Catedrala de la Monreale


Catedrala de la Monreale

Wilhelm al II-lea (1166-1189) s-a gandit sa faca din catedrala de la Monreale, a carei constructie a intreprins-o pe dealurile ce domina orasul Palermo, in 1172-1173, unul dintre cele mai mari sanctuare ale crestinatatii, care sa intreaca in amploare si in fast Capela Palatina, socotita pe buna dreptate cea mai importanta realizare arhitecturala din timpul domniei bunicului sau, Roger al II-lea.

Biserica este o bazilica cu transept care, din pricina dimensiunilor ei, nu mai este acoperita de o cupola sprijinita pe bolti, spre deosebire de Capela Palatina, ci de o lanterna deasupra intersectiei, flancata, la un nivel inferior, de acoperisuri in doua pante.

Mozaicurile, incepute cu putin inainte de anul 1180, au fost terminate la inceputul anului 1190. Maiestria pe care o dovedesc, spiritul de claritate si de ierarhie care le comanda repartitia, in sfarsit stilul lor arata ca artistii au venit din Imperiul bizantin si, foarte probabil, de la Con-stantinopol. S-a crezut uneori ca, pentru executarea acestor panouri, Wilhelm al II-lea ar fi adus mozaicari de la Salonic, oras pe care il cucerise in 1185.

Dar decorarea bisericii a inceput cu mult inaintea acestei date si remarcabila ei unitate dovedeste ca planul general al lucrarilor fusese intocmit de la inceput.

Programul iconografic a fost imprumutat de la Capela Palatina, dar tratat cu o grija mult sporita fata de coerenta. Pentru absida creatorii s-au inspirat totusi mai mult din catedrala de la Cefalu. Un bust mare al Pantocratorului facand gestul binecuvantarii ocupa toata conca, dobindind o si mai mare amploare decat inaintasii sai de la Cefalu si din Capela Palatina. In zona urmatoare, Fecioara desemnata prin inscriptia greaca drept Panachrantos (Preacurata, fara indoiala ca o referinta la controversele timpului asupra Imaculatei Conceptii) troneaza cu Pruncul intre arhanghelii Mihail si Gavriil si cei doisprezece apostoli, al caror sir se revarsa pe stalpii din capatul absidei si ajunge pana pe zidurile nord si sud ale altarului.

Dibacia cu care pictorul a dispus apostolii astfel incat, in ciuda intinderii registrului pe mai multi pereti, ei nu formeaza o succesiune de figuri frontale izolate, ci un grup intors catre Fecioara, nu putea fi decat opera unor artisti iscusiti in a se adapta unor cadre care nu erau cele ale edificiilor bizantine: numai niste mesteri formati de o lunga traditie in exercitarea meseriei lor erau in masura sa faca dovada unei asemenea indemanari. Nu la fel se punea problema pentru cei paisprezece sfinti si sfinte din zona urmatoare, care, dimpotriva, intr-un fel foarte savant, stau in corespondenta simetrica cu ceilalti de pe peretele din fata: Clement I, de pilda, corespunde lui Silvestru. Aici nu s-au retinut decat sfintii onorati de biserica latina si dintre care majoritatea formau obiectul unei evlavii deosebite in Sicilia si in Italia. Se releva prezenta Sfantului Thomas Becket, ucis in 1170 si canonizat inca din 1173 (sotia lui Wilhelm al II-lea, Ioana, era fiica regelui Angliei, Henric al II-lea).

Pavel si Petru au fost infatisati tronand in absidele laterale, primul la nord, al doilea la sud. Dar episoadele din viata lor, in loc sa fie mutate in colaterale, asa cum se intamplase la Capela Palatina, au impodobit peretii capelei din fata celor doua abside, asa incat sa se obtina acea unitate mai mare a decorului, pe care au urmarit-o mesterii de la Monreale. Acestia au luat in chip evident ca modele mozaicurile din Capela Palatina. Poate chiar au avut la indemana caietele de desene ale inaintasilor lor. Dar anumite scene pe care le-au adaugat si cateva motive pe care le-au introdus par sa indice ca ei s-au bizuit si pe alte culegeri. In sfarsit, ei au adus modificarile destinate sa dea mai mult echilibru si armonie compozitiei panourilor.

Careul central si cele doua brate ale transeptului sunt ocupate de scenele din viata lui Hristos, incepand cu Vestirea lui Zaharia, pana la Pogorarea Sfantului Duh. Ele sunt dispuse intr-o ordine narativa, care ia ca punct de pornire Eevanghelia dupa Luca, intercaland in ea episoade din celelalte evanghelii, si nu in functie de desfasurarea sarbatorilor liturgice, contrar obiceiului din acea vreme.

Mozaicarii au dat dovada importantei pe care o aveau pentru ei considerentele de ordin estetic, de care inaintasii lor din Capela Palatina par sa fi fost straini. Ei au cautat efectele de euritmie si de unitate, nu numai inlauntrul fiecarui panou, ci si in repartitia lor pe pereti, astfel incat acestia sa produca o impresie generala de omogenitate si de coerenta. Tot in aceasta intentie ei au suprimat benzile verticale ce separa diferitele scene, lasand numai ferestrelor grija de a marca punctuatia.

Fundalurile de arhitecturi si de peisaje, destul de larg folosite, contribuie mult sa confere fiecarui tablou unitatea si echilibrul sau, creind totodata sentimentul de spatiu. Mesterii de la Monreale au preferat compozitiile stranse, in care personajele se grupeaza intr-un semicerc ce se inscrie uneori intr-un accident de teren. Iconografia fiecarei scene ramane conforma motivelor in vigoare in Imperiul bizantin, fara introducerea unor elemente occidentale. La fel se intimpla si cu Minunile lui Hristos, a caror majoritate a fost transpusa pe peretii colateralelor.

In nava centrala se desfasoara episoadele Facerii, inspirate din acelea zugravite in Capela Palatina si cuprinzand si ele scene de la Facerea lumii pana la Lupta lui Iacov cu ingerul. Dar artistii de la Monreale, spre deosebire de realizatorii Capelei Palatine, au adaptat tablourile la cadrul deosebit al spatiilor dintre arcade. La fel ca si in privinta subiectelor evanghelice, ei au profitat cu dibacie de elementele de peisaj si de arhitecturi.

Pe stalpii de la capatul altarului au fost executate, ca si la Martorana, doua mozaicuri votive. Unul il reprezinta pe regele Wilhelm al II-lea inclinandu-se, in picioare, si dedicand noua biserica Fecioarei, care este evocata si in calitatea ei de intercesoare, pe cand mana lui Dumnezeu iese din ceruri. Celalalt reprezinta incoronarea aceluiasi rege de catre Hristos, tronand frontal, dupa un tip care s-a raspandit in cursul secolului al XII-lea si care accentueaza distanta dintre Hristos-Rege si suveran.

In ciuda unor inevitabile deosebiri de mana, care dealtfel sunt greu de delimitat in detaliu, mesterii de la Monreale au stiut sa dea ansamblului mozaicurilor o unitate de stil care este rodul coeziunii impuse atelierului caruia ii apartineau si din care se poate deduce ca executia nu s-a intins pe un rastimp prea mare. Acesta este stilul care incepuse sa se iveasca la Nerezi si care a  triumfat la Kurbinovo, Kastoria, Cipru si Novgorod. Dar la Monreale, tehnica mozaicului si poate si exigentele unui gust mai sever al artistilor formati in capitala l-au ferit de excesele pe care le-a cunoscut in Macedonia sau in Rusia. Ceea ce il caracterizeaza este cu deosebire dinamismul, gustul pentru proportiile alungite, miscarile vii, atitudinile vehemente si dramatice, draparile clocotitoare ale caror falduri au putut fi comparate de dl. Kitzinger cu valurile amenintatoare ridicate de un vant aducator de furtuna.

Pe coapse, genunchi, pulpe sau coate, faldurile se rotuniesc intr-o factura foarte manierista. Desenul este de o suplete si de o fluiditate care, prin contrast, face sa para teapana rezerva aceluia din Capela Palatina. in ciuda complicatiei sporite a detaliilor interioare, care se incilcesc si se inghesuie unele in altele, fie ca e vorba de trasaturile chipului sau de drapari, siguranta contururilor izbuteste sa dea figurilor unitatea plastica pe care o factura minutioasa o facuse sa se piarda in operele imediat anterioare; vedem in aceasta efectul aceleiasi nevoi de coerenta, asemenea aceleia care s-a exprimat in compozitia fiecarui panou, sau in repartizarea generala a acestora.

Unei griji identice ii raspunde coloritul; se reduce considerabil importanta tonului local in avantajul armoniei ansamblului; se evita contrastele dintre culori; mantiile si tunicile mai multor personaje invecinate sunt tratate in acelasi ton pentru a se topi intr-un ansamblu compact. Doar luminile sunt subliniate, ca si la Nerezi sau la Novgorod, potrivit tendintei spre grafism care determina desenul cutelor la vesminte. Folosirea din abundenta a petelor de lumina contribuie la sugerarea volumului trupurilor, care incepe sa se vada mai accentuat sub vesminte. Dar aceste rafinamente, inspirate de o constiinta foarte clara a problemelor estetice, sunt dobandite in detrimentul profunzimii sentimentelor: ne aflam departe de intensitatea dramatica de la Nerezi.

Chiar daca anumite formule sunt repetate in chip mecanic, fapt de neinlaturat intr-un ansamblu care a trebuit sa fie executat destul de repede, arta de la Monreale ocupa un loc de frunte intre creatiile din aceasta epoca, prin muzicalitatea sa surprinzatoare si inalta sa distinctie aristocratica. Ii vom reintalni grafismul manierist si vehement, adus la un soi de exasperare, in San Marco de la Venetia.

C. Delvoye

.

09 Iunie 2008

Vizualizari: 1421

Voteaza:

Catedrala de la Monreale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE