Dipticele
ISTORICUL DIPTICELOR
In lumea greco-romana, prin cuvantul diptice se intelegea un catalog alcatuit din doua foi. Uneori, acestor doua liste se adauga a treia etc, alcatuind astfel tripticele etc. Acest sens original al cuvantului diptic il gasim la scriitorii antici si la cei crestini. Numele si folosirea dipticelor urca in vremurile precrestine, cand aceste materiale de scris erau folosite pentru diferite notari sau ca obiecte de dar.
Un obicei din lumea romana, care dateaza din secolul IV i.d. Hristos, arata ca diferiti consuli ofereau prietenilor lor si chiar imparatului, in ziua instalarii lor, diptice. Aceste diptice, confectionate din fildes, aur, sidef sau alte pietre pretioase, aveau imprimate pe ele chipul si data prelucrarii functiei de catre demnitarul respectiv. Multe din aceste diptice impodobesc muzeele lumii. Ele provin indeosebi din Bizant, Antiohia si
DIPTICELE CRESTINE-LITURGICE
a) Privire istorico-liturgica
Cand crestinismul a fost declarat religie oficiala a Imperiului roman, aceste diptice au fost aduse ca dar bisericilor si au fost folosite "ca coperti ale cartilor de cult si in felul acesta au ajuns pana la noi".
Nu suntem de parerea unor cercetatori, care afirma ca primele diptice folosite in Biserica au fost cele consulare, dat fiind faptul ca episcopii, fiind persoane de stat ale Imperiului roman, au primit in dar de la consuli asemenea diptice, care ulterior au capatat o intrebuintare liturgica. Biserica a cunoscut practica dipticelor inca de la inceputul formarii ritului liturgic primar. Primele diptice crestine au fost confectionate din foi de pergament sau de papirus. Dupa improprierea dipticelor consulare, de Biserica crestina, cand sirul celor ce aveau sa fie pomeniti era prea lung, acestora li se adaugau foi de pergament sau de papirus. Se formau astfel adevarate cataloage legate in doua scoarte de fildes, aur, argint etc. Intrebuintarea foilor de pergament sau papirus, alaturi de dipticele consulare demonstreaza existenta pomelnicelor in Biserica primara. Ele mai dovedesc si faptul ca in Biserica primara se pomenea intreaga obste crestina - vii si morti. Cand aceasta practica a cazut in desuetudine si cand la iesirea cu Sfintele Daruri se pomenea doar imparatul si intaistatatorii Bisericilor mai insemnate, practica utilizarii pergamentului sau a papirusului a incetat. Dipticele consulare erau si mai practice din punctul de vedere al utilizarii lor, fiind folosite si ca scoarte pentru evangheliare. Prof. P. Vintilescu considera ca dipticele consulare erau de fapt un fel de "pomelnice luxoase, pe care consulii si inaltii dregatori le expediau episcopilor ca sa li se pomeneasca numele la slujba. Aceste diptice de anunt au fost insusite ulterior si de dregatorii si familiile crestine. Ei isi incredintau pomelnicele la biserici pe astfel de obiecte de lux". Dipticele ecleziastice au putut fi de material diferit si de marimi deosebite. Vechea Biserica, Sf. Laurentiu din Constantinopol, se servea de o coloana de marmura, drept diptice, pe care erau incrustate nume de imparati, patriarhi, episcopi etc. Continuand traditia crestina romano-bizantina, pomelnicele - manuscrise si pisaniile manastirilor romanesti sunt o replica a vestitelor diptice romane de fildes sau de aur.
Increstinarea dipticelor consulare s-a datorat unui proces istoric inevitabil. Foile de pergament sau papirus folosite de Biserica fusesera utile in epoca in care conditiile materiale ale Bisericii erau precare. Din secolul IV, Biserica devine institutie de stat. Ea isi impropriaza si apoi patroneaza intreg tezaurul arhitectonic si sculptural al lumii romane, dandu-i o noua forma, o noua destinatie si un nou sens. Dipticele au suferit si ele acelasi proces de schimbare.
Crestinii au adoptat si ei dipticele in serviciul liturgic, in scrierile martirilor, episcopilor sau -credinciosilor care se pomeneau la Sfanta Liturghie. Numele imparatului respectiv a fost inlocuit cu Hristos, iar al imparatesei cu Fecioara Maria. Aceste diptice devin cataloage sacre, care nu se disting de dipticele consulare, decat prin obiectul si cate-odata prin motivele religioase gravate pe exteriorul lor. Modificand ornamentele de pe fata exterioara si inscriind noi nume pe fetele lor interioare, Biserica primara dadea dipticelor profane o noua destinatie si un nou sens.
Pomenirea parintilor si fratilor nostri s-a facut mai intai pe tablele inimii noastre si apoi s-a exteriorizat, prin scrierea numelui lor pe primele obiecte de scris. In lumea antica, dipticele devin o carte a memoriei (libri memoriales), o carte care pecetluia comuniunea intre cei vii si cei morti. Sinagogile au cunoscut si ele obiceiul de a citi lista mortilor si a donatorilor, la anumite sarbatori. Dar aceste pomelnice erau doar exteriorizari ale dorintei sufletului uman, fara efecte soteriologice. "Cartea vietii", de care vorbeste Apostolul neamurilor, avea darul sa prezinte in fata altarului lui Hristos pe cei care s-au botezat in numele Lui, sa le certifice ortodoxia credintei lor in Izvorul vietii.
In Biserica primara, unele din aceste diptice se foloseau, unitar si zilnic, in cultul divin. Dipticele liturgice din Biserica primara erau niste tablite cerate (cataloage), pe care erau scrise numele magistratilor superiori, ai ierarhiei superioare, ale martirilor, marturisitorilor si a crestinilor adormiti in Domnul. Aceste nume se rosteau din amvon, in timpul Liturghiei, exprimandu-se astfel comuniunea dintre membrii Bisericii luptatoare si ai celei triumfatoare. In general, prin diptice, ca termen liturgic, se intelegeau acele liste care contineau numele celor care aduceau ofrande la Biserica, ale clericilor superiori, ale martirilor si ale credinciosilor adormiti in credinta invierii.
Dipticele liturgice au purtat diferite numiri: Cataloage-liste sacre) ; Liste sau diptice mistice ; cataloage ecleziastice. In Biserica
In intrebuintarea Bisericii crestine se cunosc trei feluri de diptice: a) diptice pentru cei botezati (lista-catalog cu cei botezati" pe care se inscria numele noilor botezati ; b) dipticele celor vii (diptycha vivorum, liber viventium). La inceputul organizarii Bisericii crestine, in diptice erau trecuti toti membrii ei; ulterior, cand numarul lor a crescut, in aceste liste se treceau doar un numar oarecare de persoane, - in special ale ctitorilor, binefacatorilor si miluitorilor bisericii respective ; c) Dipticele celor morti (diptycha mortuorum ) , se obisnuia sa fie trecut orice crestin decedat; cand numarul lor s-a insutit, s-a obisnuit sa se treaca doar martirii, marturisitorii si cei care se distinsesera printr-o viata crestina deosebita sau fusesera binefacatori si slujitori ai bisericii respective (demnitari de stat, episcopi, preoti etc).
In uzul Bisericii crestine, s-a indatinat si d) dipticele speciale pentru episcopi (tabellae episcopales in care se treceau numele episcopilor ortodocsi, care se distingeau prin sfintenia vietii lor sau pastorisera Biserica respectiva.
In pomelnicul pentru vii se trecea in primul rand episcopul locului in viata si apoi dregatorii timpului. Cu timpul s-a ajuns ca lista de nume cu episcopii decedati sa se mareasca. Astfel, alaturi de pomelnicul pentru morti si vii, apare un pomelnic in care erau trecute doar numele episcopilor decedati si ai celor in viata. In felul acesta se sublinia continuitatea apostolica, se marturisea importanta istorico-canonica a scaunului respectiv, si se afirma comuniunea in credinta ortodoxa a ierarhilor respectivi. Ulterior, lista sau pomelnicul cu episcopii scaunului respectiv a ajuns sa fie cunoscut sub numele de "diptycha episcoporum". In secolul IV, cand Biserica crestina isi dobandeste libertatea de a se manifesta legal, constiinta sobornicitatii sale este exteriorizata prin sinoadele ecumenice. Marturia sigura a comuniunii episcopilor ortodocsi se facea prin recitarea numelor lor la Sfanta Liturghie. Numele episcopilor ortodocsi sau ale intaistatatorilor Bisericilor constituite in cadrul etnico-geografic se treceau in diptice. Aceste diptice erau un fel de certificate de credinta in care se inscriau doar episcopii care faceau parte din Biserica ortodoxa ecumenica. Stergerea vreunui episcop din aceste diptice presupunea inlaturarea lui din Biserica ortodoxa ecumenica. Lipsa de comuniune a episcopilor implica o stare de schisma intre comunitatile si Bisericile respective. O asemenea lipsa de comuniune intre episcopii occidentali si cei din Orient ne este consemnata si de Teodoret de Cyr. Aceasta stare de necomuniune se materializeaza prin inlaturarea sau nepomenirea numelor episcopilor respectivi din dipticele fiecarei Biserici. Dipticele episcopilor (catalogul episcopilor - ieraticesc) au dat nastere martirologiului de mai tarziu, asa dupa cum dipticele celor morti au creat necrologurile. In epoca in care se foloseau diptice de ivoriu, episcopii se foloseau de astfel de diptice pentru a anunta ridicarea lor la aceasta demnitate. Erau deci diptice ecleziastice, care aveau "fara indoiala, o forma analoga cu cea a dipticelor consulare" . Cuvantul "a canoniza" isi are originea tocmai in aceasta practica a scrierii numelor in diptice. A canoniza inseamna punere, trecere, inscrierea in canon, pentru ca dipticele se citeau in timpul canonului Liturghiei. Lipsa unor marturii precise, referitoare la diptice in secolele I-II, se datoreste faptului ca acest act liturgic nu se dezvoltase ; facea parte integranta din ritul Liturghiei primare, care se afla intr-o forma generala sau cu totul condensata, ca in toate riturile Liturghiei primitive. In proto-Liturghia crestina, categoriile de credinciosi erau pomenite in general in ectenii. Dipticele ar putea fi considerate deci ca o desprindere din cadrul ecteniei. De fapt, dipticele erau o ectenie dezvoltata si precizata la persoana. Noul Testament recomanda sa facem cereri, rugaciuni, fagaduinte si multumiri pentru toti oamenii. Deci practica dipticelor a existat de la infiintarea Bisericii crestine, dar a lipsit termenul tehnic care sa denumeasca aceasta practica. Cuvantul "diptice" se incetateneste in limbajul tehnic abia dupa secolul IV. Lipsa acestui termen nu implica insa absenta acestui act liturgic din practica liturgica a Bisericii.
b) Marturii patristice despre dipticele crestine
Parintii Bisericii Ortodoxe-catolice ne dau marturii despre folosirea dipticelor (pomelnicelor) pentru vii si morti, inca din primele secole. Tertulian vorbeste despre aducerea Sfintei Euharistii pentru morti si vii, ale caror nume se rosteau la savarsirea Tainei. Origen (185-254) consemneaza si el actul liturgic al dipticelor. Sfantul Ciprian 24 (t 258) ne da marturia traditiei Bisericii din Apus. El afirma ca preotul poate sa pomeneasca la jertfelnic numele celor pentru care se aduce jertfa si se interzice ca jertfa sa fie adusa pentru apostati, neimpacati cu Biserica. Sfantul Ciprian al Cartaginei considera actul liturgic al dipticelor drept o mostenire de la inaintasii sai ("episcopii antecessores nostri"). Biserica din Africa de Nord cunostea deci practica rostirii dipticelor inca din secolul II. In formularul Liturghiei primare din Constitutiile Apostolilor gasim un pomelnic general : se pomeneau patriarhii, proorocii, dreptii, apostolii, martirii, marturisitorii, episcopii, preotii, diaconii, ipodiaconii, citetii, psaltii, fecioarele, vaduvele, laicii si "toti ale caror nume le stim". Potrivit aceluiasi formular liturgic, episcopul se ruga si pentru conducatori, "pentru cei in dregatorie", pentru "sfintii martiri" si pentru "cei adormiti in credinta".
In "rugaciunea" de prosforon din Evhologhiul lui Serapion de Tmuis (f 350), dupa rugaciunea de sfintire a darurilor, urmeaza rugaciunea "pentru cei adormiti, a caror amintire se face" si "dupa punerea numelor" se ruga liturghisitorul ca Dumnezeu "sa numere aceste suflete cu toate puterile sfinte si sa le dea loc in imparatia Lui"; dupa care se adauga si rugaciunea "pentru cei care au adus darurile". Si numele acestora erau pomenite dupa caz, in cazul in care se aduceau daruri pentru ei, la cererea celor din viata. Insa la fiecare Liturghie se faceau si rugaciuni mai generale "pentru pacea comuna a tuturor Bisericilor (...) pentru cei bolnavi, pentru cei obositi si pentru cei care au nevoie de ajutor", apoi pomeneau, "pentru cei mai inainte adormiti patriarhi, profeti, apostoli, martiri" si "pentru cei mai inainte adormiti sfinti parinti si episcopi si pentru cei mai inainte adormiti".
Sfantul Chiril al Ierusalimului (386) ne da marturii pretioase despre existenta dipticelor in formularele liturgice din secolul IV. Episcopul Ierusalimului vorbeste despre pomenirile care aveau loc "dupa savarsirea jertfei duhovnicesti", slujba cea fara de sange, cand "il rugam pe Dumnezeu ... pentru imparat, pentru ostasi, ... pentru cei ce sunt in boala... Apoi facem pomenire si de cei mai inainte adormiti, mai intai de patriarhi, de profeti, de apostoli, de mucenici, pentru ca Dumnezeu, prin rugaciunile si mijlocirile lor sa primeasca cererea noastra ; apoi ne rugam, si pentru cei mai dinainte adormiti Sfinti parinti si episcopi si, in scurt, pentru toti cei adormiti inainte de noi".
Sfantul Epifanie (t 403) combate pe Aerius, care era potrivnic rugaciunii pentru morti, afirmand ca se face amintirea mortilor pe nume, cu rugaciuni, servicii publice si ofrande.
Sfantul Ioan Gura de Aur (+ 407) consemneaza practica din vremea sa, spunand ca se fac ofrande pentru morti, rugaciuni....
Fericitul Ieronim semnala pe la anul 411 abuzul de a recita public in biserici numele celor care ofereau daruri la altar. Fericitul Ieronim ne da marturii si despre pomenirea mortilor, martirilor si credinciosilor. Din secolul V, in limbajul bisericesc, prin diptice se intelegeau cataloagele cu numele celor vii si celor morti, care trebuiau pomenite inaintea jertfelnicului, la savarsirea Sfintei Euharistii. Pe la anul 420-430, in Biserica din Constantinopol existau diptice pentru morti si diptice pentru vii; dipticele pentru morti includeau categoriile : episcopi, clerici, laici. Lectura acestor diptice in timpul Liturghiei era omarturie evidenta a comuniunii canonice cu Biserica universala si cu ortodoxia invataturii ei.
Dupa cum se poate constata, in marturiile patristice, cuvantul "diptic" apare de-abia in secolul V. Acest cuvant "diptice" nu este amintit nici in Evhologiul lui Serapion, nici de Chiril al Ierusalimului si nici in formularul liturgic din Constitutiile Apostolice. Pseudo-Dionisie Areopagitul este primul care impune in circuitul limbajului liturgic acest cuvant. Cuvantul diptice se impune si datorita faptului ca l-a folosit si cel care l-a comentat pe Sfantul Dionisie, Sfantul Maxim Marturisitorul (+ 662) . Sfantul Maxim ne relateaza ca in diptice se pomeneau si ctitorii de Biserici. Slujitorul "pomeneste pe imparati dupa toti cei sfintiti (hirotoniti) si ca pomenea, daca se aflau inca in viata, si numele celor care au construit vreo biserica", care, dupa moarte, erau trecuti in coloana celor adormiti.
In Biserica latina, traditia liturgica a consemnat practica recitarii de catre diacon a numelor de sfinti si martiri de pe niste "libri" sau tabulae sacrae" cunoscute si sub numele de "diptycha" . In literatura aghiografica medievala, dipticele au fost numite si "kalendaria" si "acta publica primis temporibus ... ad conservandam martyrum ... memoriam".
c) Inscrierea si stergerea din diptice
A ramas obiceiul pana in zilele noastre, de a se scrie pe peretii proscomidiei numele ctitorilor si ale ostenitorilor inaltarii bisericii respective. Pomelnicele, ca acte liturgice, au fost in uzul tuturor Bisericilor vechi, atat in Orient cat si in Occident, "desi forma, si locul lor in serviciul divin au variat nu numai de la Occident la Orient, ci si inlauntrul unuia si aceluiasi rit".
Inscrierea numelui unei persoane in diptice certifica comuniunea sa canonica cu Biserica universala. Stergerea din diptice era o marturie a indepartarii persoanei respective din comunitatea bisericeasca.. Cazuri de inlaturare, de stergere din diptice au fost deseori consemnate de istoria bisericeasca. inscrierea si stergerea din pomelnicele marilor biserici au creat un climat de controverse nesfarsite in epoca sinoadelor ecumenice. Trecerea in diptice era marturia ortodoxiei persoanei respective. La Sinodul de la Efes (431) se discuta prezenta in diptice a numelor lui Chiril al Ierusalimului si Nestorie. Sfantul Ioan Gura de Aur, dupa depunerea sa necanonica din treapta si exilarea sa, a fost sters din diptice de potrivnicii sai ,- dar acest fapt a ocazionat o apriga disputa intre admiratorii si detractorii sai. La Sinodul de la Calcedon, (451) papa Leon cerea ca numele lui Dioscur al Alexandriei, Juvenal al Ierusalimului si Eustatie de Berit sa nu fie rostite la altar pana ce acestia nu-si vor retracta erorile de doctrina. Inserarea in diptice era deci dovada ortodoxiei marturisite de ei, a comuniunii lor dogmatice, canonice si cultice cu Biserica Ortodoxa-Catolica. Unitatea de masura si criteriul Ortodoxiei lor era marturisirea de credinta formulata de sinoadele ecumenice. In actele Sinodului de la Calcedon se spune : "...si l-a primit pe el. (Vasianon, episcopul Efesului n.n.), Proclu (arhiepiscopul Constantinopolului n.n.), partas in cele sfinte si dupa ce l-a onorat cu scrisori sinodale, l-a trimis la Efes si a randuit numele lui in diptice si se rostea pana nu demult". Clericii care ieseau de sub ascultarea canonica a episcopului lor pierdeau comuniunea canonica cu Biserica universala, in actele sinoadelor s-a hotarat ca numele unor astfel de clerici "sa fie sterse din sfintele diptice...".
Stergerea din diptice era, deci, o consecinta a ruperii legaturii canonice cu Biserica Ortodoxa. Aceasta rupere, indepartare de matca Ortodoxiei, se materializa prin schisma, erezie, apostazie, neparticipare la sinoadele ecumenice etc. Cazul patriarhilor Chir, Serghie, Pavel Pirros si Petru, care au fost stersi din diptice pentru profesarea ereziei monotelite, ramane un exemplu concludent in aceasta privinta. La Sinodul VII ecumenic de la Niceea (787), numele papei Vigiliu a fost inlaturat din diptice de Parintii sinodali, din cauza ca intaistatatorul Bisericii romane a refuzat sa participe la lucrarile sinodului. Ca urmare a schismei dintre Biserica Romei si cea a Constantinopolului, patriarhul Acacius de Bizant; stergea din diptice numele papei Felix III. Urmasul lui Acacius, Eutimie, l-a trecut din nou in diptice dar a dispus sa fie sters numele lui Petru Mongu).
Uneori, dreptul de a sterge din diptice a revenit doar unui episcop sau intaistatatorului Bisericii respective, care adesea nu chibzuia cu toata luarea aminte asupra consecintelor acestui fapt, ce putea avea urmari dezastruoase pentru unitatea Bisericii. Fer. Augustin (431) protesteaza impotriva abuzului facut de acest drept si ameninta ca va sterge din diptice pe preotii nevrednici.
In secolele urmatoare, vom gasi numeroase cazuri in care diferite nume sunt sterse sau introduse in diptice. Istoria bisericeasca inregistreaza perioade cand "Patriarhii si imparatii sunt rand pe rand, dupa cum sufla vantul, inlaturati sau restabiliti in diptice".
In secolul VI, Biserica din Mopsuestia poseda doua feluri de diptice, in care erau trecute nume de episcopi, defuncti si alte personaje, grupate pe clase. La sinodul V ecumenic din Constantinopol (553) se constata ca numele lui Teodor de Mopsuestia era sters cu mult timp din diptice si inlocuit cu cel al lui Chiril al Alexandriei.
Gelasie I, episcopul Romei, reprosa lui Eufemius," patriarhul Constantinopolului, ca nu a sters din diptice numele lui Alsacie, predecesorul sau. Deci, aceasta trecere in diptice se facea prin consens tacit, fara o prealabila intelegere intre intaistatatorii Bisericilor respective.
Papa Adrian, II (+ 872) cerea episcopilor reuniti in sinodul de la Troyers sa restabileasca numele papei Nicolae I in diptice. Inscrierea in diptice echivala uneori cu un fel de canonizare trecerea in canonul Liturghiei, in "Sacra missarum", insemna pomenirea in diptice.
Unele diptice capatasera o extindere apreciabila. in anaforaua nestoriana, pusa pe seama lui Addaios si Marois, primul nume este Adam dupa care urmeaza al patriarhilor, preotilor, diaconilor si dascalilor care au apartinut Bisericii nestoriene. In diptice erau trecute si sinoadele ecumenice. Pomenirea lor atesta ca Biserica Ortodoxa-Catolica propovaduieste invatatura de credinta stabilita la aceste soboare. La sinodul endemic din anul 536, tinut in timpul patriarhului Minas din Constantinopol s-au citit din diptice numele arhiepiscopilor Eufemius, Macedonie si Leon, ca marturie a comuniunii de credinta a sinodalilor cu ierarhii pomeniti. Ulterior, in aceste diptice s-au trecut si numele reprezentantilor de seama de la aceste sinoade. In dipticele Liturghiei nestoriene se pomeneau si cei 318 Sfinti Parinti de la Sinodul I Ecumenic (325). In Liturghia siriaca se pomenesc, Parintii celor trei sinoade ecumenice, din Niceea, Constantinopol siEfes. La Sinodul din Elne II, din 1027, se spunea : "Nec inter mortuos eorum nomina ad sacrum altarem recitentur".
d) Dipticele in Liturghiile orientale.
Cel mai vechi diptice oriental cunoscut este cel de la Luksor. Acest diptice dateaza din secolul VII. Formularul acestui diptice formeaza o compozitie personala, suferind influenta Liturghiei Sfantului Iacob si a unei Liturghii monofizite.
In Bisericile din Antiohia, Alexandria si Constantinopol, dipticele erau rostite de la inceputul secolului V. Ele cuprindeau numele celor vii si ale celor morti, trecute in doua tablite sau carti separate. In dipticele mortilor erau inscrise si numele unor patriarhi, arhierei si clerici de mai inainte adormiti in Domnul. De aici s-a nascut si problema rescrierii in ele a numelui Sfantul Ioan Gura de Aur, dupa moartea sa. Exemplu de astfel de diptice ni s-a pastrat in Liturghia mozarabica.
De la sfarsitul secolului V, se scriau in diptice si numele arhiepiscopilor in scaun din cele patru patriarhii rasaritene si a arhiepiscopului Romei, pentru ca se afla in comuniune cu Rasaritul. Biserica Romei, insa, n-a introdus in liturghie astfel de liste, care sa contina si numele intaistatatorilor altor Biserici. Pana in secolul XI, in tot Apusul se pomenea doar numele papei, adaugandu-se uneori si cuvintele "si toti episcopii in general".
In manuscrisele italiene gasim mentionat doar numele papei. Din secolul XI, in manuscrisele Bisericilor din afara Romei, aflam si amintirea numelui episcopului propriu. Astazi, doar in timpul Liturghiei patriarhale, sau savarsita de un arhiepiscop autocefal al unei Biserici sau de un arhidiacon care slujeste impreuna, se rosteste de diacon numele celorlalti intaistatatori ai Bisericii Ortodoxe.
e) Momentul rostirii dipticelor.
In Liturghiile orientale, dipticele se rosteau in timpul rugaciunii de prefacere si dupa prefacere. Obiceiul de a pomeni numele mortilor dupa prefacere pare sa fi fost introdus in Orient in secolul IV. In alte parti, dupa "citirea Sfintei Evanghelii la Sfanta Liturghie si a Simbolului credintei, se strecura in timpul citirii dipticelor, cu mare tacere, toti credinciosii in jurul altarului si ascultau". Dupa ce se citeau de diacon in numele celor patru sinoade si ale episcopilor de amintire fericita..., exclamau toti cu un glas inaltat : "Marire Tie, Doamne".
Deci, pomenirea numelor din diptice se facea dupa rostirea Crezului. Semnificatia momentului pare destul de evidenta. intreaga obste a viilor si mortilor, care au marturisit credinta apostolica a Bisericii Ortodoxe era pomenita in fata Sfantului Altar. Amintirea numelor celor patru sinoade si ale arhiepiscopilor de fericita pomenire erau marturia comuniunii lor canonice cu Biserica universala ecumenica-Ortodoxa.
In Liturghiile copte a Sfantului Marcu si a Sfantului Chiril si Liturghiile etiopiene, dipticele se intretes cu prologul, adica se rostesc inainte de imnul de biruinta si in continuarea rugaciunii euharistice, erau citite imediat dupa ce liturghisitorul spunea : "Sus sa avem inimile". In Bisericile din Siria rasariteana, in ritul liturgic haldaic, dipticele se rosteau dupa sarutarea pacii si inainte de Anafora, inainte ca preotul sa adreseze poporului salutarea apostolica : "Harul Domnului nostru lisus Hristos...". In Bisericile din Apus, de pe la sfarsitul secolului IV s-a impus aceeasi randuiala care era in Antiohia, Ierusalim si Siria apuseana, dupa cum reiese din scrisoarea episcopului Romei, Inochentie I, din anul 416, adresata episcopului Dechention din Gubbium. Episcopul Romei recomanda confratelui sau ca "amintirea numelor sa se faca "intersacra mysteria", in cadrul rugaciunii Sfintelor Taine. Canonul 29 al Sinodului din Elvira (305) consemneaza practica rostirii dipticelor in Biserica Apuseana. Numele respective se pomeneau inaintea jertfelnicului in timpul Proscomidiei si nu in timpul Anaforei.
Pe la inceputul secolului V, in liturghia romana, in formularul ambrozian si mai tarziu in cel galican si cel mozarabic, dipticele se citeau inainte de canon. Locul dipticelor, in cele mai multe sacramentare vechi, variaza ,- intr-unele, ele lipsesc complet. In Missa apuseana primara, dupa ce se citeau numele din diptice, urma o rugaciune numita "Post nomina" sau "Super diptycbia". Aceasta rugaciune s-a dezvoltat in "memento vivorum" din canonul Missei. Ulterior, au fost adaugate numele episcopului locului, mitropolitului, patriarhului (papei) si al imparatului.
In Occident accentul se punea pe pomenirea viilor; de aceea, dipticele au fost numite uneori si "liber vitae". In Orient, se dadea o importanta deosebita pomenirii mortilor. Dipticele din Liturghia galicana continea numele mortilor si viilor, in timp ce dipticele romane aveau trecute doar numele de sfinti, canonizati de evlavia locului respectiv. In Rasarit (Antiohia si Bizant), locul dipticelor s-a stabilit inca din secolul IV a fi dupa epicleza, dar nu s-a sters cu totul pomenirea numelor, care se facea la Proscomidie, la intrarea cea mare. Si astazi auzim pe diacon, zicand : "Pentru cinstitele daruri ce s-au pus inainte...".
In Biserica Rasariteana, dipticele erau rostite de liturghisitor sau diacon cu glas tare, uneori langa Altar, alteori pe amvon. Deja, foarte timpuriu, parti din diptice au fost incorporate in rugaciunea "Anafora", ca rugaciuni de implorare. Astfel, rugaciunile cu caracter general pentru tot episcopatul ortodox, pentru presbiteriu, pentru diaconia intru Hristos, pentru toata lumea, pentru Sfanta Biserica, pentru conducatori, pentru episcopi si in general pentru cei care au nevoie de ajutor divin etc, intretesute cu rugaciunea din Anafora, erau rostite de preot. Liturghisitorul pomenea si numele pe care le voia, mai intai ale celor morti si apoi ale celor vii. Diaconul citea, de fapt, catalogul mai extins al dipticelor.
In Liturghierele de astazi a fost trecuta aceasta practica a Bisericii primare sub urmatoarea insemnare: in timpul axionului, "diaconul merge la proscomidiar si citeste pomelnicul Bisericii pentru cei adormiti". Dupa Axion "diaconul pomeneste incet la proscomidiar pomelnicul Bisericii pentru cei vii, iar preotul se roaga in taina: "Pomeneste, Doamne, pe toti episcopii ortodocsi, care drept invata cuvantul adevarului...".
In Biserica Romano-Catolica, dipticele erau citite de ipodiaconi, cu glas incet, uneori langa preot, alteori in spatele altarului. Conform dispozitiei Evhologhiului Padulei, din secolul VII, in Biserica de Apus, numele mortilor se rosteau de diaconi. Dupa o marturie din secolul XI, daca liturghisitorul era insotit de alti clerici, numele erau murmurate de acestia la urechea lui. In unele Biserici, dupa cum constatam intr-o veche Liturghie (Codex Ratoldi): publicata de Menard, dipticele erau rostite de ipodiaconi.
Liturgistii vorbesc nu numai de dipticele liturgic, ci si de cele din cadrul serviciului divin. Momentul rostirii lor difera. Prof. P. Vintilescu afirma ca locul dipticelor in serviciul divin nu este numai unul, deoarece rugaciuni pentru crestini, pe numele lor vii si morti, se fac nu numai in Biserica, ci si in afara, cu prilejul diferitelor ierurgii particulare.
f) Dipticele in Biserica Rasariteana si Apuseana.
In afara de caracteristicile mentionate, trebuie semnalat faptul ca in Liturghiile rasaritene, dipticele celor adormiti sunt adaugate si la ectenii, pe cand in Liturghiile apusene se trec dipticele celor vii. Inmultirea numelor ce trebuie pomenite de diaconi a dus la inlaturarea practicii rostirii tuturor numelor din diptice. In Biserica Apuseana, in timpul lui Isidor de Sevilla 75 (560-633), practica rostirii dipticelor cazuse in desuetudine. In Biserica Romano-Catolica, pomenirea nominala a fost inlocuita cu cateva formule generale, incetatenindu-se astfel pomenirea globala. In consens cu Roma, Carol cel Mare dadea un edict, in anul 789, prin care se poruncea "sa nu se mai recite numele in public".
Acest edict era o consecinta a realitatilor liturgice din Biserica Apuseana, care a ramas fara serviciul proscomidiei. In Biserica Rasariteana, ca si in celelalte Biserici Orientale, pomenirea viilor si mortilor se facea in cadrul Proscomidiei. In Liturghia romana-apuseana, pomenirea viilor si mortilor apartine de serviciul euharistic propriu-zis. In aceasta Liturghie, pomenirea celor inscrisi in diptice se face dupa cantarea "Sfant". Aceasta practica necanonica este semnalata in Biserica Romana inca din secolul V. Desfiintarea Proscomidiei, o data cu ea si citirea nominala a dipticelor in serviciul divin, cu scoaterea de miride individuale, legaliza practica ritului liturgic apusean. Incepand cu secolul XII, in Biserica Romano-Catolica, lectura dipticelor devine o practica din ce in ce mai rara; ele dispar cu timpul, fiind inlocuite de acel silentios memento al Missei. Citirea dipticelor in intregime cu glas tare, dispare si in Biserica Rasariteana, incepand cu secolul XIV.
Pentru romano-catolici, dipticele nu au "o valoare deosebita nici sub raport liturgic, nici sub raport istoric". In Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, diaconul rosteste pomelnicul viilor dupa pomenirea cu glas tare a episcopului locului. Pomenirea episcopului locului la intrarea cea mare, "cu Sfintele Daruri si a anumitor categorii de vii si morti, este o dovada graitoare ca dipticele erau o mostenire a Bisericii primare, care s-a respectat intocmai doar in Bisericile Ortodoxe. Pomenirea chiriarhului locului exprima si unitatea de credinta a pastorului si a turmei incredintata lui de Hristos.
2. MARTURII CANONICE REFERITOARE LA DIPTICE
a) Privire istorico-canonica.
Un studiu amanuntit al canoanelor din acel "Corpus Iuris Canonici" al Bisericii Ortodoxe ne permite sa desprindem unele marturii canonice referitoare la diptice. Potrivit hotararii canonului 34 apostolic, toti episcopii Bisericilor provinciale trebuiau sa recunoasca si sa considere de capetenie a lor pe intaiul episcop, al carui scaun se afla in capitala provinciei bisericesti. Pomenirea intaistatatorului Bisericii respective in dipticele fiecarei dioceze era o dovada a comuniunii dogmatice, canonice si cultice cu Biserica intregii provincii, ce exista la fiecare neam ( singularum gentium). Conform hotararii canoanelor Bisericii ecumenice, in diptice erau trecuti toti episcopii ortodocsi care se intruneau in sinoade, pentru a formula invatatura de credinta a Bisericii.
Preotii sunt obligati de canoane sa respecte pe episcopii lor. Pomenirea episcopilor lor la Sfanta Liturghie era o dovada graitoare a comuniunii canonice a preotilor cu ierarhii lor. Episcopul, locului era trecut in dipticele fiecarei Biserici. Aceasta practica a Bisericii primare este riguros respectata si in zilele noastre, in Biserica Ortodoxa. Ea este expresia acelui "comunicatio in sacris" a intregii obsti a credinciosilor, in frunte cu preotul lor, cu ierarhul locului. Hirotonia intaistatatorilor unei Biserici se incunostiinta Bisericii universale prin epistole canonice; dupa aceea, numele celor hirotoniti erau trecute in diptice, pe care intaistatatorul fiecarei Bisericii le rostea la Sfanta Liturghie. In caz ca intaistatatorii Bisericii respective marturiseau ulterior alta credinta decat cea ortodoxa, sau se dovedea ca hirotonia lor era necanonica, erau stersi din diptice si considerati a fi afara din comuniunea canonica a Bisericii.
Canonul 1 al Sinodului III ecumenic dispune inlaturarea definitiva din "treapta episcopeasca a celor care s-au "dezbinat de sfantul si ecumenicul sinod", deoarece acestia sunt exclusi din "comuniunea bisericeasca". De aceasta comuniune bisericeasca a intaistatatorilor din fiecare Biserica autocefala si autonoma cu Biserica universala se lua act tocmai prin prezenta lor in dipticele fiecarei Biserici. Rostirea numelui lor era o garantie a acestei comuniuni bisericesti cu sinoadele ecumenice si cu traditia Bisericii universale. Epistolele canonice aveau un caracter expres, pe cand inscrierea numelui lor in diptice si rostirea lor in cadrul savarsirii Sfintei Liturghii lua un caracter aparte. Era o comuniune in credinta a acestor episcopi - intaistatatori cu intreaga Biserica - laici si clerici.
Dupa cum se stie, in Biserica Ortodoxa, citirea dipticelor ocupa un loc mai larg, nu numai ca intindere, ci si cu privire la numarul momentelor, de care pot fi legate. In afara de proscomidie, un moment rezervat pomelnicelor se afla in Liturghia credinciosilor, dupa sfintirea Sfintelor Daruri, unde preotul se roaga pentru diferite grupe (stramosi, parinti, patriarhi, prooroci, apostoli, propovaduitori, evanghelisti, mucenici, marturisitori, pustnici, Sfanta Fecioara, Sfantul Ioan Proorocul, ... episcopul in viata).
Liturghia Sfantului Vasile cel Mare prevede formule si pentru pomeniri nominale de vii si de morti, in timpul Axionului, cu care prilej se pomeneste cu glas tare si episcopul locului. Si la "iesirea cu Sfintele Daruri" se pomeneste Chiriarhul locului, cu glas tare. Deci se pare ca hotararea celor trei canoane (13, 14, 15) se refera la toate momentele liturgice in care sunt pomeniti ierarhii (episcopi, mitropolit sau patriarh). Canonul 13 dispune pomenirea ierarhului respectiv "la sfintele rugaciuni ale Liturghiilor". Canonul 14 cere ca pomenirea chiriarhului respectiv sa aiba loc "la Dumnezeiasca slujba tainica". Canonul 15 prevede pomenirea numelui", precum este randuit si hotarat in dumnezeiasca slujba tainica". Pomenirea nominala, in auz, a dipticelor, se facea deci, in secolul IX, dupa o randuiala tipiconala si dupa un obicei liturgic in toate momentele liturgice.
Ulterior, practica s-a schimbat. Dupa Liturghiile ortodoxe, pomeniri in auz se fac numai la "iesirea cu Sfintele Daruri". Dar si aceasta practica a fost inlaturata in unele biserici autocefae care "...prin hotarari sinodale, au interzis la iesirea cu Sfintele Daruri citirea pomelnicelor si chiar pomenirea chiriarhului acelei Biserici... astfel a facut Biserica Greciei".
Din punct de vedere dogmatic, canonic si liturgic, recitarea pomelnicelor se poate face cu efect salutar in tot cursul slujbei Sfintei Liturghii. Biserica Ortodoxa a Rasaritului ne invata ca eficacitatea pomelnicelor este legata doar de un anumit moment al Liturghiei. Interzicerea citirii pomelnicelor credinciosilor, la iesirea cu Sfintele Daruri este doar o problema de disciplina, "care sta in legatura cu estetica ritului, caci nu se cuvine ca amanuntele accesorii sa fie exagerate pana acolo ca sa inece actiunea principala".
In prezent, randuiala liturgico-canonica a Bisericii Ortodoxe Rasaritene, face o exceptie, ingaduind ca numele ctitorilor sa fie pomenite in auz la "slujbele bisericesti". Pomenirea numelor - in timpul Axionului - pentru care nu s-au depus miride pe disc, este considerata de liturgisti drept un "moment exceptional", asupra caruia autoritatea bisericeasca canonic constituita poate hotari. In canonul 1 , sinodul de la Constantinopol din 879 hotara ca toti clericii, episcopii si mirenii "pusi sub legatura sau caterisire sau anatematisire" de Biserica Apuseana sa fie pusi si de Biserica Rasariteana si viceversa. Pedepsirea caterisirilor si anatematizarilor avea urmarile ei; ea implica si indepartarea episcopilor respectivi din dipticele Bisericii Ecumenice. Stergerea numelor lor se facea in baza consensului universal si a practicii bazate pe un obicei canonic. Inlaturarea numelui lor din diptice presupunea ruperea legaturilor harice cu Biserica universala, indepartarea lor de comuniunea de credinta, canonica si Euharistie certifica caderea lor din categoria de membrii ai Bisericii Ortodoxe-Catolice.
In canonul 1 al Sfantului Chiril al Alexandriei se relateaza cazul episcopului Petru, care trebuia "sa aibe numele demnitatii preotesti impreuna cu agendele (cuvenite acelei demnitati), ori daca nu mai era vrednic sa stea la dumnezeiescul altar, sa nu se mai fi invrednicit nici de insasi numirea demnitatii episcopesti". Marturia Sfantului Chiril al Alexandriei atesta incetatenirea practicii inscrierii numelor episcopilor in diptice. Dipticele nominale erau deci certificatul vredniciei de a sluji la dumnezeiescul altar.
In canonul 81 al sinodului de la Cartagina (419), se dispune sa se stearga din diptice numele acelor episcopi care lasa "mostenitori pe eretici sau pagani". In acest canon cuvantul de diptic era substituit prin "pomenire" (pomelnic). Cuvintele din canon "...numele lui nicidecum sa nu se pomeneasca de iereii lui Dumnezeu..." la dipticele bisericesti. Era vorba deci de dipticele nominal al episcopului. Inlaturarea din diptice a episcopilor respectivi insemna excluderea lor din comuniunea Bisericii.
Marturii despre dipticele liturgic gasim si in epistolele canonice ale unor ierarhi de seama din Biserica crestina. Din corespondenta lui Chirii al Alexandriei (370-444) cu patriarhul Atticus al Constantinopolului (406-425) reiese ca dipticele erau in uz in Antiohia si in Constantinopol la inceputul secolului V. Marturii despre practica dipticelor liturgice gasim si in actele sinoadelor ecumenice. In actele sinodului V ecumenic se aminteste de trecerea in diptice a numelor unor episcopi. In limbajul canonic, in Biserica Bizantina, prin diptice se intelegea acea "lista a succesiunii episcopilor". Unele diptice aveau trecute la stanga numele imparatilor de vie memorie si la dreapta numele episcopilor.
Odata cu organizarea Bisericii crestine in cadrul unor circumscriptii teritorial-geografice si etnice, in aceste liste apar numele mitropolitilor, exarhilor, patriarhilor, intaistatatorilor Bisericii respective. Inscrierea numelor in aceste diptice certificau comuniunea de credinta, unitatea canonica si cultica a Bisericii ortodoxe locale si a ierarhiei respective.
Participarea intaistatatorilor Bisericii Ortodoxe la un viitor sinod ecumenic implica si cercetarea dipticelor si tomosurilor de autocefalie, in acestea vom gasi ordinea scaunelor episcopale din Biserica Ecumenica. Conform traditiei canonice, dreptul de a prezida si de a conduce dezbaterile unui sinod ecumenic il are acel episcop al carui scaun are intaietatea onorifica in randul celorlalte scaune episcopale din Biserica Ortodoxa Ecumenica.
In cursul istoriei, episcopii autocefali ai diferitelor Biserici au purtat diferite titluri onorifice. In diptice ei sunt trecuti ca: mitropoliti, arhiepiscopi, exarhi, primati, patriarhi, papi. Atat exarhii cat si patriarhii aveau jurisdictie asupra intregii dioceze. Patriarhul din Const-tantinopol avea sub jurisdictie trei dioceze: Tracia, Asia si Pontul.
Prin canoanele 6 si 7 ale sinodului I ecumenic si canonul 3 al sinodului II ecumenic s-a stabilit rangul onorific al patriarhilor. In dipticele Bisericii Ortodoxe-Catolice s-a respectat ordinea impusa de aceste canoane. Prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic s-a legiferat jurisdictia patriarhilor si s-a mentionat rangul lor onorific. Sinodul trulan, prin canonul 36, si apoi sinodul tinut in Biserica Sfanta Sofia (861), prin canonul 1, intaresc hotararea canonului 28 al sinodului IV ecumenic.
Canonul 28 al sinodului IV ecumenic si canonul 36 al sinodului trulan au sanctionat deci principiile fundamentale ale ierarhiei scaunelor bisericesti. Aceste canoane au legiferat o stare de lucruri existenta deja in Biserica, - consemnata insa si de diptice - in care ordinea scaunelor episcopale devenea o realitate canonica. Sinodul trulan, prin canonul 36 stabilea circumscriptia teritorial-geografica a primelor cinci scaune episcopale din intreaga lume crestina (ikumene) si determina in acelasi timp rangul ierarhic intre intaistatatorii acestor tinuturi.
Criteriile intaietatii, ale precaderii de onoare a scaunelor episcopale, nu a fost inca supusa la un examen critic de canonisti. intaietatea unui scaun s-a materializat - uneori - datorita unor conditii subiective, specifice conditiilor istorice respective si conjuncturii elementului politic cu cel ecleziastic. Asa se explica de ce la stabilirea intaietatii onorifice, a scaunelor principale din Biserica ecumenica, s-a adoptat drept criteriu de catre parintii sinodali - cu precadere asupra altor cauze - importanta din punct de vedere politic a cetatii in care se gasea scaunul respectiv. Adoptarea acestui criteriu, - ca o consecinta logica a adaptarii circumscriptiilor bisericesti la impartirea administrativ-teritoriala a statului - este consemnata in canoanele Bisericii m. Ierusalimul, de pilda, - unde istoria crestina a consemnat drama mantuirii de pe Golgota, iar intaiul diptice din Biserica din Ierusalim a inscris pe Sfantul Apostol Iacob, ca prim episcop al cetatii, - a fost trecut pe ultimul loc al pentarhiei. Roma veche si Roma noua sunt alte doua exemple concludente in procesul de dobandire a intaietatii unor scaune episcopale cu ajutorul contextului politico-ecleziastic. Conditiile istorice ale epocii respective a impus unor scaune apostolice sa renunte la privilegiile intaietatii onorifice pentru scaunele episcopale din cele doua capitale ale Imperiului roman. Este suficient sa ne amintim doar de primele comunitati infiintate de Apostolul neamurilor, harazite cu episcopi, ucenici ai acestuia, pentru ca intreg arsenalul de marturii canonice revendicate de vreun scaun episcopal, infiintat ulterior, sa poata fi spulberat.
Realitatea a aratat ca rolul hotarator in stabilirea criteriului intaietatii scaunelor episcopale l-a avut elementul de ordin istoric-politic. Roma, care odinioara cucerise Aelia Capitolina, nu admitea ca episcopul ei sa fie trecut in diptice dupa cel din Ierusalim. Acolo, la Roma, trona imparatul Imperiului, convertit la crestinism, si acolo trebuia sa troneze, dupa conceptia papala, si Pontifex maximus - primul episcop. Noua Roma (Constantinopolul) trecea sub jurisdictia sa scaunele apostolice din Efes, Cezareea Capadociei si Heracleea si isi legifera printr-un canon al unui sinod ecumenic dreptul de a urma dupa vechea Roma.
Constantinopolul, trecand sub jurisdictia sa canonica scaunele episcopale amintite, nu mai era vorba doar de o intaietate onorifica, dobandita la sinodul II ecumenic, ci de una de natura jurisdictionala, sanctionata prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic. Un fapt asemanator s-a petrecut si cu scaunul din Ierusalim, care isi dobandea prin canonul 7 al sinodului I ecumenic o intaietate de onoare, desi depindea de Cezareea (Turris stratonis), capitala tinutului bisericesc. Din canonul 6 al sinodului I ecumenic, reiese ca existau si alte scaune episcopale, care se bucurau de aceleasi drepturi si privilegii intarite de acest canon pentru cele patru eparhii: Roma, Alexandria, Antiohia, Cezareea. Printre scaunele episcopale, la care se face referinta in acest canon, au putut fi : Biserica din Efes pentru prefectura Orientului; cea din Sirmium in prefectura Iliricului de Apus, cea din Tesalonic pentru prefectura de Rasarit; Biserica din Milan, Cartagina, Lyon, Toledo, York, etc, in celelalte prefecturi.
Din practica convocarii si prezidarii sesiunilor sinodalelor ecumenice, rezulta ca se tinea seama, daca, la aceste soboare, episcopii scaunelor celor mai insemnate, luau parte personal sau prin reprezentanti, sau daca vreunul dintre intaistatatorii scaunelor respective nu era obiectul dezbaterii si hotararii sinodului. Presedintia de onoare se da de obicei episcopului locului in care se tinea sinodul respectiv. Problematica majora a viitorului sinod ecumenic o va constitui desigur si stabilirea ierarhiei onorifice a scaunelor episcopale.
Astazi sunt alte conditii istorice, alte vremuri, alte marturii istorice si canonice, care concura la o stabilire a scaunelor episcopale in dipticele Bisericii Ortodoxe-Ecumenice. Cercetarea dipticelor din fiecare Biserica autocefala sau autonoma va oferi un material auxiliar pretios in restabilirea ierarhiei onorifice a scaunelor episcopale din Biserica Ecumenica. Unele hotarari ale Sinodului ecumenic din Constantinopol, referitoare la stabilirea ierarhiei scaunelor episcopale din Biserica Ecumenica Ortodoxa vor necesita o reexaminare si sanctionare de catre viitorul sinod ecumenic. La sfarsitul secolului XVI, sinodul din Constantinopol recunostea episcopului din Moscova rangul al cincilea in ierarhia scaunelor ortodoxe. Desigur, in stabilirea acestei ordini s-a tinut seama nu de vechimea scaunelor respective, ci de alti factori determinanti ai vremurilor respective. Uneori, patriarhul de Constantinopol si sinodul sau endemic au luat unele masuri, nu totdeauna potrivite pentru binele altei Biserici surori. Condamnarea nedreapta si caterisirea vrednicului intaistatator al Bisericii din Tara Romaneasca, Antim Ivireanu, este un caz edificator in aceasta privinta. Hotararea sinodului endemic din Constantinopol de a sterge din diptice pe Antim Ivireanu fusese unilaterala si necanonica.
Tomosurile de autocefalie date de Constantinopol constituie un material pretios pentru cei care se vor ocupa de stabilirea ierarhiei canonice a scaunelor episcopale intr-un diptice unanim valabil recunoscut, la viitorul sinod ecumenic. In aceste tomosuri, Patriarhia de Constantinopol cerea intaistatatorilor Bisericilor autocefale sa pomeneasca in rugaciunile lor publice si pe ceilalti intaistatatori. In tomosul de autocefalie acordat de Constantinopol Bisericii Serbiei, in 1879, se mentiona: "...insa pentru ca unitatea spirituala atat cu marea Biserica a lui Hristos din Constantinopol, cat si cu celelalte Biserici autocefale ale lui Hristos sa se mentina vie, infloritoare si neschimbata in orice privinta, va fi datoria episcopului Belgradului si mitropolit al Serbiei sa pomeneasca pe patriarh la rugaciunile bisericesti, in sensul vechilor prescriptiuni canonice mostenite, cu privire la raportul si legatura frateasca reciproca ce exista intre Bisericile autocefale...". Trecerea in diptice a intaistatatorilor fiecarei Biserici, potrivit titulaturii respective, se facea indata dupa trimiterea documentelor de intronizare prin epistole fratesti, care se trimiteau reciproc la anumite evenimente din viata Bisericilor respective.
In tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane se mentiona ca "...ordinea demnitatilor se poate modifica in vedere cu pozitiunea tarilor". In spiritul acestei afirmatii facute de Patriarhia Ecumenica in urma cu aproape un secol, se poate reconsidera si restabili ordinea onorifica a scaunelor episcopale din dipticele existente, la viitorul sinod ecumenic, in tomosul mentionat se facea referinta expresa si despre diptice. Patriarhia Ecumenica cerea Sfantului Sinod al Bisericii noastre sa pomeneasca in dipticele sale si pe ceilalti patriarhi ortodocsi "...pentru ca legatura unirii duhovnicesti si relatiunea sfintelor lui Dumnezeu Biserici sa ramana neatinsa intru toate..., Sfantul sinod al Bisericii Romaniei hotaraste a pomeni in sfintele sale diptice, dupa traditiunea veche a fintilor si purtatorilor de Dumnezeu parinti, pe prea sfantul Patriarh ecumenic si pe ceilalti patriarhi precum si pre toate Bisericile lui Dumnezeu Ortodoxe...".
De la aceasta obligatie nu se poate sustrage nici o Biserica autocefala, fara riscul unei caderi din ecumenicitate. In scopul pastrarii unitatii Bisericii, Sfintii Parinti au hotarat caterisirea preotului care nu pomeneste pe episcopul sau la sfintele slujbe. Episcopul care face la fel fata de mitropolit, sau mitropolitul fata de patriarhul sau, conform dispozitiei canoanelor, acestia cad din treapta ierarhiei. Dispozitia Sfintilor Parinti, sanctionata de canoanele Bisericii, se poate aplica oricarei Biserici autocefale, al carei sinod n-ar mai primi in dipticele sale si n-ar mai pomeni pe patriarhul ecumenic, pe ceilalti patriarhi si celelalte Biserici Ortodoxe, pierzandu-si prin insusi acest fapt, calitatea de madular al Bisericii Ecumenice.
Asa dupa cum se mentioneaza in toate tomosurile de autocefalie, intaistatatorul Bisericii respective are datoria ca la instalarea sa sa trimita gramatele sinodale necesare catre "Prea Sfantul patriarh ecumenic, si catre ceilalti sfinti patriarhi, precum si catre toate Bisericile Ortodoxe autocefale ; de asemenea, si el este in drept a primi aceleasi de la acestia".
Deci, trecerea in diptice a intaistatatorului unei Biserici se facea in urma primirii gramatei sinodale de instalare. Inscrierea in diptice era expresia concreta a comuniunii dogmatice, canonice si cultice intre Bisericile respective. Lipsa numelui intaistatatorului unei Biserici din dipticele altei Biserici Ortodoxe sau stergerea numelui respectiv era o marturie directa ca Bisericile respective nu se aflau in comuniune de credinta. Dipticele au fost si raman unul din mijloacele prin care s-a manifestat comuniunea duhovniceasca a intregii Biserici Ortodoxe. Impartasirea reciproca a pomelnicelor sau dipticelor este chiar expresia comuniunii duhovnicesti a Bisericilor locale. Prof. Dr. Iorgu Ivan noteaza ca "din constiinta acestei comuniuni..., rezulta indemnul pentru crestinii unei Biserici Ortodoxe locale de a cauta sa se impartaseasca si ei de bunurile duhovnicesti ale celorlalte Biserici locale ca de bunurile proprii". Actul solemn, savarsit pentru prima data de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in anul 1955, cand a generalizat in Biserica Ortodoxa Romana cultul unor sfinti, cu cult local deocamdata si a canonizat, pe unii din sfintii romani, prin tomosuri de canonizare, semnate nu numai de membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane, ci si de catre delegatii celorlalte Biserici Ortodoxe surori, este tocmai o dovada a comunitatii duhovnicesti si "un semn de bucurie frateasca pentru Hristos si... marturie a dragostei si a legaturii dintre Bisericile Ortodoxe surori".
Obligatia ce revine Sfantului Sinod al fiecarei Biserici autocefale "de a pomeni in sfintele sale diptice, dupa traditiunea veche a sfintilor si purtatorilor de Dumnezeu parinti, pe Prea Sfintitul Patriarh Ecumenic, pe ceilalti patriarhi precum si toate Bisericile lui Dumnezeu Ortodoxe" decurge tocmai din aceasta comuniune duhovniceasca a Bisericilor Ortodoxe Autocefale, a unitatii lor in spiritul egalitatii, egalitate ce rezulta din faptul ca fiecare Apostol a primit de la Mantuitorul o putere egala. Aceasta egalitate isi gaseste cu prisosinta temei si in doctrina canonica ortodoxa. Singurul organ competent care sa stabileasca ordinea pomenirii Bisericilor Ortodoxe, inscrise in diptice, a fost si ramane sinodul ecumenic sau "consensus Ecclesiae dispersae". Precaderea onorifica s-a impus de la inceput din necesitate practica, ivita cu ocazia sinoadelor. Intaistatatorii Bisericilor nu pot fi pomeniti toti deodata ; hotararile luate nu puteau fi semnate de toti in acelasi loc etc.
Bisericile autocefale isi traduc in viata principiul egalitatii, care guverneaza raporturile dintre ele, si prin pomenirea reciproca de catre intaistatatorii lor. Realitatea canonica ortodoxa certifica insa ca precaderea onorifica nu indreptateste prerogativele jurisdictionale. Ordinea precaderii onorifice a diferitelor scaune, intocmite de Parintii sinoadelor ecumenice, - in liste care se gasesc in diferitele colectii canonice ale Bisericii Ortodoxe, - va trebui sa tina seama de schimbarile care au avut loc in viata Bisericii Ortodoxe. Aparitia unor noi Biserici autocefale, adaptarea de catre unele Biserici autocefale a unor forme de organizare, care presupun pentru Biserica respectiva un alt rang in cadrul organizatiei ierarhice, fac ca listele intocmite de Sfintii Parinti sa nu mai corespunda realitatii canonice de astazi. Intocmirea unor noi liste cu ordinea de precadere onorifica a scaunelor autocefale de catre sinodul panortodox, ecumenic sau de consensul general al Bisericii, se impune de la sine. Aceasta implica insa si revizuirea dipticelor. Cu prilejul pomenirii intaistatatorilor Bisericii Ortodoxe autocefale se impune si stabilirea noii ordini onorifice. La stabilirea acestei liste, participantii la sinodul panortodox sau Sfantul si marele Sinod se pot conduce dupa aceleasi criterii pe care le-au avut in vedere si Parintii sinoadelor ecumenice: "cinstirea deosebita acordata de la inceput unor scaune, socotite ecumenice, realitatile existente astazi in diferitele Biserici Ortodoxe, si in general, binele Bisericii". Dipticele, ca act liturgic, ramane o marturie canonica, un material liturgico-canonic documentar pretios, in stabilirea ordinei onorifice a scaunelor autocefale si un certificat al ortodoxiei celor inscrisi in el. Dipticele graiesc peste veacuri despre unitatea dogmatica, canonica si cultica a Bisericilor Ortodoxe.
Parintele Nicolae Dura
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.