Discernamantul dupa Sfantul Ioan Cassian

Discernamantul dupa Sfantul Ioan Cassian Mareste imaginea.


Discernamantul dupa Sfantul Ioan Cassian

 

In prefata la opera sa Convorbiri cu Parintii, Sfantul Ioan Cassian precizeaza ca dupa ce a infatisat viata din afara si vazuta a monahilor va trece la "insusirile nevazute ale omului launtric", asa cum i-au fost lui descoperite de barbati vrednici care petrec viata in asceza si in con­templarea lui Dumnezeu, fie in singuratate, fie in linistea manastirii".

 

Contemplarea puritatii divine inseamna pentru Sfantul Ioan Cassian culmea desavarsirii, iar calea spre a se inalta pe aceasta culme o arata venerabilii pustnici cu care autorul a convietuit, a invatat de la ei si a dus viata lor. "Aceasta trebuie sa ne fie stradania principala, aceasta directie neschimbata a inimii, cu gandul indreptat intotdeauna catre Dumnezeu si catre cele dumnezeiesti". Marta si Maria reprezinta in Evanghelie doua slujiri : una practica, desigur folositoare si aceasta, iar cealalta, socotita "partea cea buna", de invatarea cuvantului Mantu­itorului si de adorare.  "Vedeti asadar, spune Sfantul Ioan Cassian, ca Domnul a pus binele principal numai in theoria, adica in contempla­rea divina. De aici rezulta ca celelalte virtuti oricand le-am proclama necesare, bune si folositoare, trebuie sa le socotim totusi secundare pentru ca toate sunt indeplinite in vederea obtinerii acesteia singure".

 

Contemplatia divina este simpla si unica si ea este practicata mai. Intai de un numar mic de sfinti. De la contemplatia acestora, cel ce vrea sa inainteze va ajunge la ceea ce este unic, -adica la contemplatia lui Dumnezeu si cu ajutorul Acestuia poate sa se inalte mai presus de faptele si slujirile sfintilor, hranindu-se numai din frumusetea si cunoas­terea lui Dumnezeu Cel unic.

 

Pana la aceasta treapta spirituala, cel care se straduieste in asceza are de infrunat asaltul gandurilor si de ales dintre ele pe cele care ii sunt de trebuinta. Mai intai el trebuie sa cunoasca cele trei obarsii de unde provin cugetarile si anume : Dumnezeu, diavolul si noi insine. Pentru aceasta este necesara o cercetare necontenita a adancurilor inimii ca sa nu se strecoare in ea ganduri nepurificate de focul divin al Sfantului Duh, care imitand in chip mincinos pietatea, primejduiesc rasplata muncii duhovnicesti. In acest proces de cunoastere, un rol deo­sebit il are puterea dreptei judecati sau a discernamantului, virtute care detine primatia intre celelalte virtuti.

 

Sfantul Ioan Cassian acorda o importanta deosebita virtutii discerna­mantului expunand in Convorbirea a II-a, prin gura calugarului Moise, invatatura despre aceasta virtute, "despre insemnatatea si utilitatea ei nu numai din exemplele zilnice, ci si din invataturile si parerile vechi ale parintilor". Desigur, el revine sub diferite forme asupra discerna­mantului si in alte Convorbiri pentru a arata importanta acestuia in iconomia mantuirii.

 

Pentru a vorbi despre folosul dreptei judecati (du bien de la discretion) si despre virtutea sa, Sfantul Ioan Cassian precizeaza ca mai intai este necesar sa arate superioritatea acesteia prin spusele Parintilor, apoi, dupa cunoasterea parerii si experientei inaintasilor cu privire la discer­namant si dupa ce se va vedea in ce greseli si pacate au cazut altii mai vechi sau mai noi, pentru ca le-a lipsit discernamantul, va arata fo­loasele si binefacerile acestei virtuti. In acest mod, adica avand in vedere vrednicia de a o merita si demnitatea harului divin se naste in noi do­rinta de a o poseda si de a o cultiva.

 

Discernamantul este strans legat de puterea Sfantului Duh. Ioan Cassian spune : "Dreapta judecata este o virtute insemnata care nu poate fi cuprinsa cu mintea omeneasca, daca nu suntem ajutati de ha­rul divin". Ea face parte dintre darurile Sfantului Duh, dupa cum invata Apostolul Pavel care, dupa ce numeste darurile spune : "altuia (i s-a dat) deosebirea (discretia) duhurilor" (I Cor. 12, 10). Prin aceasta se arata ca darul discernamantului nu este mic si nici pamantesc, ci este cea mai mare rasplata a harului dumnezeiesc.

 

Pentru a arata preeminenta discernamantului, Sfantul Ioan Cassian aduce in fata o convorbire a unor batrani, in prezenta Sfantului Antonie avand ca tema desavarsirea. Batranii au discutat indelung despre caile care ar putea, pe de o parte sa-l fereasca pe monah de cursele si ispitele diavolului, iar pe de alta parte, sa mearga cu pasi siguri si fara greseala spre culmile desavarsirii. Unii au propus calea postului si a privegherii, altii renuntarea totala la cele pamantesti, altii au recomandat anahoreza, adica retragerea in singuratatea pustiului, altii implinirea datoriei milos­teniei, adica a dragostei fata de oameni. Luand Cuvantul Sfantul Anto­nie a spus ca desigur toate aceste virtuti sunt necesare celor care se straduiesc sa ajunga la Dumnezeu. Dar cei care le-au practicat nu au avut succesul dorit, multi cazand in extreme si dezamagire. "Chiar daca exista din belsug virtutile aratate, a precizat Sfantul Antonie, este destul sa lipseasca discernamantul, pentru a nu putea sa staruiasca pana la sfarsit. O cauza a caderii lor este ca nu au fost instruiti deplin de cei batrani si astfel nu au putut sa dobandeasca spiritul discernamantului (rationem discretionis) care, ferindu-l de extremitati, il invata pe monah sa mearga totdeauna pe calea imparateasca (via regia) si nu-i permite nici sa se inalte la dreapta virtutilor, adica din exces de zel si dintr-o presupunere nepotrivita sa depaseasca masura dreptei cumpatari, si nici sa-i ingaduie sa se abata la viciile din partea stanga, prin delasare si neglijenta, adica sub pretextul stapanirii trupului sa ajunga in partea contrara la lenevirea sufletului".

 

Nu intamplator Sfantul Ioan Cassian aduce in fata parerea Sfan­tului Antonie despre puterea discernamantului. El este ca si Sfantul Antonie un om al practicii, nu al teoriei. In mod sigur, persoana Sfan­tului Antonie, evlavia si asceza lui, erau cunoscute de calugari si se poate presupune ca si viata lui alcatuita de Patriarhul alexandrin Atanasie cel Mare a ajuns in mana lui Cassian. In aceasta Viata, autorul relateaza ca dupa douazeci de ani de asceza severa in singuratatea mun­telui, Antonie arata "intreg egal cu sine, ca unul ce era calauzit de dis­cernamant si statornicit in ceea ce este propriu firii". Intr-adevar, fericitul Antonie ajunsese sa deosebeasca duhurile rele, diavolii, care impiedica pe toate caile pe crestini sa se urce la cer de unde au cazut ei. "De aceea, subliniaza Sfantul Antonie, e nevoie de multa rugaciune si nevointa, ca primind cineva prin Duhul Sfant darul deosebirii duhu­rilor, sa poata cunoaste cele ale lor... caci multe sunt mestesugurile lor si multe cursele lor".

 

Marturiile din Sfanta Scriptura si traditia Parintilor sunt evocate aproape in acelasi sistem de gandire si de teologul alexandrin Origen. El spune ca "despre gandurile care ne vin din inima, ca o aducere aminte a faptelor din trecut sau ca o contemplare asupra a tot ce s-a intamplat, constatam ca uneori izvorasc din noi insine, alteori ne sunt provocate de puterile potrivnice, iar alteori ne sunt trimise in noi chiar de Dumnezeu sau de sfintii ingeri". Si Origen aduce dovezi din Sfan­ta Scriptura pentru cele afirmate. El citeaza de asemenea lucrarea lui Herma, Pastorul, in care se afirma ca omul este insotit de doi ingeri: cand gandurile bune urca in inimile noastre e semn ca ele sunt trimise de la ingerul bun, iar daca gandurile sunt rele, e semn ca ni le trimite ingerul rau (Precepte XII, 1-2). La fel, Epistola numita a lui Barnaba da aceeasi invatatura atunci cand vorbeste despre cele doua cai : cea a luminii si cea a intunericului pentru care sunt randuiti un anumit fel de ingeri : pentru calea luminii ingerii lui Dumnezeu, iar pentru calea intu­nericului, ingerii satanei. Origen adauga ca ceea ce trimit in inimi acesti ingeri, fie ganduri bune, fie rele, nu produc decat o emotie sau un "sti­mulent", care indeamna spre bine sau rau. Dar omul poate respinge aceste duhuri bune sau rele care actioneaza asupra lui, prin liberul sau arbitru, care poate indeparta gandurile rele care ne asalteaza sau res­pinge puterea dumnezeiasca atunci cand ea ne cheama sa savarsim mai-binele, caci "puterea liberului arbitru ramane intreaga si intr-un caz si in altul".

 

Dupa cum se vede, Origen pune accentul pe liberul arbitru ca cen­tru de discernamant, care ramane neatins si nu se micsoreaza prin asaltarea duhurilor bune sau rele. Evagrie Ponticul, cunoscut discipol al lui Origen, dimpotriva, accentueaza lucrarea nefasta a demonilor asupra sufletului, daca acesta nu este intarit prin asceza, adica prin milostenie, care vindeca mania, prin rugaciune, care curateste mintea si prin post, care vestejeste dorinta. Cel care dispretuieste cele trei ganduri uciga­toare de suflet : lacomia pantecelui, iubirea de argint si slava desarta, care rezuma toate celelalte ganduri satanice, are in el "stralucirea lu­minii  dumnezeiesti  care  intareste  puterea  cugetatoare   a  sufletului  in vremea rugaciunii".

 

Daca Sfantul Ioan Cassian a cunoscut direct opera lui Origen nu se poate afirma cu certitudine. Nu exista, de asemenea, nici o informatie ca l-a intalnit pe Evagrie, care era renumit printre calugarii egipteni si care trecea la viata de veci pe cand Sfantul Ioan Cassian parasea pe monahii egipteni. Totusi este de presupus ca doctrina lui Evagrie cir­cula printre monahi, dintre care unii erau admiratori ai lui Origen, si astfel monahul din Dobrogea a putut veni in legatura cu doctrina spi­rituala a celor doi mari teologi. Afirmatia lui Evagrie ca "stralucirea luminii dumnezeiesti intareste puterea cugetatoare a sufletului" este echivalenta la Sfantul Ioan Cassian cu discernamantul. El spune : "Dis­cernamantul este ochiul si luminatorul corpului, dupa cuvantul Mantu­itorului : "Luminatorul corpului tau este ochiul tau. Daca, ochiul tau a fost curat, tot corpul tau va fi luminat. Iar daca ochiul tau este rau, tot corpul tau va fi intunecat" (Mt. 6, 22-23), prin aceea ca, deosebind intre ele toate gandurile si faptele omului, cerceteaza si lumineaza tot ceea ce trebuie facut. Daca acesta a fost rau in om, adica neintarit cu adevarata judecata si stiinta, ori a fost amagit de vreo ratacire sau desertaciune, va intuneca tot corpul nostru, adica va face fara lumina tot ascutisul mintii noastre si toate faptele noastre, invaluindu-le desigur in orbirea viciilor si in intunericul ratacirilor. Caci zice : "Daca lumina care este in tine, este intuneric, cat de mare va fi intunericul" (Mt. 6, 23).

Nu este nici o indoiala ca daca judecata inimii noastre rataceste in noaptea ignorantei, atunci si gandurile si faptele noastre care vin din hotararea discernamantului sunt invaluite in intunericul mai mare al pacatelor. Patriarhul Chiril al Ierusalimului (+ 386) explica celor ce se prega­teau pentru primirea Botezului ca duhurile necurate, dusmani ai oame­nilor, se reped cu salbaticie asupra acestora in timp ce Duhul Sfant isi trimite razele sale stralucitoare de lumina si de cunostinta, ca sa lumineze mintea, mai intai mintea celui care-L primeste, iar apoi prin aceasta si pe altii. Celui invrednicit de Sfantul Duh i se lumineaza sufletul si vede cele supraomenesti pe care mai inainte nu ie cunostea. Trupul ii este pe pamant, iar sufletul priveste in cer ca intr-o oglinda. Sfantul Chirii aduce ca exemplu de deosebire a binelui de rau pe Sfantul Apostol Petru care a cunoscut inselaciunea lui Anania si pe profetul Elisei care desi nu era de fata, luminat de Sfantul Duh a cunoscut fapta urata a lui Ghiezi. Acesta a luat bani pe acuns, pentru tamaduirea de lepra a lui Neeman, facuta de Eiisei si si-a luat rasplata bolnavindu-se de lepra. Duhul Sfant dat de Dumnezeu lui Elisei i-a impartasit odata cu dreapta judecata si puterea de a vedea lamurit cele ce se petreceau in alta parte.

 

Discernamantul este nu "numai luminator al trupului" ci este aratat in Sfanta Scriptura si carma a vietii noastre, sfat fara de care nu ni se cade sa savarsim nimic. Lipsa discernamantului este primejdioasa pen­tru monah : "Ca o cetate neinconjurata de ziduri si daramata, asa este barbatul care nu lucreaza ceva cu chibzuinta. (Proverbe 25, 28). Dreapta judecata inseamna zidurile cetatii. Fara intelepciune, inteligenta si bunul simt nu se poate construi casa noastra launtrica si nici aduna bogatii duhovnicesti (Proverbe 24, 3-4). Aceste bogatii, pretioase si folo­sitoare, constituie hrana cea buna, pe care nu o pot lua decat cei desa­varsiti, potrivit Apostolului Pavel : "Iar hrana tare este pentru cei desavarsiti, care au simturile exercitate, prin obisnuinta, sa deose­beasca binele de rau" (Evr. 5, 14). Discernamantul este socotit atat de important si util incat este comparat cu cuvantul la Dumnezeu si cu virtutile lui, potrivit cu cuvintele aceluiasi Apostol : "Caci cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat o sabie cu doua taisuri care patrunde pana la despartitura sufletului si spiritului, a incheieturilor si amaduvei si este judecator al simturilor si cugetelor inimii" (Evr. 4, 12). "Prin aceasta, spune Sfantul Ioan Cassian, se afirma foarte limpede ca fara harul discernamantului nu poate exista nici o virtute desavarsita si constanta. Astfel, dupa hotararea atat a ferici­tului Antonie, cat si a tuturor celorlalti s-a definit ca discernamantul este ceea ce conduce pe monah cu pasi repezi si siguri catre Dumnezeu, pastrandu-i mereu neatinse virtutile aratate mai inainte, ajutandu-l sa urce cu oboseala mai putina pe culmile desavarsirii, fiindca fara ajutorul sau, multi, chiar avansati, n-au putut sa atinga aceasta culme. Caci discernamantul este mama, paza si masura tuturor virtutilor".

 

Pentru a-si intari aceasta definitie, Sfantul Ioan Cassian aduce cateva exemple de monahi care, socotind ca au dobandit prin osteneli, posturi si rugaciune, discernamantul, s-au increzut sa se conduca mai degraba dupa propria lor socoteala decat, sa se supuna sfaturilor fra­tilor si hotararilor celor mai mari si astfel au cazut prada ispitei dia­volilor. Astfel pe unul, cu numele Hero l-a indemnat diavolul sa se arunce in fantana, asigurandu-l ca nu i se va intampla nimic rau dato­rita virtutilor si ostenelilor sale. Altul, aflandu-se in pustie, fara apa si mancare, din lipsa de dreapta judecata a refuzat ajutorul pe care i-l ofereau niste talhari. Un alt calugar, ispitit de un demon care luase forma de inger al luminii era gata sa-si jertfeasca fiul care locuia cu el in manastire, spre a fi egal in virtute cu Avraam, savarsind acest gest. In fine, un alt calugar mesopotamian a fost hartuit atat de mult de demon, in somn si in stare de veghe, incat, dupa atata osteneala si virtuti, prin care intrecuse pe multi monahi, a trecut la iudaism. Toti acesti monahi si-au pierdut mantuirea din pricina ca le-a lipsit discer­namantul.

 

Prin ce mijloace se poate cunoaste daca o invatatura este de la Dumnezeu sau daca este falsa sau diabolica, altfel spus, cum ne dam seama daca discernamantul este corect sau fals ? Raspunsul Sfantului Ioan Cassian este ca "discernamantul nu se dobandeste decat printr-o adevarata smerenie. Prima dovada ele smerenie este aceea de a supune examenului celor batrani nu numai faptele dar chiar si gandurile, astfel ca. cineva sa nu se increada in judecata sa, ci toate sa fie incredintate hotararilor lor, iar ce este bine si ce este rau trebuie judecat dupa tra­ditia acestora". Sfantul Ioan Cassian pune un accent deosebit pe legatura dintre indrumatorul duhovnicesc, care trebuie sa fie in varsta si cu experienta duhovniceasca si marturisirea completa a pacatelor, pana la gandurile cele mai ascunse. "In acest mod vom putea ajunge foarte usor la stiinta desavarsita a discernamantului adevarat, daca mergand pe urma celor batrani, nu avem pretentii sa facem ceva nou sau sa deosebim dupa judecata noastra, ci sa mergem in toate cum ne-a invatat traditia si probitatea vietii lor. Cel intarit in aceasta inva­tatura nu numai ca va ajunge la ratiunea perfecta a discernamantului, dar va ramane foarte aparat de toate cursele dusmanului".

 

In Convorbirea XVIII, Parintele Piamum da ca semn de lipsa de discernamant tendinta unor tineri de a discuta si critica traditiile batra­nilor caci "cine incepe sa invete prin discutii, niciodata nu va ajunge la intelegerea adevarului, fiindca vazandu-l dusmanul ca se increde mai mult in judecata sa decat in cea a cuviosilor parinti il va impinge usor pana acolo, incat chiar cele care sunt foarte folositoare si sana­toase sa i se para de prisos si primejdioase si sa creada ca este sfant numai ceea ce i s-a parut lui ca este drept si corect datorita ramanerii lui in eroare".

 

Asadar, nici un monah, fie tanar, fie batran sa nu se increada in judecata si in ideile sale propria, ci sa mearga pe urmele batranilor cu experienta duhovniceasca, masurandu-si astfel prin intelepciunea acestora atat starea lor de desavarsire cat si gradul de dobandire a discernamantului.

 

In mod obisnuit, discernamantul la calugari se vadeste in atitu­dinea lor in practicarea postului si a privegherii, prea mult post duce la slabiciune ; prea multa mancare pricinuieste aceeasi vatamare ; la fel este si privegherea fara capat si somnul fara masura. Sfantul Ioan Cassian recomanda ca printre cele doua extremitati sa se traga o linie moderata cu ajutorul discernamantului si aceasta linie sa fie cumpa­tarea. Iar masura cumpatarii este ca fiecare sa manance potrivit sana­tatii trupului si varstei, atat cat ii cere mentinerea corpului, iar nu dorinta de satiu. Cel ce nu respecta cerintele unui regim uniform, va avea mari necazuri. Este .necesar sa fie pastrata capacitatea de a se ruga. Mintea, fiind istovita din lipsa de hrana, printr-un post sever, isi pierde puterea rugaciunilor sau dormiteaza cand corpul este prea slabit; la fel daca este apasata de prea multa mancare nu va putea sa inalte catre Dumnezeu rugaciuni curate si smerite. Masura de hrana zilnica, pusa de Sfintii Parinti are scopul ca sa se pastreze in aceeasi stare si corpul si sufletul neingaduind ca mintea sa slabeasca din cauza infranarii unei ajunari sau sa se ingreuieze prin imbuibare. Poate fi calcata aceasta regula impusa de Parinti ? Ce se intampla daca vin frati din alta parte ca oaspeti si cel ce-i primeste este nevoit sa manance si cu ei ? Pe de o parte trebuie pastrata regula, iar pe de alta parte, fratilor trebuie sa li se arate dragoste, omenie si bunavointa, caci este absurd ca oferind masa unui frate, adica lui Hristos, sa nu mananci impreuna cu El, sa te faci strain de masa Lui. Sfantul Ioan Cassian subliniaza sentimentul de omenie aratat la primirea de oaspeti care tre­buie conjugat cu asprimea infranarii.             

                       

Cel ce merge pe calea virtutii discernamantului trebuie sa tina seama de doua lucruri fundamentale : citirea Sfintei Scripturi si ru­gaciunea. Citirea Sfintei Scripturi face sa creasca in inimi numai cele sfinte si spirituale, nu cele pamantesti si carnale. "De aceea, spune Sfantul Ioan Cassian, citim mereu si meditam asupra Scripturii, pen­tru ca sa oferim memoriei ocazia de a primi cele duhovnicesti, de aceea cantam adesea psalmi, ea sa ne formam in atmosfera lor, ele aceea veghem, postim si ne rugam fara preget, pentru ca inima noastra sa respinga cele pamantesti si sa ne umple de cele ceresti". Si mai departe : "Daca vom recurge neincetat la meditatia asupra cartilor sfinte si ne vom indrepta memoria numai spre cele duhovnicesti, iar dorintele spre perfectiune si spre speranta vietii viitoare, cu siguranta ca gandurile noastre vor fi in acord cu nazuintele noastre, care ne conduc". Citirea Scripturii si meditatia asupra cartilor sfinte se fac in vederea atin­gerii scopului principal, adica pentru curatia inimii, pentru dragoste si nu ca un scap in sine. Citirea Scripturii nu constituie desavarsirea, ci un mijloc al desavarsirii. Invataturile profetilor si ale apostolilor consti­tuie un fel de hrana, o hrana spirituala. "intretinut eu astfel de hrana, primind in sine si simtamintele din psalmi, va incepe sa cante psalmii sau sa-i spuna ca si cum ar fi, compusi de el, nu de profet, ca pe o rugaciune proprie, pornita din adancul inimii, sau sa-i socoteasca adre­sati lui, stiind ca ideile lor nu s-au implinit numai prin profet, sau in profet, ci se indeplinesc zilnic in el. Atunci Scripturile sfinte ne arata mai limpede si intr-un fel atunci li se deschid vinele si maruntaiele invataturii lor, cand experienta noastra nu numai ca-si insuseste, dar intelege oarecum mai dinainte cuprinsul lor, iar intelesul cuvintelor ni se deschide nu prin expunere, ci prin dovezi. Noi, avand acelasi sentiment al inimii, cu care este cantat sau compus psalmul, devenim intr-un fel autori ai lui, mergand cu intelegere inaintea lui, si nu dupa el, adica prinzandu-i sensul inaintea citirii cuvintelor si frazelor din care este alcatuit... In felul acesta mintea noastra va ajunge la acea puritate a rugaciunii, in care nu vedem si nu auzim pe nimeni, fiindca ea tasneste din mintea, noastra inflacarata de o pornire de nespus a inimii si de inaltarea duhului".

 

Sfantul Ioan Cassian pune un accent deosebit pe meditatia asupra unui singur text, care sa preocupe timp indelungat mintea si nu sa se treaca de la un text la altul, de la un psalm la alt psalm, de la Evanghelie la Apostol, iar de la aceasta la profeti sau la povestiri duhovnicesti, pribegind neincetat prin tot corpul Scripturilor. Cine doreste sa ajunga la stiinta cea adevarata a Scripturilor trebuie sa-si insuseasca mai intai umilinta statornica a mintii, apoi sa invete pe dinafara si sa mediteze zi si noapte asupra celor citite. Astfel, el descopera intelesurile ascunse ale textului, astfel incat lasand la o parte orice grija si orice cugetare la cele pamantesti, sa se daruiasca - in intregime citirii cartilor sfinte, pana cand meditatia continua ii va stapani in intregime mintea si-l va forma dupa chipul celor meditate.

 

Sfantul Ioan Cassian socoteste ca desavarsirea inimii, ca scop al oricarui monah, impune staruinta permanenta in rugaciune. De aceea, el consacra rugaciunii doua Convorbiri, a noua si a zecea, in care, prin gura Parintelui Isaac, vorbeste despre calitatea rugaciunii, felurile rugaciunii, despre Rugaciunea domneasca, starea sufleteasca a celui ce se roaga, despre educatia prin rugaciunea neincetata, despre rugaciunea desavarsita, despre locul unde se face rugaciunea, despre statornicia inimii si a cugetarilor dobandita prin rugaciune, despre pregatirea pentru rugaciune.

 

Dupa ce a explicat pe scurt Rugaciunea Domneasca, model si forma de rugaciune data de insusi Judecatorul, Sfantul Ioan Cassian vorbeste despre un alt fel de rugaciune pe care o numeste "de foc", care la fel ca virtutea  discernamantului, este practicata  de  foarte  putini.   Aceasta rugaciune, de neexprimat prin cuvinte, ridica pe slujitorii ei pe o treapta mai inalta pe scara desavarsirii. El spune : "Aceasta rugaciune, mai presus de orice simtire omeneasca, nu se poate arata prin nici un sunet al vocii, prin nici o miscare a limbii si prin nici o rostire de cuvinte, ci numai mintea luminata de stralucirile ceresti o spune nu prin vorbe inguste si omenesti, ci prin toate simturile. Ca dintr-un izvor foarte bogat o revarsa cu imbelsugare si o arunca in chip minunat spre Dumnezeu, graind atatea in acel foarte scurt moment al timpului cate mintea nu poate rosti usor si nici strabate, cand se intoarce in sine insasi. Aceasta stare ne-a aratat-o si. Domnul nostru prin forma acelor rugaciuni pe care, cum este scris (cf. Lc. 5, 16), El le-a revarsat, cand-S-a urcat pe munte, sau cand, in agonie, a varsat chiar picaturi de sange, rugandu-Se in tacere (cf. Le. 22, 24), ca sublim exemplu de rugaciune, pe care numai El il putea da".

 

Epectaza sufletului si tinderea lui catre Dumnezeu inseamna de­savarsirea in cel ce se roaga, a rugaciunii Mantuitorului pentru unitatea tuturor in Sfanta Treime prin Hristos Domnul. "Aceasta se va face astfel, spune Sfantul Ioan Cassian, cand tot cugetul nostru, tot ce traim, ce vorbim, ce respiram va fi Dumnezeu si cand acea unitate care exista acum intre Tatal si Fiul si intre Fiul si Tatal va trece si in simtirea si in mintea noastra. Asa cum El ne iubeste cu dragostea sincera, curata si nestricacioasa, asa sa ne adaugam si noi Lui prin devotament vesnic si inseparabil pentru ca orice respiram, orice inte­legem, orice vorbim sa fie Dumnezeu".

 

Prin urmare, discernamantul este cununa a virtutilor daca este alimentat zilnic de meditatia asupra Sfintei Scripturi si de acea ru­gaciune in care mintea sa se inalte zilnic la cele duhovnicesti, pana ce toata viata si bataia inimii vor deveni o singura si neintrerupta rugaciune.

 

Tradusa de timpuriu in greceste, opera Sfantului Ioan Cassian a intrat atat in Pateric cat si in Filocalie. In secolul al IX-lea, marele invatat Sfantul Fotie Patriarh al Constantinopolului, are cuvinte de lauda fata de scrierile Sfantului Ioan Cassian. Citind Convorbirile I, II si VI, el spune : Cassian "Invata ce este discernamantul si ca acesta depaseste celelalte  virtuti si  originea  este   cel  mai  adesea  un  dar de sus".

 

In fine, ca o concluzie la cele infatisate mai sus se poate spune ca doctrina Sfantului Ioan Cassian despre discernamant se incadreaza in planul general de transformare spirituala a monahilor, care sa fie modele de viata desavarsita si nu obiecte de admiratie, folositoare, dar de prisos cand este vorba de inlaturarea viciilor. Discernamantul, evita­rea extremelor, smerenia si deschiderea inimilor sunt necesare si astazi, nu numai pentru lumea monahala, ci pentru toti crestinii.

 

Pr. Prof. Dr. STEFAN ALEXE

 

 

02 Aprilie 2012

Vizualizari: 4171

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE