Nasterea Domnului - revarsarea luminii dumnezeiesti

Nasterea Domnului - revarsarea luminii dumnezeiesti Mareste imaginea.

Daca Sfantul Luca este evanghelistul care a consemnat pentru vesnicie chipul divin al Fecioarei, relatand cu evlavie episoadele ce preced nasterea lui Iisus, Sfantul Matei, ancorat in traditia ebraica, se va opri cu precadere asupra figurii lui Iosif si va consemna o serie de fapte care dezvaluie misiunea unica a acestuia.

In clipa in care a avut loc Buna Vestire, Maria, desi logodita cu Iosif, nu locuia inca la el, dupa cum rezulta din cele consemnate de Matei (1, 18-19). Deoarece, afland de zamislire fara a cunoaste taina ei, Iosif voia sa o lase in ascuns, inseamna ca Sfanta Fecioara nu ii descoperise nimic din vestirea ingerului. Se pare ca abia dupa intoarcerea Mariei de la Elisabeta a aflat el ca logodnica sa va avea un prunc, deci Maria nu-i destainuise pana atunci nimic din taina impartasita de inger. Fire interiorizata si patrunsa de caracterul inefabil al evenimentului, ea suferea fara indoiala de a nu-l putea descoperi nici celor mai apropiati. Nimic din ceea ce experiase nu putea fi insa turnat in cuvinte si mai ales nu putea fi cunoscut de altii. De aceea, Maria tacea si astepta ca Dumnezeu sa o invete ce trebuie sa faca.

Iosif, om drept, dupa cum il caracterizeaza evanghelistul, dar tulburat de cele ce se petreceau cu logodnica sa, se hotarase sa o paraseasca, dar fara sa dea in vileag presupusul ei pacat. Pe cand cugeta astfel, un inger i se arata in vis si ii spuse: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este din Duhul Sfant" (Matei 1, 20). Iosif era urmas al lui David si folosirea de catre inger a acestui titlu marcheaza filiatia davidica si legatura cu mesianismul Vechiului Testament. Este insa caracteristic ca el nu se bucura de o angelofanie propriu-zisa, ci doar de un vis, in care un trimis ceresc ii dezvaluie taina zamislirii dumnezeiesti. De altfel, acest fapt este in perfecta concordanta cu profilul dreptului Iosif, asa cum apare el din paginile Evangheliei.

Iosif este omul misterului si al tacerii. Merejkovski spune despre el ca "celui tacut i-a fost incredintat Cuvantul". Evangheliile nu mentioneaza niciun cuvant rostit de batranul caruia i-a fost harazita cea mai sublima misiune: aceea de a sluji drept tata pamantesc Fiului lui Dumnezeu si de a ocroti copilaria Sa neprihanita. De altfel (dupa cum va reiesi si din cele ce urmeaza), toate aceste episoade legate de nasterea Domnului se petrec la limita dintre lumina si intuneric, intr-o zona de clar-obscur, strabatuta doar uneori de o lumina suprafireasca.

Chipul lui losif, despre care stim atat de putin si al carui glas nu il auzim niciodata, face si el parte din aceasta atmosfera de taina. Evanghelia mentioneaza doar ca era teslar - Iisus este numit fiul teslarului - descendent din David si ca locuia la Nazaret. Aceste date sumare sunt totusi suficiente pentru a contura figura lui Iosif, situat, ca si Zaharia, ca si Simeon, pe linia traditiei veterotestamentare. Se pare ca Providenta urmarea sa-l tina continuu in penumbra; misiunea sa fiind axata pe smerenie si pe supunere la porunca divina, el nu va aparea niciodata in primul plan. Faptul ca ingerul ii vesteste taina in vis - de altfel, el se va mai bucura inca de doua asemenea vise revelatorii - se potriveste cu stilul vietii acestui drept, la care descoperirile esentiale au loc in linistea somnului, iar experientele cele mai hotaratoare nu sunt impartasite celor din jur.

Este probabil ca acel care avea sa ocroteasca Pruncul sfant, sa-L ascunda - rolul sau de tata prezumtiv presupunea tocmai misiunea de a ascunde pentru un timp filiatia divina a Copilului - si sa asigure crearea acelei atmosfere de dragoste calda, menita sa invaluie copilaria lui Iisus, trebuia sa se profileze ca o silueta discreta si tacuta la orizontul acestor episoade miraculoase, evitand sa atraga atentia asupra persoanei sale. Desigur, o alta cauza a caracterului sters al prezentei lui Iosif este aceea ca figura lui urma sa apara mereu in umbra Maicii Domnului, care joaca rolul central in iconomia mantuirii. Ea se bucura de prezenta directa a ingerului, al carui nume este cunoscut si caruia ii raspunde lucid si constient.

Prin ea, taina intruparii va putea avea loc. Iosif este doar martorul tacut al acestui mister sfant, dar misiunea sa grea si ingrata este totusi nepretuita. Ea implica un dublu sacrificiu: acela de a accepta sa slujeasca drept tata unui copil care nu este al lui si de a-si asuma raspunderea vietii pruncului, amenintata de primejdii si pusa, din aceasta pricina, sub obladuirea sa ocrotitoare. Sfantul Ioan Hrisostom crede, de asemenea, ca aparitia ingerului in vis este in concordanta cu caracterul moderat al lui Iosif, care se ferea mereu de punerea in evidenta a fiintei sale.

Numai dupa ce ingerul ii descopera lui Iosif originea divina a Pruncului, el ii dezvaluie si numele de Iisus, pe care Acesta il va purta, nume care reveleaza misiunea Sa: aceea de a mantui poporul de pacate. Ingerul ii reaminteste lui Iosif cuvintele profetice ale lui Isaia prin care marele prooroc anticipa peste veacuri taina zamislirii de catre Fecioara: "Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu" (Matei 1, 23). In felul acesta, trimisul ceresc ii descopera lui Iosif ca misterul sacru trait de el se inscrie pe linia sperantei milenare a poporului ales si ca insusi faptul tulburator al zamislirii de catre Fecioara fusese prevestit de cel mai mare profet al lui Israel.

Iosif primi cu smerenie cele vestite de inger: el nu se indoi, nu incerca sa se sustraga acestei misiuni, ci accepta in tacere sa se supuna voii Celui de Sus. Evanghelistul spune doar ca din ziua aceea el o lua la sine pe Sfanta Maria. In felul acesta el arata ca, in ciuda aparentelor, credea cu credinta tare in cele fagaduite de solul ceresc. Pentru el, cuvintele ingerului cantareau mai greu decat argumentele unei logici umane inguste. Prin aceasta, el incuviinta tot ce avea sa decurga din consimtamantul sau: sa vegheze neincetat asupra Fecioarei si a Pruncului, sa ramana o umbra protectoare a acestor fiinte sfinte, atata timp cat vor avea nevoie de prezenta sa. Cuvantul, care zidise lumea, va nazui sa se adaposteasca sub aripa ocrotitoare a batranului drept, chemat sa-i ofere caldura unui camin.

Faptul ca Iosif era coborator din David, ca si Sfanta Fecioara, va fi plin de consecinte; din moment ce Iisus avea sa treaca la inceput drept fiu al lui Iosif, era necesar ca si acesta sa fie din spita regelui psalmist, pentru ca filiatia davidica a lui Hristos sa fie atestata. Totodata, originea davidica va pricinui calatoria lui Iosif si a Mariei la Betleem, spre a se inscrie, conform decretului lui Quirinius, in orasul lor de origine; se constata deci ca si factori de natura politica au contribuit la implinirea profetiilor mesianice.

Betleemul, unde David fusese uns rege de catre Samuel, oras al carui nume se talmaceste "casa painii", fusese predestinat, conform profetiei lui Miheia, de a fi locul in care Se va naste Mesia. Aceasta profetie se va realiza prin mijlocirea dispozitiei emise de catre stapanii romani ai Palestinei. Imperiul Roman, intruchipare a puterii terestre, apare astfel ca un instrument in mana Providentei. El determina cadrul in care Fiul lui Dumnezeu Se va insera in fluxul istoriei universale.

Afirmatia profetului evreu se realizeaza astfel prin intermediul puterii romane. De altfel, Imperiul Roman va fi mereu proiectat la orizontul vietii Domnului; in ultima instanta, condamnarea lui Iisus va fi pronuntata sub presiunea temerii pe care acest stat autoritar o inspira dregatorilor sai. Dintru inceput are deci loc o convergenta de cauze care va face ca nasterea lui Iisus sa aiba loc la Betleem, in orasul lui David.

Se constata, o data in plus, ca factori de ordin contingent, chiar cand aparent par cauza unica a fenomenelor, nu sunt decat reflexele pe planul terestru ale unor actiuni ce-si au radacina in transcendent. O multiplicitate de fapte, a caror cauzalitate separata poate fi stabilita, a conlucrat spre a determina coborarea Cuvantului in cuprinsul lumii create, intr-un anumit moment al devenirii istorice.

Episodul nasterii, asa cum este relatat de Luca (1, 73-76) - Matei il mentioneaza in treacat, iar Marcu si Ioan nici nu-l pomenesc -, ofera o imagine antinomica, fiind invaluit simultan intr-o lumina suprafireasca si intr-o umbra plina de taina. La aceasta contribuie atat caracterul sumar al detaliilor date de Luca - tacerea celorlalti evanghelisti este semnificativa din acest punct de vedere -, cat si lumina divina care scalda toate scenele narate de evanghelist.

El Greco, pictorul vizionar, a redat admirabil in tabloul sau "Adoratia pastorilor" sensul bipolar al acestui mister. Pe un fundal intunecos straluceste lumina suprafireasca ce invaluie pe Prunc si pe Sfanta Sa Maica, lumina ce se concentreaza deasupra capului lui Iisus. In Betleemul Iudeii, orasel incarcat de bogatia unor amintiri sacre, la periferia Imperiului Roman, stapan al lumii civilizate, vine o fecioara necunoscuta, insotita de un batran evlavios. Negasind nici un loc in casele de oaspeti, ei sunt siliti sa se adaposteasca peste noapte intr-o pestera, unde Fecioara da nastere Pruncului fagaduit ei de inger.

Totul se petrece in taina. Cel mai de seama eveniment de la zidirea lumii are loc in tacere, nestiut si necunoscut de nimeni. Conducatorii spirituali ai evreilor, fariseii, carturarii, nici nu banuiesc ca in acea clipa unica se naste Mesia, pe care toata traditia lor II astepta si II pregatea.

Istoricii s-au straduit sa gaseasca, in diferitele anale si documente ale vremii, vreo mentiune privitoare la nasterea lui Hristos. Incercare zadarnica! Nasterea Fiului trebuia sa fie ignorata de puternicii si invatatii acestei lumi. Si totusi, in noaptea aceea sfanta s-au deschis cerurile si, pentru o clipa, lumea puterilor netrupesti a patruns in universul nostru material. Eveniment ascuns pentru contemporani, nasterea Pruncului sfant apare totusi inconjurata de un nimb stralucitor. Minunea, mai presus de fire, are loc sub cele mai smerite aparente. Aceste trasaturi, care dau evenimentului un caracter paradoxal, se explica prin intentia Providentei de a pastra ascunsa, pana la o anumita vreme, intruparea Fiului.

De altfel, de-a lungul intregii existente terestre a lui Iisus se va constata mereu o tendinta de acoperire a divinitatii Sale, iar paralel cu aceasta, dezvaluirea treptata a originii Sale divine. Lucrul se explica, desigur, prin grija permanenta a Divinitatii de a nu ingadui manifestari prea evidente ale dumnezeirii lui Iisus decat fata de aceia care credeau in El, spre a nu grabi convertirile pricinuite doar de existenta unor fapte miraculoase.

Intruparea Cuvantului are un caracter esentialmente bipolar: luand trup de om, Fiul isi ascunde natura divina acceptand limitele impuse de firea umana, dar in acelasi timp descopera oamenilor ceva din slava dumnezeiasca. Totusi, Dumnezeu nu a voit ca nasterea lui Hristos sa ramana cu totul necunoscuta oamenilor. Angelofaniile din noaptea sfanta vor deschide ochii pastorilor si tuturor acelora care vor veni dupa ei; ele vor fi un semn al coborarii Cuvantului in lume si al implinirii profetiilor mesianice.

Cu veacuri in urma, Isaia, inspirat de Duhul Sfant, spusese: "Caci prunc s-a nascut noua, un fiu s-a dat noua, a carui stapanire e pe umarul lui si se cheama numele lui: inger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa vie" (9, 5); viziune profetica prin care se descoperea simultan nasterea Pruncului sfant si originea Sa divina.

Evanghelistul nu precizeaza locul in care Fecioara L-a nascut pe Iisus; el spune doar ca, negasind loc in casa de popas, au culcat pruncul in iesle. Origen a mentionat primul pestera, intemeindu-se desigur pe o veche traditie. Un lucru este cert: Dumnezeu, coborat printre oameni, nu a aflat acoperamant in nici o locuinta zidita de maini omenesti, El, Cel care a zidit lumea.

Nasterea in pestera poate fi o dovada de smerenie, dar se explica desigur si prin atmosfera de taina in care trebuia sa aiba loc coborarea Domnului printre oameni. Pare ca pamantul se straduia sa-L ascunda pe Ziditorul sau, in timp ce cerul, prin stea, il va descoperi inteleptilor.

Ne aflam din nou in fata aceleiasi dialectici subtile vizibile in toata viata Mantuitorului. Mai presus de toate aceste cauze s-ar putea ca, prin nasterea in pestera, Providenta sa fi voit sa arate solidaritatea Fiului cu intreaga faptura. Fiul vine in lume spre a-l sfinti nu numai pe om, ci si pamantul si intreaga creatie, care fusesera blestemate in urma caderii. "Blestemat va fi pamantul pentru tine" (Facerea 3, 17), i-a spus Dumnezeu lui Adam.

Hristos nu Se va naste in casa zidita si pardosita, ci aproape de pamantul pe care a venit sa-l rascumpere, impreuna cu intreaga zidire. El va fi culcat in iesle si incalzit, asa cum ni-L infatiseaza iconografia medievala, de rasuflarea calda a vitelor adapostite peste noapte in pes-lera, deoarece prin El toata faptura, care fusese robita stricaciunii si suspina dupa mantuire (Rom. 8, 21-22), va fi izbavita de suferinta si reunificata intru Domnul.

Este semnificativ ca toate evenimentele importante din viata Mantuitorului vor avea loc in mijlocul naturii. La Ghetsimani, unde va da lupta suprema impotriva ispitei, picaturi de sudoare insangerata, semn al extraordinarei tensiuni experiate de Hristos in acele clipe, vor curge pe pamant, spalandu-l de intinaciunile sale; pe Golgota de asemenea, acolo unde isi va da duhul, in mijlocul naturii pe care o va purifica prin moartea Sa, picaturile scump sangelui Sau vor cadea pe pamant sfmtindu-l. Dupa moarte, Trupul preacurat al Domnului va odihni trei zile in pantecele pamantului, purificand astfel natura pana in strafundurile sale.

In redarea episodului unic al nasterii lui Hristos, evanghelistul este extrem de succint: "Si a nascut pe Fiul ei Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei" (Luca 2, 7). Fiul Tatalui ia chip de om, asumand conditia umana cu toate neputintele ei, in afara de pacat, care-I va fi structurai strain.

Chenoza, definita pentru prima oara de Sfantul Pavel ca o golire de Sine a Cuvantului - "Ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om" (Filip 2, 7) -, consta in faptul ca Dumnezeu S-a aratat sub infatisarea smerita a omului si chiar a pruncului neputincios, dezbracandu-Se de putere si de marire pentru a Se face pe masura noastra. Fara chenoza, adica fara acceptarea de catre Fiul a umilirii Sale, a coborarii in limitele creatului si a preluarii tuturor slabiciunilor pe care le presupune natura umana, Dumnezeu ne-ar fi ramas inaccesibil pentru eternitate. Hristos a consimtit insa la aceasta umbrire temporara a slavei Sale, pentru ca, in momentul acesta, Dumnezeul transcendent, etern invizibil si incognoscibil, sa vina in maxima apropiere de om, pentru a fi privit si ascultat, pentru a deveni subiectul unui dialog bazat pe dragoste si a restabili astfel comuniunea dintre om si Creatorul sau.

Sub chipul pruncului nevinovat, Dumnezeu S-a infatisat oamenilor lipsit de aparare, dar totodata posesor al unei puritati neintinate. Pruncul sfant va reaminti omenirii pangarite de pacat starea paradisiaca si va anticipa asupra noii umanitati regenerate prin har. In cursul vietii Sale, Domnul S-a identificat de multe ori cu pruncii - "Cine va primi un prunc ca acesta, in numele Meu, pe Mine Ma primeste" (Matei 18, 5) - si a considerat copilaria ca pe o stare ce anticipeaza noul eon.

Prin intrupare, Fiul lui Dumnezeu a sfintit natura umana, pe care Si-a impropriat-o, devenind unicul subiect al celor doua firi, si a pus astfel bazele regenerarii noastre, care va fi implinita definitiv prin jertfa Sa pe cruce. Chipul divin din om, umbrit in urma caderii, va fi curatit de intinaciunile care-l acopereau si va recapata putinta de a-L oglindi pe Creatorul sau. Coborarea Cuvantului in mijlocul creatiei a insemnat, in acelasi timp, si inceputul sfintirii intregii zidiri, apte de acum inainte sa primeasca harul.

Locurile care constituie punctele de popas ale traiectoriei terestre a lui Hristos vor capata o valoare proprie; astfel, diferite asezari precum Betleemul, Nazaretul sau Capernaumul inceteaza a mai fi simple denumiri geografice, devenind centre luminoase, a caror silueta se profileaza dincolo de hotarele acestei lumi. Si timpul, consecinta a caderii, va fi sfintit prin prezenta in cuprinsul sau a Fiului lui Dumnezeu.

Din clipa in care Cuvantul S-a inserat in durata istorica, timpul a capatat plinatate, iar diferitele momente ce intra in componenta sa au dobandit o coloratura proprie. Numai in stiintele exacte se poate vorbi de uniformitatea timpului; pentru ganditorul crestin, ca si pentru filozof, segmentele de timp se deosebesc calitativ, fiecare avand o valoare specifica. Peguy, care a intuit cu o sensibilitate rara sensul misterului intruparii, spune ca aceasta uneste vesnicia cu timpul.

Dupa ce a relatat, extrem de sumar, nasterea Pruncului Iisus, Sfantul Luca povesteste, cu multe amanunte, aratarea ingerilor catre pastori, care a avut loc in aceeasi noapte sfanta, constituind fateta glorioasa a evenimentului imbracat in smerenie petrecut in pestera din Betleem. Lumina alterneaza cu umbra si umilirea cu preamarirea, invederandu-se astfel, din prima clipa a vietii Mantuitorului, impletirea inefabila dintre divin si uman.

In apropierea pesterii unde dormea Pruncul sfant se aflau pastori stand de veghe langa turmele lor. Pe acestia i-a ales Dumnezeu sa primeasca vestea cea mare a nasterii lui Hristos.

Prin caracterul indeletnicirii lor, pastorii erau randuiti sa cunoasca cei dintai bucuria daruita tuturor oamenilor. Aceia care se ingrijeau de oi si de miei, fapturi nevinovate, si vietuiau in mijlocul naturii, departe de asezarile omenesti, trebuiau sa afle primii despre nasterea Mielului, care avea sa fie injunghiat pentru pacatele lumii. Sfanta Scriptura a conferit un sens sacerdotal termenului de "pastor", chemat sa fie calauza spirituala a oamenilor, de a caror mantuire este raspunzator. Mantuitorul insusi Se va infatisa sub chipul Pastorului celui bun, care-Si pune viata pentru oile sale (Ioan 10, 11).

In timp ce pastorii pazeau turmele, un inger li s-a aratat si "slava Domnului a stralucit imprejurul lor" (Luca 2, 9). Ca in toate momentele insemnate din iconomia mantuirii, si in aceasta clipa trimisul ceresc este prezent, spre a da oamenilor vestea cea mare. Este semnificativ faptul ca, dupa ce primii oameni au cazut in pacat, Dumnezeu a pus heruvimi cu sabie de foc, sa-l opreasca pe Adam de a se mai apropia de pomul vietii. Puterile netmpesti se asociaza Creatorului pentru a-l pedepsi pe omul vinovat de neascultare si a-l mentine sub dominatia mortii, consecinta directa a greselii sale.

In felul acesta era marcata distanta dintre om si paradisul pierdut. In noua etapa, deschisa prin intruparea Cuvantului, ierarhiile ingerilor vor contribui la reunificarea creatiei, divizata ca urmare a pacatului primilor oameni. Ingerii vor sta de veghe langa Hristos in clipele cele mai grele si vor cauta sa descopere muritorilor semnele minunate care puncteaza existenta terestra a Cuvantului.

Rolul lor de revelatori ai misterelor ceresti va fi vizibil atat la Nasterea Domnului, cat si la inviere si la inaltare. Slava Domnului, mentionata de evanghelist in acest verset, este harul, care, conform invataturii ortodoxe, descopera fata Dumnezeirii catre oameni si ii face apti pentru primirea vestii celei mari. Harul este o energie necreata, care tine fiintial de Dumnezeu, este o lucrare proprie celor trei Persoane divine, fiind totusi deosebit de fiinta Dumnezeirii, prin esenta incognoscibila si incomunicabila.

Slava sau harul pot fi vazute si impartasite alesilor, asa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama in disputa purtata impotriva lui Varlaam. Slava Domnului straluceste pastorilor la aparitia ingerului. Sfantul Ioan Damaschin spune ca ingerii sunt lumini spirituale si ca stralucirea lor isi are originea in lumina cea fara de inceput, ei impartasindu-se din harul necreat.

Sfantul Petru, vorbind de Sfantul Duh, il numeste "Duhul slavei" (I Petru 4, 14), Paracletul fiind ipostasul divin care comunica oamenilor si intregii zidiri energia sfintitoare a harului. Slava mentionata de evanghelist este deci manifestarea in noaptea sfanta de la Betleem a prezentei Duhului, care aducea oamenilor vestea cea buna a nasterii Fiului.

Sfantul Duh, la umbra caruia vor avea loc cele mai de seama evenimente din viata Dumnezeului intrupat, apare si la nastere, ca putere lucratoare si revelatoare, fara insa a fi numit. Multimea de oaste cereasca mentionata mai departe de evanghelist este tot o forma de manifestare a prezentei Duhului, intrucat ierahiile ingeresti lucreaza sub inraurirea Sa. De-a lungul intregii existente terestre a lui Iisus, se va urmari impreuna-lucrarea Fiului si a Duhului, precum si aceea de descoperire a Fiului, indeplinita de Sfantul Duh, si de revelare indirecta a Duhului, prin mijlocirea lui Hristos si a minunilor infaptuite de El.

Lumina divina, indiciu vizibil al coborarii harului in lumea creata, ii invaluie pe pastori. Prezenta acestei lumini, prin care Dumnezeu Se reveleaza oamenilor, marcheaza inceputul unei noi etape in istoria spirituala a omenirii: aceea a patrunderii harului sfintilor in universul creat, care fusese viciat prin cadere.

Hristos insusi Se va numi "Lumina lumii", iar Sfantul Evanghelist Ioan va starui asupra identificarii dintre Mantuitor si lumina cea adevarata care "lumineaza in intuneric, dar intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5). Prin toata viata Sa, Hristos Se va manifesta ca lumina coborata in lume spre a risipi intunericul in care aceasta era mentinuta de fortele raului. Lumina de la nastere este deci si anticiparea simbolica a acestei lucrari de iluminare a lumii si a omului, pe care o va realiza Iisus Hristos.

La vederea acestor fapte minunate, pastorii "s-au infricosat cu frica mare" (Luca 2, 9). Ei sunt cuprinsi de aceeasi spaima pe care a incercat-o si Zaharia si pe care o vor resimti si sfintele femei in dimineata invierii. Ea este datorata presimtirii unei adieri sfinte care patrunde pana la om de dincolo de hotarele acestei lumi si il face sa se infioare. Pastorilor infricosati ingerul le vesteste: "Nu va temeti. Caci, iata, va binevestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca vi s-a nascut azi Mantuitor, care este Hristos Domnul, in cetatea lui David" (Luca 2,10-l1).

Ca si in cazul Bunei Vestiri, bucuria deschide noua etapa initiata de coborarea Fiului in lume. De retinut este faptul ca ingerul anunta bucurie pentru tot poporul, avand in vedere atat pe Israel, caruia i se vestea implinirea sperantei seculare, cat si intregul neam omenesc. De altfel, modul de exprimare al ingerului este de natura sa sublinieze legatura dintre nasterea acestui prunc si coordonatele traditionale ale sperantei mesianice.

El spune ca astazi - de retinut accentuarea acestui prezent, care marcheaza unicitatea momentului - s-a nascut un Mantuitor in orasul lui David, staruind astfel asupra filiatiei davidice a nou-nascutului.

Termenul de "Mantuitor" este folosit in Evanghelie doar aici si intr-un unic verset din Ioan (4, 42). In nici unul din cazuri el nu este rostit de evrei, care nu au vazut niciodata in Hristos un mantuitor, ci de catre inger la Luca si respectiv de samariteni la Ioan. Solul ceresc subliniaza deci identitatea dintre Mantuitorul abia nascut si Mesia cel asteptat. Totodata, el adauga termenului de "Mesia" si pe acela de "Domn", indicand astfel dumnezeirea Unsului. Cuvintele ingerului proclama astfel implinirea profetiilor mesianice, a caror semnificatie tainica este acum dezvaluita. Lui Israel i se vesteste deci nasterea lui Mesia cel asteptat, si nu a unui drept oarecare din sirul celor care au ilustrat istoria sa, ci a insusi Fiului lui Dumnezeu coborat printre oameni pentru a-i mantui.

Peguy, care a avut intuitia insemnatatii covarsitoare a prezentei harului in lume - cu atat mai remarcabila cu cat la acea vreme acest aspect al vietii spirituale era prea putin subliniat in catolicism -, precum si a multiplelor urmari ale intruparii Fiului lui Dumnezeu privind omul si intreaga creatie, a aratat ca dupa intrupare nu se mai poate vorbi de doua domenii perfect distincte, acela al universului sensibil si al celui spiritual, sau al naturii si al harului, ci de unul singur, cu multiple fatete. "Copacul harului are radacini profunde si se infige adanc in pamant", spune poetul francez, sugerand astfel misterul de negrait al sfintirii creatiei, al reunirii cerului cu pamantul.

Minunea Nasterii Domnului are loc deci sub semnul misterului; ea va fi perceputa numai de cativa alesi - pastorii, magii -, care o vor vesti insa celor din jurul lor. Ea nu va ramane totusi mereu ascunsa, caci lumina din acea sfanta noapte va radia peste veacuri, risipind intunericul din lume si stralucind in sufletele celor care il vor primi pe Hristos.

Natalia Manoilescu Dinu

Articol preluat din cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii", Editura Bizantina

 

14 Decembrie 2014

Vizualizari: 11140

Voteaza:

Nasterea Domnului - revarsarea luminii dumnezeiesti 5.00 / 5 din 1 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Magdalena SovaPostat la 2010-12-25 13:50

    Sa ne bucuram de Nasterea sfanta si să-i rugam pe Maica și Prunc sa aiba grija de noi.

  • alin moldovanPostat la 2010-12-25 08:24

    e greu de citit pt omul de rand, sunt cuvinte complicate si intelese doar cu dex-ul in fata.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE