Pilda magilor si nepilda lui Irod

Intregul text de la Matei capitolul 2, versetele 1 -18 se dovedeste de stringenta actualitate daca ne pricepem a-l citi cu luare-aminte si duh treaz, asa cum atat Mantuitorul, cat si Apostolul neamurilor ne indeamna sa procedam fara gres. Din textul acesta neindoielnic viu - desi relateaza intamplari petrecute acum doua mii de ani - se cade sa fie castigate doua invataminte principale: unul pozitiv, unul negativ.

Cel negativ il are in vedere pe Irod care, lasat de izbeliste si de ocara de cei trei crai, se razbuna printr-un act de salbaticie si de exterminare in masa, dispunand uciderea tuturor pruncilor din Betleem si din toate hotarele lui pana la varsta de doi ani. Traditia ne spune ca in nadejdea omorarii Pruncului basbuzucii lui Irod au macelarit paisprezece mii de nevinovati.

Actul acesta de genocid (cu certe, vai, rezonante in istoria veacului nostru) reprezinta pilda pe care omenirea trebuie sa nu o urmeze, ci sa-i opuna o aversiune suprasaturata fata de criminalitatea indarjita si neroada.

Purtarea magilor, in schimb, care-i un act de nedelatiune, propune pilda cea buna. Ei nu se duc sa-l incunostinteze pe Irod asa cum fusesera solicitati sa faca (pasamite pentru ca regele sa poata merge sa se inchine si el Noului Nascut), ei refuza sa joace rolul de informatori (adica de turnatori) si-si cata de drum, in vreme ce, cu buzele umflate, pacalitul Irod turbeaza de manie si ingalbeneste de ciuda.

Actualitatea textului evanghelic este, asadar, dubla. Intr-adevar, din ziare, emisiuni radiofonice si imagini ale televizorului, noi, cei de astazi, ce anume citim, auzim si vedem? Din Asia, din Africa, din America, din occidentul Europei, din Orientul Apropiat ce aflam? Mai ales acte vrednice de lumea lui Irod. Asasinate, violuri, rapiri de avioane si de oameni, luari de ostatici, omorari de ostatici, atentate cu bombe in gari, aeroporturi, cafenele, teatre, restaurante, parcuri, locasuri de rugaciune si alte locuri publice, jafuri, rapiri de vase, exterminari de populatii, prigoniri, incendieri, infometari, torturi.

S-ar zice ca lumea lui Irod - a omorurilor, cruzimii, neinduplecarii si setei de sange - a renascut si s-a extins peste tot locul. Nimic nu pare sa-i mai faca placere insului contemporan decat sa-si omoare semenul, de preferinta in chinuri, sa priveasca indelung si cu netainuita satisfactie cum se perpeleste, sa-i verse sangele si, cine stie, sa-l bea.

Vechile placeri ale omului intotdeauna au ajuns nevolnice in a procura indestulare noilor pofte. Nu bautura, nu mancarea, nu avutia, nu dragostea trupeasca, nu ambitia mai pot pretinde a fi obisnuitele desfatari. Si-au pierdut legitimitatea, prestigiul si hazul. Egoiste, grosolane, trupesti, lipsite de valoare duhovniceasca, brute, erau totusi straine de infioratoarele abisuri ale sadismului colectiv, iar sangele nu le pata. Si implicau numai raspunderea, persoana si nivelul sufletesc ale celui in cauza. Se incadrau in perseverenta animalitate a fiintei ganditoare, in ceea ce francezii numesc "partea diavolului", nu-si arogasera inca drepturi de interventie si suveranitate asupra semenilor faptasului. Erau, putem spune, modeste, cunosteau rusinea, nu-si organizau publicitatea. Starnesc, de aceea, in felul lor, nostalgia.

Alaturi de lumea lui Irod, si in buna vecinatate cu ea, sta lumea lui Iuda. Pe aceasta magii au renegat-o. Oare ce le ceruse regele Irod magilor? Ce insemnau acele informatii care urmau sa-i fie date, imprastiate, la intoarcerea lor in drum spre patrie? Nimic altceva decat un act de para, denunt, delatiune, turnatorie. (Fiecare termen e de ajuns, insirarea e pleonastica, dar e voita, ca sa scoata mai bine la iveala infamia, sa iste mai cu tarie scarba.)

Ca si setea de sange si delectarea intru fapte de tortura, denuntul e o caracteristica a timpurilor noastre. Si ce pacat groaznic si marsav semnifica! Din nou observam o falie intre vechile pacate omenesti si raspandirea molimei acesteia noi. Caci furtul, betia, lacomia, desfranarea, violenta chiar sau crima din pasiune palesc in prezenta turnatoriei, a unui pacat fara de riscuri, neconditionat de curaj si niciodata insotit de circumstante atenuante. Lumea lui Irod si lumea lui Iuda se completeaza de minune si alcatuiesc un tablou de o ferocitate si de o abjectiune pe care nici formele cele mai acute ale vechilor pacate omenesti - oricat de murdare, monotone, respingatoare si, in fond, de ridicole si desarte - nu le pot macar partial concura.

Denuntul e un pacat mai grav decat oricare altul pentru trei pricini hotaratoare:

1. E un pacat impotriva Duhului Sfant, deoarece in oricare om exista suflare divina. Lui Adam, protoparintelui Nostru, Dumnezeu i-a dat suflu de viata din insasi suflarea Sa, fata catre fata. Denuntarea semenului vrea asadar sa zica vanzare de duh dumnezeiesc si este pacat strigator la cer, tocmai ca al lui Iuda.

Denuntarea smulsa prin tortura nu poate, desigur, fi socotita drept pacat. Dar para la rece, denuntul scris sau oral, turnatorie efectuata din proprie initiativa si in deplina libertate a vointei, e cel mai abject, mai marsav, mai ticalos mai spurcat si mai nemernic dintre toate miselestile pacate existente. Poate ca insistenta aceasta a mea sa fie socotita exagerata si ca asemenea puhoi de cuvinte insultatoare si incrancenate sa para nelalocul lor sub condeiul unui purtator de haina calugareasca. Nu i-ar fi mai de priinta un limbaj mai cumpatat, epitete mai putin violente, nu atata staruinta si o atitudine mai retinuta? Raspund, fara a sovai, ca daca as afla alte adjective mai triviale, mai infame, mai bicisnice, mai spurcate, mai ticaloase nu m-as da in laturi sa le folosesc, parandu-mi doar rau ca posed un vocabular atat de sarac pentru a-mi exprima oroarea si dezgustul si a califica dupa sfanta dreptate pacatul despre care vorbesc.

2. Denuntul, act de hula impotriva Duhului Sfant si de pangarire a scanteii divine salasluitoare in orice faptura a lui Dumnezeu, vanzare de sange nevinovat si intovarasire cu Iuda, este in al doilea rand pacat gratuit. Vechile omenesti si prea omenesti pacate isi aveau logica si explicatia lor: satisfacerea unei patimi: lacomia, desfranarea, dorinta de marire, arghirofilie. Denuntul insa e act gratuit. Exceptand cateva rare cazuri cand turnatorul e platit cu bani pesin ori recompensat in alt mod, el nu aduce faptuitorului nici un profit direct. Vanzatorul actioneaza - ca si unele personaje ale cartilor lui Andre Gide - fara motivare, din puraplacere draceasca si numai din imboldul de a savarsi raul si de a-si vari aproapele in scarba, napaste si urgii.

3. Din acest punct de vedere denuntul se identifica placerii, singurei placeri de care au parte dracii in iad. Caci e bine sa stim ca si dracii traiesc nu altfel decat osanditii, tot in cuprinsul si in putoarea iadului, acolo chiar, nu aiurea. De aceea, probabil, le si vine la indemana sa haladuiasca si hoinareasca pe pamant, de aceea gandesc, se roaga de Domnul in tara gherghesenilor sa nu-i trimita in adancuri (adica in iad, in locasul lor), ci oriunde altundeva, fie si intr-o turma de porci (Mat. 8, 31; Marc. 5, 12; Lc. 8, 31-32). De aceea si ies atat de greu zvarcolindu-se si strigand cu glas mare, din trupul denionizatilor, de aceea daca unul dintre ei gaseste o casa curata, maturata si impodobita se grabeste sa cheme alte sapte duhuri sa locuiasca impreuna cu el (Lc. 11, 26).

Dracii, aidoma gardienilor din inchisori (pri caraliilor, cum li se mai spune), respira acelasi aer infect ca si osanditii, acelasi jalnic si infiorator spectacol se desfasoara inaintea ochilor lor, de acelasi intuneric, de aceleasi flacari, aceleasi hidosenii se invrednicesc. Nu le desfata narile alt miros decat putoarea, nu le mangaie urechile alte sunete decat gemetele, tipetele, vaietele si sudalmile chinuitilor. Si atunci, care mangaieri le raman, care distractie? In ce fel se deosebesc ei de nenorocitii incredintati neindurarii lor?

Una singura e diferenta, una singura e consolarea: putinta de a-si varsa naduful, lehamitea si jalea asupra celor pe care-i stapanesc discretionar: mai iau cate o galeata de smoala si o arunca in caldare, infig mai adanc tepusul in carne, atata focul mai abitir, strang funia mai vartos, inmultesc batjocurile, nerusinarile, umilintele. Asta le este supapa, ventilul, mijlocul unic de raco-rire si de oarecare potolire a necazului si ranii launtrice.

Bucuria denuntatorului nu-i de alt soi, mangaierea lui nu-i izvorata din alte regiuni ale psihiei. Denuntatorul se identifica dracilor, nedescoperind alt esapament rautatii ce mocneste intr-insul decat facerea raului.

Crestinii pot cu usurinta deduce din textul de la Matei 2,1-18 ca li se cuvine sa fie revoltati, dezgustati si infiorati de orice fapta de salbaticie si cruzime in genul celei faurite de Irod si, dimpotriva, atrasi ca de un desavarsit model de purtarea magilor, care-i exact contrariul purtarii lui Iuda.

Noi, oameni obisnuiti, nu avem aur, smirna si tamaie spre a le aduce drept daruri lui Hristos. Dar daca nu avem aur Ori alte nestemate si mirodenii de mare pret nu inseamna Ca nu avem ce prinosuri aduce si noi. Putem, de exemplu, resimti oroare fata de cruzime, omor, ura, prigoana, salbaticie. Putem refuza sa urinam pilda lui Iuda, concepand vanzarea aproapelui ca pacat nu mai venal decat hulirea numelui lui Dumnezeu ori tradarea Mantuitorului.

Lumea lui Irod si lumea lui Iuda, a cruzimii si a netrebniciei, sa ne fie deopotriva straine, stranii si de neinteles. Bucuria sa nu ne-o cautam pe meleaguri ticaloase ale rautatii gratuite si in imitarea dracilor al caror singur balsam e zvarcolirea in chinuri a damnatilor.

Sa ne straduim, cu alte cuvinte, a da actualitate textului evanghelic asupra caruia ne-am oprit: frumoasei pilde a magilor dandu-i ascultare, spaimantatoarei pilde a lui Irod opunandu-i-ne din rasputeri (slabele noastre rasputeri), insa nu lipsite de acea vlaga de raspandire si contaminare conferita oricarui act - oricat de modest ar fi el - de curaj, curatie si bunavoire.

Parintele Nicolae Steinhardt

.