Drepturile omului si teologia crestina

Conceptia despre drepturile si datoriile fundamentale ale omului a aparut in multe continente si culturi odata cu intelegerea umanitatii omului. Nu este vorba de o idee exclusiv europeana sau crestina. De fapt, drepturile omului au patruns in istoria europeana si nord-americana a constitutiei abia in timpul iluminismului, si asta nu independent de influente crestine. Astazi ele au primit o insemnatate politica mondiala. Popoarele din"lumea a treia" sunt tocmai acelea care, prin lupta lor pentru libertate si autodeterminare, indeamna pe toti oamenii si toate popoarele la necesitatea respectarii si indeplinirii drepturilor fundamentale ale omului.

Declaratiile drepturilor omului valabile astazi la Natiunile Unite se afla cuprinse in Declaratia generala a drepturilor omului din 1948 si in Intelegerea internationala asupra drepturilor umane din 1966 (intelegerea internationala asupra drepturilor civile si politice, Protocolul optional la intelegerea internationala asupra drepturilor civile si politice). De fapt, ultimele n-au fost ratificate de toti partenerii tratatului. Trebuie totusi observat ca pe baza istoriei lor politice, economice si sociale diferite, popoarele accentueaza si se straduiesc sa impuna, in mod special, diferite parti ale drepturilor omului. Acest fapt a fost evidentiat de consultatia ecumenica de la St. Polten - 1974. Statele nord-atlantice au formulat, dupa suferintele din timpul dictaturii fasciste, drepturile individuale ale omului fata de stat si societate. Statele socialiste au expus drepturile sociale ale omului in lupta impotriva capitalismului si a stapanirii de clasa. Popoarele"lumii a treia" pretind dreptul autodeterminarii economice, sociale si politice. De aceea drepturile omului nu pot fi considerate ca un ideal abstract, ci trebuie intelese ca nadejdi izvorate din istoria concreta a suferintei si din actuala lupta de eliberare a oamenilor, popoarelor si statelor.

Sarcina teologiei crestine nu este aceea de a expune inca o data ceea ce mii de experti, juristi, oameni de stat si diplomati au indeplinit deja la Natiunile Unite. Teologia crestina nu se poate insa dispensa de discutiile si lupta pentru realizarea drepturilor omului. In numele creatiei-omului ca chip al lui Dumnezu, in numele intruparii lui Dumnezeu pentru impacarea lumii si in numele imparatiei lui Dumnezeu ce va veni pentru desavarsirea istoriei, Biserica a fost insarcinata cu grija umanitatii omului, ca si cu drepturile si obligatiile sale in timp. Noi vedem contributia teologica a Bisericii crestine in intemeierea drepturilor fundamentale ale omului pe dreptul Dumnezeu asupra omului. Credinta crestina trebuie sa respecte, peste diferitele drepturi si obligatii ale omului, demnitatea neimpartita a omului in viata sa cu Dumnezeu fara ca prin aceasta sa excluda alte intemeieri religioase sau umanitare ale drepturilor omului.

Drepturile lui Dumnezeu asupra omului

Pe baza marturiilor biblice, teologia crestina se refera la istoria lui Dumnezeu cu oamenii. In aceasta istorie este vorba despre mantuirea omului de intoarcerea sa pacatoasa de la Dumnezeu prin Adam si de eliberarea inumanitatii sale tragice dusa prin Cain si prin aceasta este vorba de implinirea autodeterminarii sale primordiale spre asemanarea cu Dumnezeu.

Potrivit Vechiului Testament, teologia reflecteaza asupra eliberarii lui Israel robia egipteana, asupra legamantului lui Dumnezeu eliberatorul cu comunitatea aleasa si asupra drepturilor si obligatiilor, poporului lui Dumnezeu, care sunt incluse in acest legamant al libertatii. Rezultatele mantuirii: eliberare, legamant si drept al lui Dumnezeu, constituie continutul concret al marturiei biblice a Vechiului Testament, chiar in aceasta ordine. Acestea au putere de indrumatoare pentru Israel si in special pentru crestinatate, iar prin acestea amandoua au o importanta exemplara pentru toti oamenii si toate popoarele. Prin dreptate si pace, Israel si crestinatatea devin "lumina poarelor".

Potrivit Noului Testament, teologia reflecteaza asupra eliberarii omului de pacat, de lege si de moarte prin trimiterea, jertfa si invierea lui Iisus Hristos.

Prin stapanirea Fiului lui Dumnezeu cel rastignit este distrusa puterea raului. In parusia sa se va realiza libertatea fiilor lui Dumnezeu. Eliberarea prin moartea reprezentativa a lui Hristos, noul legamant prin sangele sau ca si drepturile si obligatiile noi ale comunitati formata din"stapani si sclavi, evrei si pagani, barbati si femei" (Gal.3, 28), reprezinta continutul concret al marturiei biblice a Noului Testament.

Deoarece Hristos in trimiterea Sa, in jertfa Sa si invierea Sa, este"chipul vazut al Tatalui celui nevazut", oamenii devin in comuniunea sa fratii si surorile Sale pornind pe drumul spre implinirea autodeterminarii lor umane ca chipuri ale lui Dumnezeu in lume. Demnitatea omului sta in harul lui Dumnezeu.

Intrucat teologia crestina reflecteaza asupra eliberarii, asupra legamantului ; asupra dreptului lui Dumnezeu dupa marturiile biblice, ea descopera si libertatea, legamantul si drepturile omului astazi. De aceea, ea trezeste durerea inrobirii interioare si exterioare a oamenilor de astazi. Ea cheama la lupta pentru eliberarea spre o viata de demnitate, eliberare spre drepturile si obligatiile comuniunii cu Dumnezeu. Intr-o lume care nu este inca imparatia lui Dumnezeu, crestinatatea nu poate lasa nici un domeniu de viata fara marturia eliberarii divine, a legamantului lui Dumnezeu si a demnitatii omului. Marturia biblica despre eliberare, legamant si dreptul lui Dumnezeu conduce crestinatatea spre o practica corespunzatoare.

Premisa universala a istoriei speciale a lui Dumnezeu cu Israel si cu crestinatatea consta in faptul ca Dumnezeu cel care o elibereaza si o mantuieste este creatorul tuturor oamenilor si al tuturor lucrurilor. In activitatea sa eliberatoare si mantuitoare se experiaza si se implineste de aceea determinarea primordiala a tuturor oamenilor. Prin determinarea spre "chipul lui Dumnezeu" este exprimat dreptul lui Dumnezeu asupra oamenilor. Drepturile omului la viata, libertate, comuniune si autodeterminare reflecteaza dreptul lui Dumnezeu asupra omului, pentru ca omul este determinat spre a fi chip al lui Dumnezeu in toate relatiile vietii, ca om cu oamenii si creatura cu creaturile.

Scopul universal al legaturilor speciale cu Dumnezeu ale lui Israel si ale crestinatatii consta in faptul ca Dumnezeu care ii elibereaza si mantuiesfe este desavarsitorul istoriei lumii, care va realiza in imparatia Sa dreptul Sau asupra intregii Sale creatii. Activitatea Sa eliberatoare si mantuitoare in istorie reveleaza de aceea adevaratul viitor al omului :"chipul lui Dumnezeu" inseamna comuniune deplina cu Dumnezeu. De aceea omul are dreptul la viitor. Drepturile omului reflecteaza dreptul lui Dumnezeu ce va veni si viitorul omului. Determinarea de chip al lui Dumnezeu desemneaza dreptul neimpartit al lui Dumnezeu asupra omului si de aici demnitatea netransmisibila a omului.

Ce drepturi fundamentale ale omului rezulta din calitatea omului de a fi chipul lui Dumnezeu

Numim drepturi fundamentale ale omului acele drepturi si obligatii care apartin fiintei umane, pentru ca fara folosirea si exercitarea lor omul nu si-ar putea implini determinarea sa de chip al lui Dumnezeu.

1 - Chip al lui Dumnezeu este omul intreg in toate relatiile sale de viata. Omul este determinat in plinatatea vietii sale reale si in toate relatiile vietii sale -economice, sociale, politice si personale -, ca sa traiasca"in fata lui Dumnezeu", sa raspunda Cuvantului lui Dumnezeu si sa se ingrijeasca de obligatia realizarii chipului lui Dumnezeu in-lume." El este o persoana in fata lui Dumnezeu si, ca atare, capabil sa activeze pentru Dumnezeu si sa raspunda in fata Lui. Urmare acestora, drepte sale ca om sunt netransmisibile si de neimpartit. Economia, societatea si statul trebuie sa respecte aceasta demnitate si responsabilitate a omului pentru ca aceasta determinare a omului, a drepturilor si obligatiilor sale, preced oricarui contract social sau politic. Respectarea libertatilor persoanei este fundamentul unei societati libere."Intre drepturile individuale ale omului se enumera drepturile"habeas corpus" pentru apararea persoanei in fata judecatii, libertatea religioasa in raport cu statul si libertatea de constiinta in raport cu biserica. In miturile puterii si in ideologiile politice ale popoarelor, regele este adeseori singur numit"chip al lui Dumnezeu" :"Principele este umbra lui Dumnezeu si umbra principelui sunt oamenii" (Codul princiar babilonian). Numai domnitorul este mijlocitor intre zei si oameni. Cand Biblia numeste pe om si nu pe rege"chip al lui Dumnezeu" prin aceasta critica indumnezeirea domnitorului. Nu numai regele, ci fiecare om este mijlocitor intre Dumnezeu si aproapele. De aceea nu este facut omul pentru stapanire ci stapanirea pentru om.

Din aceasta rezulta pentru istoria crestinatatii democratizarea stapanirii omului de catre om. Caci stapanitori si supusi trebuie sa fie recunoscuti in aceeasi masura si impreuna ca oameni. Aceasta insa este posibil numai pe terenul egalitatii in drepturi a tuturor cetatenilor. Constitutia trebuie, de aceea, sa garanteze drepturile fundamentale ale omului ca drepturi fundamentale ale cetatenilor. Ea trebuie sa uneasca impreuna pe cei ce conduc cu cei condusi. Drepturile si datoriile omului stabilite de calitatea de chip al lui Dumnezeu sunt respectate in istorie prin procesul constant deschis si neintrerupt al democratizarii formarii vointei politice. Mijloacele istorice dezvoltate de crestinatatea europeana pentru respectarea chipului lui Dumnezeu din om sunt: controlul asupra exercitarii stapanirii prin despartirea puterilor, impartirea temporara a sarcinilor puterii si autoadministrarea si autodeterminarea poporului.

Drepturile care asigura libertatea fiecarui om, pot fi exercitate numai atunci cand ele sunt legate de obligatiile corespunzatoare eliberarii si apararii celor carora aceste drepturi le sunt refuzate. Dragostea crestina respecta totdeauna mai intai"dreptul aproapelui".

2. - Chipul lui Dumnezeu, se evidenfiaz si in raporturile omului cu ceilalti oameni. Omul este chip al lui Dumnezeu (Gen. 1, 28) numai in comuniunea umana cu ceilalti oameni. A fost o nota de unilateralitate faptul ca istoria libertatii europene si nord-americane a accentuat numai drepturile individuale ale persoanelor umane fata de organizatiile puterii economice, sociale si politice. Ratacirea liberalismului este aceea de a trece cu vederea peste aspectul social, iar greseala individualismului este de a nu lua in considerare aspectul social al personalitatii umane. Nu impotriva concetatenilor si nici facand abstractie de ei, ci numai in comuniune umana cu ei si pentru ei omul, ca individ, poate sa corespunda determinarii sale spre a fi"chipul lui Dumnezeu". in comuniunea cu Dumnezeu si in legatura cu altii omul este deschis actiunii lui Dumnezeu si responsabil deplin fata de el. Ca urmare, drepturile si datoriile sociale ale comunitatii umane sunt tot atat de inviolabile si de neimpartit ca si drepturile si datoriile individuale ale omului.

Intre drepturile sociale ale omului se numara dreptul la munca, la asigurara de boala si asigurarea batranetii, deci asistenta sociala. Persoanele umane trebuie sa respecte demnitatea si responsabilitatea comunitatii in economie, societate si stat, tot asa cum acestea o respecta pe a lor. Din democratizarea stapanirii omului de ca om nu urmeaza ca fiecare om este stapanul sau absolut. Dupa cum in Gen. 1, 27 chipul lui Dumnezeu apare din comuniunea barbatului cu femeia, tot asa este prezent acesta in organizatiile sociale mari prin comuniunea umana. Dintre acestea, drepturile persoanei umane la viata, libertate si autodeterminare apar practic totdeauna impreuna cu drepturile societatii umane asupra persoanelor. In principiu, nu exista niciun fel de prioritate a drepturilor individuale in fata drepturilor sociale, tot asa cum invers nu exista nici un fel de prioritate a drepturilor sociale asupra celor individuale. Amandoua stau intr-o corelatie genetica de legaturi reciproce, asa cum si socializarea si individualizarea omului se conditioneaza istoric reciproc.

Drepturile persoanei se pot realiza numai intr-o societate dreapta, tot asa cum o societate dreapta nu se poate realiza decat pe temeiul drepturilor persoanei. Libertatea persoanei poate fi constituita numai intr-o societate libera, iar o societate libera nu se poate constitui decat pe baza libertatii persoanei. Eliberarea umana este eliberarea spre comuniune si comuniune umana este comuniunea in libertate.

Prin drepturile si datoriile lor sociale, diferitele societati si state sunt raspunzatoare nu numai fata de oamenii care traiesc in ele, ci in aceeasi masura si fata de umanitate. Egoismul colectiv ameninta drepturile omului tot atat de grav ca si egoismul individual. Dreptul omului este de neimpartit. Acesta nu poate fi un privilegiu numai al unor state. Solidaritatea internationala pentru inlaturarea foametei si a crizei militare mondiale castiga, pe baza drepturilor umanitatii, o prioritate asupra loialitatii fata de propriul popor, propria clasa, rasa sau natiune. De aceea, drepturile omului se indreapta spre o comuniune de drept internationala a tuturor oamenilor si popoarelor, in care numai omenirea singura mai poate sa supravietuiasca.

3. - Chipul lui Dumnezeu intemeiaza dreptul omului la stapanirea pamantului si a comunitatii cu creaturile din afara omului. Textul din Gen. 1, 28 include la crearea omului ca chip al lui Dumnezeu binecuvantarea lui Dumnezeu si determinarea umana spre inmultire si stapanire a creatiei din afara omului. Stapanirea umana asupra pamantului corespunde vointei si poruncii Creatorului, care iubeste creatia Sa. Omul trebuie sa"cultive si sa ingrijeasca" pamantul (Gen. 2, 15) si sa se bucure de el. Omul realizeaza chipul lui Dumnezeu in el numai daca stapanirea sa asupra pamanturilor corespunde stapanirii Creatorului asupra lumii. Jaful, exploatarea si distrugerea naturii contravin dreptului si demnitatii sale. De aceea, la stapanirea omului asupra pamantului se adauga comuniunea sa cu pamantul. Stapanirea este indreptatita numai daca se exercita in cooperare si comuniune cu lumea inconjuratoare si daca duce spre crearea unor simbioze vii catre societatea umana si lumea naturala inconjuratoare. Dreptul omului la stapanire asupra lumii externe trebuie sa se realizeze prin respectarea drepturilor acestei creatii.

a) Daca omului ii este dat dreptul asupra pamantului, din aceasta rezulta ca fiecare om si toti oamenii au dreptul, pe baza drepturilor economice de baza, la o participare dreapta la viata, la hrana, la munca, la ingrijire si la proprietate particulara. Concentrarea hranei si a mijloacelor de productie numai in mainile unui cerc restrans trebuie vazuta ca o distrugere si o pervertire a chipului lui Dumnezeu in om. Aceasta este nedemna de om si contravine dreptului lui Dumnezeu asupra omului.

Oprirea drepturilor economice fundamentale, pauperizarea unor intregi popoare si a unor grupe de populatie si foametea atit de raspandita in lume cauzata de imperialismul politic si economic in lumea noastra impartita si dezbinata, sunt o profanare a chipului lui Dumnezeu in om si a dreptului lui Dumnezeu asupra fiecarui om si a tuturor oamenilor. Fara realizarea drepturilor economice fundamentale ale omului la viata, hrana, munca si ingrijire nu se pot realiza nici drepturile umane sociale si nici cele individuale.

b) Daca prin dreptul omului asupra pamantului este dat si dreptul pamantului asupra omului, atunci sunt legate de aceste drepturi economice fundamentale si datorii sociologice de baza. Drepturile economice fundamentale nu pot fi mereu inmultite dupa bunul plac al pretentiilor crescande pentru ca acestei cresteri economice ii sunt puse granite ecologice. Lupta omului pentru supravietuire nu poate fi purtata in dauna laturii, pentru ca astfel moartea ecologica ar pregati sfarsitul fiecarei vieti umane. Drepturile economice trebuie puse in concordanta cu conditiile cosmice de baza ale umanitatii in lumea sa naturala inconjuratoare. Acestea nu pot fi realizate printr-o crestere economica necontrolata, ei printr-o crestere a dreptatii economice in cadrul granitelor cresterii.

Dreptatea economica cu privire la disponibilitatea si impartirea hranei, a resurselor naturale si a mijloacelor de productie industriala trebuie sa se orienteze dupa supravietuirea si convietuirea popoarelor si a oamenilor. Numai prin aceasta se va ajunge la stabilitate ecologica in supravietuirea si convietuirea cu creatia din afara omului. Dreptatea economica si ecologica se conditioneaza astazi reciproc si de aceea nu pot fi realizate decat impreuna.

4- Chipul lui Dumnezeu intemeiaza dreptul omului asupra viitorului sau si asupra responsabilitatii sale fata de urmasii sai. Omul in relatiile sale de viata, omul cu ceilalti oameni, omul in comuniunea cu creatia externa, ca chip al lui Dumnezeu, are dreptul la autodeterminare si la viitorul sau. Adevaratul sau viitor consta in determinarea sa spre preamarirea lui Dumnezeu in comuniunea sa cu ceilalti oameni si cu intreaga creatie. In istoria sa, care nu este inca imparatia preamaririi, omul corespunde acestei demnitati a sa prin deschiderea sa pentru acest viitor si prin responsa bilitatea sa din prezent in fata acestui viitor. Datorita"cetateniei in imparatia lui Dumnezeu" careia ii va fi demn, omul are un drept asupra acestui viitor adevarat al sau si asupra datoriilor corespunzatoare in formarea vietii sale prezente. Omul poate sa respecte dreptul sau asupra acestui viitor si responsabilitatea sa fata de prezent, numai daca castaga libertatea responsabilitatii si dreptul spre autodeterminare. Corespumzator acesteia insa, el va putea interveni si pentru dreptul la viata al urmasilor sai. El se va stradui nu numai pentru dreptatea propriei sale generatii, ci si pentru adeverirea dreptatii in urmarea cronologica a generatiilor sale. Nu exista numai un egoism personal sau unul colectiv, ci si un egoism al generatiei contemporane. De aceea, omului nu ii este ingaduit sa exploateze prezentul sau in dauna viitorului. El se va stradui mai mult pentru o echilibrare dreapta a sanselor de viata si libertate ale generatiilor prezente si viitoare. In vremea suprapopulatiei si a"granitelor cresterii" aceasta perspectiva de timp a drepturilor omului castiga o insemnatate deosebita.

Justificarea si innoirea omului

Drepturile omului sunt atata vreme active, cat omul este cu adevarat om si actioneaza omeneste. Inumanitatea omului se descopera prin incalcarea si abuzul drepturilor omului. In spatele intrebarii practice: cum pot fi realizate pe pamant drepturile omului, sta - de aceea - o intrebare mai adanca, si anume : unde poate omul sa experieze adevarata sa umanitate si cum poate el sa invinga reala sa inumanitate.

De la declaratia generala a drepturilor omului din 1948 incalcarile politice ale drepturilor omului sunt aduse in constiinta opiniei publice internationale. Prin aceasta a devenit cunoscut cat de mult si cat de general au fost incalcate drepturile fundamentale ale oamenilor prin politica de putere si stapanire nedreapta, prin ura si fratricid. Folosirea crescanda a torturii in dictaturi este un semn infricosator care arata ca simpla declaratie a drepturilor omului si adeziunea publica pe care acestea au gasit-o, inca nu au creat nici o umanitate noua printre popoare. Totusi declaratia drepturilor omului ascute constiinta oamenilor si sustrage orice legitimitate inumanitatii.

De la discutia despre International Convenents 1966 s-a aratat clar mai departe ca drepturile omului nu numai ca sunt incalcate, dar ca se face si abuz de ele. Se face abuz de acestea cand sunt intrebuintate pentru justificarea intereselor proprii impotriva drepturilor altor oameni. Se face abuz de ele atunci cand sunt impartite si o parte din ele sunt folosite pentru intregul drepturilor omului. Apoi apar egoismul drepturilor individuale, aroganta nationala, imperialismul umanitatii fata de natura si absolutismul generatiei prezente fata de cele viitoare.

Abuzul ideologic al drepturilor omului este un alt semn, care arata ca acordurile si declaratiile singure inca nu creeaza nici o umanitate adevarata intre oameni. Totusi conceptia integritatii nedespartite a drepturilor omului ascute constiinta si responsabilitatea oamenilor intreolalta.

Teologia crestina numeste pacat inumanitatea omului, cum aceasta se descopera in incalcarile continue si in permanentul abuz al drepturilor omului. Dupa marturia biblica omul a ratat si rateaza si astazi inca determinarea sa originara de a trai pe pamant ca chip al lui Dumnezeu. El a cerut sa fie ca Dumnezeu si prin aceasta a pierdut adevarata sa umanitate (Gen. 3, Rom. 3). De aceea dusmania desemneaza raportul omului cu natura (Gen. 3) si cu fratricidul lui Cain incepe istoria omului care nu vre sa-i fie fratelui sau aparator. Astfel pacatul omului inverseaza adevaratele sale relatii fata de Dumnezeu - Creatorul sau, fata de ceilalti oameni - apropiatii sai si fata de natura - patria sa. Dumnezeu ii devine judecator, aproapele dusman si natura ii devine straina.

Drepturile declarate ale omului pot fi realizate numai atunci si numai cat se ajung sa se faca dreptate omului nedreptatit si sa se innoiasca umanitatea sa. Credinta crestina cunoaste si predica cum ca Dumnezeu justifica prin Iisus Hristos pe omul nedrept si il innoieste spre adevarata sa umanitate. Prin intruparea lui Hristos, Dumnezeu readuce omului, care "vrea sa fie ca Dumnezeu", adevarata sa umanitate, pe care el a parasit-o. Prin moartea lui Hristos, Dumnezeu ia asupra Sa iudecata asupra pacatului omului si impaca pe om cu el insusi (2 Cor.- 5, 19). Prin invierea lui Hristos din morti, Dumnezeu realizeaza dreptul sau asupra omului, prin aceea ca-l face drept (Rom. 4, 25). Prin revarsarea Duhului Sau peste tot trupul (Ioel 3 I; Fapte 2), Dumnezeu reinnoieste chipul Sau pe pamant, uneste omenirea despartita si elibereaza creatia Sa de puterea raului. In imparatia Sa care va veni, Dumnezeu va restabili dreptul Sau, va restaura pe om si va transfigura creatia.

In aceasta lume a pacatului si a inumanitatii, dreptul lui Dumnezeu asupra omului se reveleaza pentru crestinatate prin Evanghelia lui Hristos (Rom. 1, 16-17). Pentru ca prin aceasta Evanghelie le este predicat tuturor oamenilor dumnezeiescul drept al harului, odata cu aceasta Evanghelie se proclama si demnitatea data de Dumnezeu fiecaruia si tuturor oamenilor. Unde insa se descopera aceasta demnitate a omului, acolo sunt puse in vigoare si drepturile fundamentale ale omului. Realizarea lor se face posibila si de aceea este o datorie incontestabila.

Pe baza Evangheliei, drepturile omului sunt realizate intr-o lume dusmanoasa si inumana mai intai prin slujire si impacare (2 Cor. 5, 18). Credinta deosebeste persoana umana de pacatul inuman. Iubirea accepta persoana si iarta pacatul. Nadejdea recunoaste viitorul uman al persoanei si incepe noua viata umana.

Prin credinta, iubire si nadejde ii este redata omului umanitatea sa tradata si pierduta. Prin"slujirea impacarii" sunt restaurate deci demnitatea si dreptul omului in aceasta lume inumana. Aceasta slujire a impacarii se produce totdeauna acolo unde este respectata demnitatea omului si unde este restabilit dreptul omului. Impacarea nu este mai putin decat dreptatea restabilita. Ea este puterea noii creatii in aceasta lume. De dragul impacarii se poate de aceea renunta si la dreptul propriu. Pentru dreptul aproapelui se poate suferi pana la sacrificiul propriei vieti. Renuntare si jertfa in"slujba impacarii" sunt totdeauna si renuntare si jertfa in slujba adevaratei umanitati a omului.

Crestinatatea are sarcina divina sa introduca dreptul impacarii in lupta mondiala impotriva privilegiilor si a dominajiei. Prin aceasta le este un martor al viitorului lui Dumnezeu si un aparator al nadejdii omului. Caci cu dreptul la impacare incepe deja aici transformarea lumii devenita necunoscuta spre cunoasterea sa ca iunie umana iubita de Dumnezeu. Trairea impacarii face din dusmani prieteni. Activitatea pentru impacare deschide viitorul vietii pentru omul supus mortii. Jertfele in slujba impacarii sunt semintele impacarii. Fara de impacare nu exista nici o umanizare a raporturilor publice. Fara umanizarea raporturilor publice, impacarea ramane inactiva. Impacarea si transformarea apartin impreuna. Ele aduc nadejdea asupra umanitatii in aceasta lume chinuita.

Sarcina crestinatatii este de a predica Evanghelia justificatoare in conflictele mondiale reale in care ea traieste, sa traiasca credinta eliberatoare, sa savarseasca slujirea impacarii, sa prezinte omenirea impacata in comunitatile sale prin comuniunea barbatilor si a femeilor, a iudeilor si a paginilor, a grecilor si a barbarilor, a liberilor si a sclavilor (Gal. 3, 28) si sa semene samanta nadejdii in preamarirea lui Dumnezeu.

Tocmai atunci cand crestinatatea indeplineste aceste sarcini crestine speciale ale sale, ea slujeste la realizarea umanitatii tuturor oamenilor. Intrucat ea propovaduieste dreptatea justificatoare a lui Dumnezeu, ea propovaduieste in acelasi timp demnitatea omului, intrucat practica dreptul harului, practica si dreptul fundamental al omului, iar intrucat preamareste pe Dumnezeu in Treime, inalta nadejdea omului.

Credinta crestina nu ne scuteste de lupta pentru recunoasterea si realizarea drepturilor omului, ci introduce in aceasta lupta. Comuniunea pe care o marturiseste Iisus ca Fiu al Omului, sufera prin inumanitatea si prin dezumanizarea omului si in rugaciunile sale transforma aceasta suferinta in durere constienta. Comuniunea pe care o marturiseste Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu crede in umanizarea omului prin Dumnezeu si in preamarirea omului in Dumnezeu.

In acest context, se poate astepta din partea crestinatatii, a Bisericilor, a comunitatilor si a organizatiilor ecumenice :

1) Ca ele sa reprezinte in disputa pentru drepturile omului si pentru prioritatile politice, demnitatea inviolabila a omului si de aceea si unitatea de neimpartit a dreptilor si datoriilor sale umane. Ambele sunt constituite prin dreptul lui Dumnezeu cel Unul asupra omului in relatiile sale de viata ; 2) Sa staruiasca in situatiile diferite ale oamenilor si ale popoarelor la restaurarea tocmai a drepturilor omului, care au fost neglijate, slabite sau asuprite prin progrese unilaterale si prioritatile fixate ;

3) Ca sa invinga propriul lor egoism, ca apoi sa invinga si egoismul drepturilor individuale, sociale si umane fata de natura si egoismul generatiei prezente fata de generatia ce va urma si sa slujeasca umanitatii fiecaruia si tuturor oamenilor in interesul lui Dumnezeu, Creatorul si Mantuitorul oamenilor ;

4) Sa scoata in evidenta prin propovaduire publica, prin invatamant si educatie datoriile omului fata de demnitatea sa data de Dumnezeu, fata de ceilalti oameni, fata de natura si fata de viitor, datorii care sunt legate in chip nedespartit de drepturile omului.

Crestinatatea se concepe insasi ca marturie a lui Dumnezeu cel intreit, care elibereaza pe oameni din inumanitatea interioara si exterioara, ii lasa sa traiasca in legamantul Sau si ii conduce spre preamarirea imparatiei Sale. De aceea, ea intervine pentru demnitatea omului, din care rasar drepturile si datoriile sale umane. "Ea" va interveni pentru numele lui Dumnezeu, pentru demnitatea omului si drepturile sale ca chip al lui Dumnezeu cu toate mijloacele sale, atat actionand cat si suferind. Pentru slujirea umanitatii omului crestinatatii ii sunt necesare dreptul la libertate religioasa, dreptul la constituirea de comunitati si dreptul la vorbire si actiune publica.

Jurgen Moltmann 

.