, dacă se fac şi împlinesc bine, aşa cum porunceşte Creatorul. Lacrimile se varsă în multe feluri şi sunt sau folositoare, sau vatămă încă şi mai mult, până acolo încât în sine sunt cu totul inutile. Privegherea nu este negreşit numai a monahilor, ci şi a oamenilor din popor ce se îndeletnicesc cu felurite munci, iar femeile care ţes, topitorii şi turnătorii de aur priveghează mai mult decât cei mai mulţi monahi; de aceea spunem că nici una din toate aceste fapte virtuoase nu e lumină.
Nici chiar adunate la un loc toate faptele şi virtuţile nu sunt în chip neştirbit Lumina dumnezeiască, căci toate faptele oamenilor sunt departe de ea, iar faptele împlinite de
noi faţă de cei ce vieţuiesc în răutate se numesc lumină ca unele care-i călăuzesc pe aceia spre cele bune, şi atunci ceea ce în mine e întuneric şi mă face orb devine pentru aproapele meu lumină şi-i luminează pe cei ce mă văd. Şi ca să nu bănuieşti că-ţi spun paradoxuri, ascultă şi-ţi voi spune dezlegarea enigmei: postesc poate .pentru tine, ca să mă arăt postind [Mt 6, 16], şi acest lucru mi se face negreşit pentru ochii mei un ac împlântat ca o bârnă [Mt 7, 3] în mijlocul lor; tu însă te luminezi văzându-mă, dacă nu mă osândeşti, ci te ocărăşti pe tine însuţi ca unul stăpânit cu totul de lăcomia pântecului, fiindcă plecând de aici eşti călăuzit spre înfrânarea pântecelui şi înveţi să nesocoteşti în chip vădit desfătarea. Sau, iarăşi: mă îmbrac umil şi zdrenţăros şi, plimbându-mă într-o singură haină, mă gândesc să vânez slavă şi laudă de la cei ce mă văd şi să mă arăt lor ca un alt nou apostol, şi de aceea, acest lucru mi se face pricină de toată vătămarea, de întuneric şi pâclă groasă în sufletul meu; însă pe oamenii care mă văd, acest lucru îi luminează şi îi învaţă să dispreţuiască găteala, să dispreţuiască bogăţia şi să se ţină de o haină umilă şi aspră, care e cu adevărat veşmântul apostolilor.
Aşa şi toate celelalte făptuiri ale virtuţilor sunt făptuiri fără lumină, fapte tară rază, căci atunci când toate faptele virtuoase sunt adunate împreună, precum spuneam mai înainte, şi se fac una, ele se aseamănă unui sfeşnic lipsit de lumină. Pentru că aşa cum cărbunii nu pot fi numiţi foc, nici lemnele flăcări, tot aşa nici toată credinţa, nici faptele, nici făptuirile, nici împlinirea poruncilor nu sunt vrednice să se numească foc, flacără sau lumină dumnezeiască, căci nici nu sunt cu adevărat aşa ceva, ci ele doar pot primi focul, se pot apropia de lumină şi se pot aprinde printr-o unire negrăită - aceasta e toată lauda şi faima virtuţilor. De aceea se săvârşeşte de noi toată asceza şi toate făptuirile, ca să ne împărtăşim ca un opaiţ de Lumina dumnezeiască, sufletul punându-le pe toate acestea ca pe o ceară înaintea Luminii celei neapropiate [7 Tim 6, 16]; sau mai degrabă aşa cum papirusul este cufundat în ceară, aşa şi sufletul îmbibat cu toate aceste virtuţi se va aprinde întreg de la ea pe cât poate să o vadă, pe cât o va putea aduce în casa lui, şi atunci virtuţile luminate, ca unele ce s-au împărtăşit de Lumina dumnezeiască, se numesc şi ele lumină sau, mai bine zis, sunt şi ele lumină fiind amestecate cu Lumina şi scânteiază lumină şi asupra sufletului şi a trupului şi îl fac să strălucească cu adevărat mai întâi pe cel care le-a agonisit, iar mai apoi pe toţi ceilalţi care sunt în întunericul vieţii [Lc 1, 79]. Pe care luminează-i, Hristoase, în Duhul Cel Preasfânt şi-i fa moştenitori ai împărăţiei cerurilor [Iac 2, 5] împreună cu toţi sfinţii Tăi, acum şi în veci. Amin.
Sfantul Simeon Noul Teolog
Fragment din cartea "Imne, Epistole si Capitole. Scrieri III", Editura Deisis
Cumpara cartea "Imne, Epistole si Capitole. Scrieri III"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.