Dreptul la viata

Viata este darul lui Dumnezeu facut omului inca de la creatie: "Si luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata, si s-a facut omul fiinta vie" (Fac. II, 7; I Cor. 15, 45, 47). Izvorul vietii omului si al vietii intregii noastre planete este Dumnezeu insusi: "Ca la Tine este izvorul vietii" spune psalmistul (Ps. XXXV, 9). Fiind creat ca sa se impartaseasca de bucuriile dumnezeiesti, omul "trebuia sa aiba in firea sa, ceva inrudit cu Acela de care tine. Din aceasta pricina el a fost impodobit si cu viata".

Dar dumnezeiesc, viata, dupa invatatura Bisericii noastre, este valoarea suprema a omului pe pamant, fiindca ea este suportul tuturor celorlalte valori, care o exprima si o impun in fruntea tuturor acestora, pentru ca omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27), intrucat este o fiinta vie menita sa traiasca in comunitatea altor fiinte vii, cu care impreuna se bucura de viata ca valoare personala si ca valoare comunitar-soborniceasca. Viata omului tine de Dumnezeu si nu se poate explica dupa invatatura ortodoxa, decat in comuniunea omului cu Dumnezeu, Care are puterea sa o dea, dar si sa o ia.

Toate valorile si, mai presus de orice, viata umana cu toate posibilitatile si realizarile ei, sunt incredintate omului spre pastrare, fructificare si progres continuu, caci omul este singura faptura a lui Dumnezeu purtatoare de valori, capabila de continua depasire de sine.

Invatatura ortodoxa a dat un sens si o valoare noua vietii umane, nu numai in perspectiva vesniciei, ci si in aceea a duratei sale limitate pentru ca ea a permis crestinului sa realizeze plenitudinea demnitatii sale de fiu al lui Dumnezeu, rascumparat din robia pacatului si a mortii, prin jertfa Mantuitorului Iisus Hristos.

Recunoscand suprematia vietii intre celelalte valori, teologia ortodoxa a afirmat importanta deosebita a vietii nu numai in perspectiva eshatologica, ci si in aceea a ajutorului pe care poate si trebuie sa-l dea comunitatii si umanitatii, punandu-se in slujba marilor idealuri umane.

1. Persoana, umana purtatoare de valori si drepturi

Invatatura crestina acorda omului, atat vietii fizice cat si celei spirituale, o valoare deosebita fata de conceptiile etice ale antichitatii care nesocoteau drepturile omului sau le limitau la un grup restrans de indivizi. Prin porunca iubirii, invatatura crestina desfiinteaza toate barierele sociale dintre oameni (cf. Gal. III, 26-29) si restabileste omul in drepturile sale pentru propria lui valoare, drepturi pe care, o mare parte dintre oameni le pierdusera. Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, prin Intruparea Sa, in care a aratat dragostea Sa fata de oameni, restabileste pe om in drepturile sale tocmai pentru valoarea pe care Dumnezeu a pus-o in om si astfel se vor restabili in societate si vechile drepturi ale omului. Prin iubire oamenii nu numai ca devin cu totii creaturi egale, dar trebuie sa devina frati cu adevarat.

Spre deosebire de conceptiile individualiste ale lumii antice (sofistii, cinicii), personalismul crestin isi are temeiul, pe de o parte, in calitatea tuturor oamenilor de creaturi ale aceluiasi Dumnezeu, iar pe de alta parte, in chemarea noastra a credinciosilor la aceeasi viata de comuniune cu El sau la starea de fii ai lui Dumnezeu, recunoscandu-se prin aceasta fiecarui credincios in parte o valoare deosebita.

Principial, invatatura crestina contine o nota de individualism accentuat si categoric, ceea ce inseamna ca ea pretuieste si acorda o valoare deosebita omului ca ins, oricare ar fi acesta. Remarcam insa ca nu este vorba de un individualism soteriologic, in sensul ca fiecare s-ar putea mantui pe sine oricum, si in afara de Biserica, deoarece invatatura crestina nu cunoaste alta mantuire decat cea in Biserica, ci este vorba de un individualism axiologic si juridic, ceea ce inseamna ca fiecare ins are si deci reprezinta o valoare in sine, de asemenea ca fiecare ins are o responsabilitate personala dupa cum are si anumite drepturi personale.

In crestinism nu este vorba de un individualism natural, asa cum a fost sustinut de catre unii filosofi, care au fundamentat dreptul natural numai pe natura omului, ci de un individualism de valoare, dobandit prin faptul crearii omului dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si prin chemarea tuturor la aceeasi viata de comuniune cu El. Desigur ca vorbind despre individualism in sens crestin nu vorbim despre o invatatura ce s-ar indrepta impotriva comunitatii sau care ar nega valoarea societatii. Individualismul pe care l-am precizat, mai exact poate fi numit personalism crestin, numire ce ne arata mult mai bine acceptia pe care crestinismul o da omului ca ins. Asadar pe buna dreptate se poate vorbi despre un personalism crestin, fiindca in el fiinta umana izolata isi dobandeste intreaga ei valoare personala. Deci dupa invatatura crestina persoana omului e pretuita si valoroasa prin ea, pentru ea insasi, fiindca in ea - oricare ar fi aceasta - se oglindeste chipul lui Dumnezeu, prin faptul ca pentru ea Fiul lui Dumnezeu a venit in lume sa se jertfeasca.

Omul este purtatorul chipului lui Dumnezeu, iar sufletul sau este inrudit cu al lui Dumnezeu, tinde spre El si se afla intr-o relatie vie cu El. In demnitatea de chip al lui Dumnezeu este data de la inceput, inrudirea, precum si relatia speciala a omului cu Dumnezeu. Omul este dupa chipul lui Dumnezeu pentru ca, avand suflet inrudit cu Dumnezeu, tinde spre Dumnezeu, se afla intr-o relatie vie cu Dumnezeu. Iar prin aceasta relatie omul mentine nestirbita si neslabita inrudirea sa cu Dumnezeu. Creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este deschis ontologic comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii si realizeaza aceasta comuniune, acest noi, care este Biserica. Prin chip si asemanare se accentueaza valoarea de subiect, de persoana a omului. Omul a fost creat sa stea in comuniune cu Dumnezeu, sa intre in relatie cu El si cu semenii sai. Se poate spune ca chipul lui Dumnezeu in om sta esential in caracterul de persoana, sau de fiinta personala, prin care imita pe Dumnezeu. Forma de existenta personala, la care e destinata fiinta umana, forma de subiect este cea mai inalta forma de existenta. Fiecare persoana umana poseda pentru sine firea umana completa, "in fiecare se repeta firea intreaga, cu toate facultatile ei, ca si cand ar fi destinata unei existente de sine statatoare. Fiecare ins poarta direct firea sa ca pe ceva complet, dar indirect, fiecare e destinat sa poarte si firea purtata direct de ceilalti".

Caracterul de chip implica deci ideea de participare a omului la viata divina care are loc prin harul Duhului Sfant. Chipul pune fiecare om intr-un raport personal, unic cu Dumnezeu, presupune in acelasi timp ca omul este creat pentru comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii sai. De aceea el este responsabil pentru aceasta destinatie comunitara a sa si coresponsabil pentru destinatia comunitara a semenilor sai, caci el trebuie sa raspunda chemarii la comuniune pe care i-o fac semenii sai.

Omul este o fiinta responsabila si coresponsabila pentru ca a fost inzestrat cu ratiune si libertate. Fiind inzestrat cu ratiune si libertate el este subiect activ si responsabil al existentei sale. Ratiunea este aceea care-i desluseste omului scopurile sale inalte pe care Dumnezeu le-a pus in lume, in fapturile sale si mai cu seama rostul si destinatia inalta a omului. Sfintii Parinti pun mare accent pe libertatea omului, aceasta fiind capacitatea omului de a se determina pe sine, care este caracteristica fundamentala prin care omul se deosebeste de tot ceea ce nu este subiect activ de relatii sau persoana.

Intreaga revelatie are in vedere pe om ca partener al lui Dumnezeu capabil de comuniune cu El. Dumnezeu subliniaza valoarea omului ca fiinta psiho-fizica, facandu-Se si El om, indumnezeindu-si firea umana si, in acelasi timp, indumnezeind omul, devenind un semen al nostru si neincetand a fi Dumnezeu.

Pe un astfel de principiu personalist se fundamenteaza in crestinism toate drepturile omului in general si dreptul la viata in special, drepturi care in ultima analiza deriva din legea morala naturala, fapt pentru care cele mai insemnate dintre acestea sunt neschimbabile si imprescriptibile, ceea ce a facut pe unii sa le numeasca si drepturile fundamentale ale omului. Acestea isi au temeiul in faptul ca omul este o fiinta personala, subiect al propriilor sale actiuni si responsabil al acestora. Prin darul vietii omul devine persoana purtatoare de valori in dialog constient de iubire cu Creatorul. Dreptul la viata devine astfel temelia persoanei; insa aceasta nu se face vizibil si nu se poate implini decat prin manifestarea vie concretizata in celelalte drepturi ale persoanei, indeosebi: libertatea, egalitatea, fraternitatea si dreptatea.

2. Dreptul la viata, drept fundamental al fiintei umane

a. Viata omului ca dar divin.

Cel dintai drept fundamental al omului este dreptul la existenta si deci la viata, drept dobandit de acesta pentru totdeauna, prin creatie, invatatura crestina in general si cea ortodoxa in special afirma cu claritate ca viata este cel mai mare si cel mai de pret bun pe care omul il primeste ca dar de la Dumnezeu. Asemenea oricareia dintre lucrarile omenesti, acest dar este desavarsit.

Viata este un dar al lui Dumnezeu pe care l-a facut, in nemarginita Sa iubire, lumii si omului, la crearea lor "ex nihilo" (II Macabei 7, 28). Viata a fost cel mai mare si cel mai de pret bun pe care-l primeste omul, fiinta rationala, ca dar deosebit de la Dumnezeu din iubire. Mai mult, lumea a fost creata de Dumnezeu tot ca un dar pentru om. Dumnezeu este creatorul si sustinatorul tuturor oamenilor, Dumnezeu care s-a numit pe Sine in Vechiul Testament, zicand: "Eu sunt cel ce sunt" (Iesire III, 14).

Darul vietii a fost impodobit de Dumnezeu cu atributele superioare ale cugetarii si sensibilitatii, cu puterea de a intelege, a cunoaste, a vibra in fata suferintei, bunatatii sau frumusetii. Dumnezeu insusi a sadit in noi darul de a trai, caci - se intreaba inteleptul parinte Grigore Palama - "de ce ne-a facut vii, daca n-ar fi iubit aceasta in chip deosebit? (...) Dumnezeu a randuit educarea noastra prin dreptate, ca sa nu deznadajduim cu desavarsire (...) A mangaiat apoi tristetea mortii cu nasterile necontenite. A inmultit neamul prin urmasi ca multimea celor ce se nasc sa intreaca intr-o mare masura numarul celor ce mor".

La baza existentei omului stau doua principii: a) principiul vital-biologic, specific tuturor vietuitoarelor si b) principiul rational prin care omul se deosebeste de toate celelalte vietuitoare ale pamantului si prin care se face legatura cu Dumnezeu, Creatorul sau, care i-a insuflat direct acest principiu.

Datorita acestei alcatuiri speciale, ca dar al lui Dumnezeu, "viata umana se prezinta sub doua aspecte: exterior si interior. Si oricat de marete ar fi aspectele vietii percepute prin simturi - deci ale vietii umane in aspectul ei exterior, ele constituie numai, ca sa zicem asa, suprafata vietii umane ca expresie autentica a vietii interioare. Omul, insa, ca o singura faptura pamanteasca rationala si libera spre deosebire esentiala de toate celelalte fapturi pamantesti vii, dispune de viata interioara sufleteasca". Aceasta viata launtrica sufleteasca a primit-o direct de la Dumnezeu prin acea "suflare de viata" de care ne vorbeste cartea Facerii.

Omul, fiinta rationala care a primit viata sa ca clar din partea lui Dumnezeu, tinde spre asemanarea cu Dumnezeu sau spre indumnezeire, adica unirea maxima cu Dumnezeu, imprimarea omului de plinatatea lui Dumnezeu, fara insa a se contopi cu El. Numai legatura dialogica cu Dumnezeu mentine si promoveaza pe om in viata, ca de altfel toata natura creata. Ca sa aiba viata omul avea ca ajutor din partea lui Dumnezeu harul. "In general nici o faptura nu se poate conserva si nu poate progresa spre tinta ei decat prin conlucrarea lui Dumnezeu, caci nici una nu are in sine izvorul puterii de viata. Dar omul ca fiinta spirituala, chemata la comuniune cu Dumnezeu, trebuia sa aiba harul dumnezeiesc tocmai ca expresie a acestei comuniuni din partea lui Dumnezeu".

Prin faptul ca Dumnezeu i-a daruit viata, suflet, viata spirituala, omul are valoare deosebita fata de celelalte existente si fiinte. Conform poruncii "Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul" (Fac. 1, 28) se marturiseste despre pozitia deosebita a omului in cosmos, despre pozitia lui de stapan al celorlalte existente. Viata omului tine de Dumnezeu si este participare la viata lui Dumnezeu, de indata ce omul este faptura dupa chipul si asemanarea Sa.

Dumnezeu ne da mereu si pretutindeni certitudinea acestei legaturi cu Sine, a esentei ei unice si irepetabile in raport cu restul universului, pentru ca "In El traim si ne miscam si suntem. Caci al Lui neam suntem" (Fapte XVII, 28).

Mantuitorul Hristos insusi isi atribuie puterea de a da viata celor ce-L urmeaza: "Oile Mele asculta de glasul Meu si ele vin dupa Mine. Si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri in veac, si din mana Mea nimeni nu le va rapi" (Ioan 10, 27-28). El are puterea de a le da viata pentru ca este Fiul Tatalui, care este sursa suprema a vietii (Ioan 5, 26). Iisus Hristos este viata noastra (Col. 3, 4). In El noi crestinii avem mereu si pretutindeni semnul purtarii de grija a Proniatorului a toate, spre a ajunge sa implinim scopul mantuirii, prin El, asa cum El insusi ne cheama si ne calauzeste: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (Ioan 14, 6).

Darul divin al vietii este fundamentul tuturor posibilitatilor omului, caci fara a trai, fara a munci, fara a fi folositor societatii, omul nu s-ar bucura de tot ceea ce-i ofera frumos viata, de rezultatele muncii sale, pe de o parte, nici n-ar putea sa creada, sa nadajduiasca si sa iubeasca in asa fel incat faptele vietii sale pamantesti sa-i duca la rasplata sau osanda vietii viitoare, pe de alta parte. Daca nu ar fi primit minunatul dar al vietii, daca nu s-ar fi manifestat in aceasta viata drept creatura cea mai de seama a lui Dumnezeu, omul n-ar fi avut cum sa contribuie la mantuirea sa.

b. Existenta umana - misiune de realizat.

Viata pamanteasca a omului are pretul ei pentru relatia in care sta cu viata de veci. Ea este un dar de la Dumnezeu si crestinul este dator a o respecta ca atare, a o pastra si a face intrebuintare de ea spre a atinge scopul sau cel vesnic. De aceea crestinul priveste trupul si viata aceasta numai ca niste bunuri relative, si le supune scopului sau final. Potrivit invataturii crestine, omul "acest pumn de tarana peste care cade raza vesniciei" este coroana creatiei, ocupand primul loc in ierarhia fiintelor vii. Menirea sa consta pe pamant in desavarsire, in realizarea plenitudinii personalitatii umane, a asemanarii cu Dumnezeu, chipul avandu-l sadit de la creatie. Omul are menirea sa cunoasca, sa iubeasca si sa preamareasca pe Dumnezeu si prin aceasta sa ajunga la adevarata fericire. Insasi structura lui spirituala ii indica menirea. Caci mintea omului tinde spre adevar, vointa spre bine, sentimentul spre frumos si fericire, iar acestea se gasesc real si absolut in Dumnezeu.

Sfanta Traditie arata, de asemenea, ca menirea omului consta in cunoasterea si iubirea lui Dumnezeu, in preamarirea Lui, in viata pentru El, in uniune morala cu El, in asa fel ca, lipindu-se de Domnul, sa fie un duh in El (I Cor. 6, 17). intreaga creatie vazuta a fost daruita omului ca sa se bucure de ea si sa o stapaneasca (Fac. 1, 28) dar nici unul din bunurile create nu are valoarea vietii.

Biserica crestina invata ca omul se naste cu un rost anumit; ca Dumnezeu il trimite in lume cu un anumit mesaj pe care are datoria sa-l implineasca si ca el trebuie sa poarte grija de mantuirea sufletului sau. Mai mult, "viata pamanteasca este o pregatire pentru cea vesnica", in aceasta privinta Sfanta Scriptura spune ca "nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe cea viitoare" (Evrei 13, 14).

Pentru crestin, viata pamanteasca este un mare dar de la Dumnezeu, ea fiind echivalenta cu insasi existenta lui ca om. Din parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar rezulta ca viata pamanteasca este singurul loc unde ne putem mantui. In viata viitoare nu ne mai putem schimba situatia prin activitate proprie. Felul cum am lucrat pe pamant decide situatia noastra. Viata pamanteasca este conditia generala si esentiala a oricarui progres moral. Pierzand aceasta viata, pierdem orice posibilitate de a mai face ceva in lumea aceasta.

Viata vremelnica de pe pamant este pentru crestin locul de pregatire pentru viata viitoare si este obligatorie pentru toti. Ea consta din trairea vietii pe dublul plan maiestrit imbinat, al vietii trupesti si al celei sufletesti. Viata pamanteasca este vremea semanatului (Matei 13, 24), timpul si arena in care ne punem in lucrare darurile primite, sporindu-le sau pierzandu-le (Matei 25, 14) ; este campul de intrecere (I Cor. 9, 24) ; este vremea lucratorilor vrednici in via Domnului (Matei 20, 1) a calatoriilor spre patria cereasca (I Petru 2, 11), al jertfei neincetate de lauda si de multumire lui Dumnezeu pentru darurile primite (Evrei 13, 15). De calitatea vietii pamantesti depind viata vesnica si osanda vesnica (Matei 25, 26-31). In perspectiva vietii vesnice fiecare clipa a vietii pamantesti isi are importanta ei (Rom. 13, 13; Gal. 6, 10; Col. 4, 5). Sa ne amintim de talharul de pe cruce, aflat in dreapta Mantuitorului, care, in ultima clipa a vietii sale, s-a mantuit (Luca 23, 42-43). Viata prezenta este o arena, in care ne exercitam si valorificam insusirile cu care suntem inzestrati; aici cresc, se dezvolta si se incearca puterile noastre, date la creatie sub forma potentiala, spre a realiza prin virtuti, asemanarea cu Dumnezeu.

Cresterea credinciosului pana la statura morala a lui Hristos prevazuta de planul divin si conform cu aptitudinile primite este posibila numai pe solul vietii prezente, unde totul e oranduit astfel incat in toate apare, transparent caracterul ei pregatitor.

Sf. Ioan Gura de Aur rezuma invatatura ortodoxa despre viata pamanteasca in felul urmator: "Vrei sa stii pentru ce este de pret aceasta viata? Fiindca ea devine pentru noi temelia vietii viitoare si prilej si loc de lupta si de alergare pentru cununile ceresti; asa ca, daca ea nu ne asigura pe aceasta e mai de plans decat o mie de morti, caci decat a nu placea in viata lui Dumnezeu, mai bine e de a muri".

Rezulta deci, ca viata vremelnica este data de Dumnezeu in vederea pregatirii pentru viata vesnica. De aceea, crestinul are datoria sa respecte viata, s-o conserve, s-o ingrijeasca si s-o foloseasca pentru infaptuirea scopului ce-i este rostuit. Urmeaza, de asemenea, ca nu este ingaduit a ne scurta singuri pregatirea pentru cealalta viata, a carei durata o hotaraste numai Dumnezeu.

3. Temeiurile teologice ale dreptului la viata

Viata omului, precum si viata lumii intregi, prin creare, tine de Fiul lui Dumnezeu, cum ne arata cuvantul Evangheliei: "toate prin El s-au facut, si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1, 3 si 4). Creatia insasi vorbeste despre autorul ei si despre viata ei insasi. Caci creatia este un act de miscare, un act de viata si spre mai multa viata. Mantuitorul insusi precizeaza acest lucru, spunand: "Eu am venit ca (lumea) viata sa aiba si mai multa sa aiba" (Ioan 10, 10). Omul este cel care da sens si valoare lumii si tot el este cel care are o responsabilitate pentru ea in fata lui Dumnezeu.

Deci, un prim temei al dreptului la viata il constituie insasi crearea omului de catre Dumnezeu printr-un act special (Fac. 2, 7), pe cand celelalte fapturi si lucruri isi au inceputul doar prin cuvantul lui Dumnezeu, in actul crearii, Dumnezeu si-a pus pecetea Sa pe fiinta si viata omului cum nu a pus pe nici o alta faptura a mainilor sale. Pe om Dumnezeu l-a creat, cum spune cartea Facerii, dupa chipul si asemanarea Sa, barbat si femeie (Fac. 1, 26 si 27), adica partener de dialog cu Sine si cu semenii Sai, oamenii.

Nazuinta omului spre vesnicie, prin dezvoltarea lui pamanteasca in comuniune cu semenii, sau normala desfasurare a chipului dumnezeiesc crestinismul o vede implinindu-se in Hristos. Iisus Hristos este izvorul suprem al vietii si are puterea sa daruiasca viata celor ce-L urmeaza (Ioan 10, 27). El insusi caracterizeaza aceasta viata ca viata vesnica: "Si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri in veac, si din mana Mea nimeni nu le va rapi" (Ioan 10, 28). Cel in care "era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4) devine si purtatorul vietii umane pentru ca sa arunce asupra vietii umane o noua si binefacatoare lumina, descoperind astfel adancimile profunde ale scopului si sensului acestei vieti.

Inca in predica de pe munte Mantuitorul Hristos fixeaza principiile Noului Legamant, principii din care reiese respectul sau pentru viata. La baza acestora Mantuitorul aseaza iubirea care nu cunoaste granite, iubirea care este fundamentul vietii. Ca Cel care a venit sa daruiasca lumii "apa cea vie", Mantuitorul Hristos spune despre Sine: "Eu sunt Invierea si viata" (Ioan 11, 25).

Intrupandu-se, Fiul lui Dumnezeu a venit la ai Sai si intru ale Sale (Ioan 1, 11), "aratand pe om si lumea intreaga ca realitati concrete pe care Dumnezeu insusi le cinsteste si le tine in existenta, evidentiindu-le in acelasi timp valoarea lor sau, mai exact, facandu-ne cunoscuta Paloarea acestora si deci, valoarea propriei noastre fiinte si vieti. In Hristos, Dumnezeu-Omul, avem temeiul existentei si valorii vietii umane in fata lui Dumnezeu si a noastra. Dumnezeu fiind, Fiul lui Dumnezeu se face ceea ce nu era, adica om intru toate asemenea noua, afara de pacat (Filip. 2, 6-7), ca in numele Lui tot genunchiul sa se plece, al celor pamantesti si al celor de dedesubt" (Filip. 2, 10).

Mantuitorul Hristos se aduce jertfa Tatalui pentru noi, adica pentru toti ai Sai, cuprinsi in umanitatea Sa asumata la intrupare. Dar El moare pe Cruce din iubire pentru om, ca sa-l rascumpere din robia pacatului si a mortii si sa-l redea iarasi comuniunii de viata cu Dumnezeu, prin invierea Sa din morti. "Iubirea uriasa a lui Hristos fata de om, aratata in fapta crucii, n-a scapat pe om numai de osanda vesnica si n-a rabdat sa-si arate numai un efect cu intarziere in viata viitoare, ci a dat imediat omului posibilitatea ca sa traiasca inca pe pamant o viata libera de pacat, o viata in care sa-si poata implini chemarea sa, sa poata desfasura chipul lui Dumnezeu in sine". Datoria noastra este sa respectam acest pret dat de Fiul lui Dumnezeu pentru noi, innoindu-ne viata si traind-o la nivelul pe care l-a facut posibil Hristos prin Crucea Sa. "Caci cu pret ati fost rascumparati. Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 20). Fiul lui Dumnezeu a dat acest pret urias pentru toti, ca toti sa se poata bucura de efectul lui, de posibilitatea innoirii vietii pamintesti (I Tim. 2, 6).

Viata umana isi redobandeste in Hristos cel inviat o valoare eterna si puteri infinite. Ramane ca omul sa activeze aceste puteri cu vointa si libertatea sa pentru ca sa-si sporeasca prin efort propriu valoarea propriei vieti.

Deci, intreaga lucrare mantuitoare a lui Hristos, culminand cu Crucea si invierea, este un alt temei al dreptului la viata. "Caci Hristos moare si invie pentru ai Sai, ca sa-i mentina in viata, in comuniune cu Dumnezeu si intre ei si, mai multa viata sa le dea" (Ioan 10, 10).

In intreg istoricul omului se arata ca el este fiinta comunitara, creat din natura, sa traiasca nu ca individ izolat, ci in colectivitatea semenilor sai: "Nu este bine sa fie omul singur, a zis Dumnezeu la crearea primului om, Adam, ci voi face lui un ajutor pe potriva lui" (Fac. 2, 18). Caracterul social al fiintei umane il probeaza, mai intai imboldul irezistibil dupa asocierea cu semenii, imbold sadit din natura in natura omului si in temeiul ca fiecare om simte o atractie fireasca fata de semenii sai.

Viata ca si fiinta omeneasca, are un caracter comunitar-sobornicesc. Ca miscare si impuls spre miscare continua, viata este miscare spre unul si mai multi si impreuna miscare cu mai multi altii. Viata se realizeaza si se traieste plenar numai in comunitate, in comuniune cu Dumnezeu si in comuniune cu oamenii de aproape si de departe. Fiecare om traieste - fie ca vrea, fie ca nu vrea - viata celor din jurul sau, ajutandu-i sau pagubindu-i in existenta lor. Bucuria vietii si roadele acesteia implica, cu necesitate existenta semenilor, care ne imbogatesc continutul vietii noastre. Oamenii nu pot trai cu adevarat decat unii pentru altii si impreuna cu altii, nu unii paralel cu altii, adica pe doua planuri care nu se intainesc niciodata. Proexistenta inteleasa ca existenta unuia pentru altul si impreuna cu altul, este conditia normala a vietii umane plenare.

4. Respectarea dreptului la viata, respectarea ordinii morale si juridice

Prin porunca iubirii Mantuitorul restabileste pe om in drepturile sale. Astfel, devenim frati, devenim fiinte cu drepturi egale in fata lui Dumnezeu (Gal. 3, 28; Rom. 10, 12-13). Drepturile omului deriva din legea morala naturala, de aceea cele mai de seama sunt neschimbabile: dreptul la viata, la munca, la odihna, la libertate, la egalitate.

Dreptul la viata este considerat, pe drept cuvant, cel mai important drept al omului, dobandit prin actul creatiei de catre Dumnezeu, dupa "chipul si asemanarea Sa" (Fac. 1, 26). Dreptul la viata consta in "indreptatirea fireasca pe care o are fiecare om de a i se respecta viata din partea semenilor, atat in mod direct (prin neviolentarea acesteia prin bataie, schingiuire, omor), cat si in mod indirect (prin a nu-i sustrage omului conditiile si lucrurile absolut necesare vietii)". Pe acest drept se intemeiaza si indatorirea noastra de crestini de a ne ingriji de existenta celor infirmi sau accidentati, care au nevoie de ajutorul nostru.

A nesocoti sau a incalca dreptul la viata al unei fiinte umane, constituie nesocotirea voii lui Dumnezeu si a ordinii morale din lume, un pacat strigator la cer, un act necrestin si neuman in acelasi timp. Nimeni, in afara de Dumnezeu, nu poate dispune de viata omului, nici chiar omul insusi nu are dreptul sa-si suprime viata si, cu atat mai mult, nimeni nu-si poate aroga dreptul de a suprima viata altuia. Si aceasta, cu atat mai mult cu cat fiecare om este o existenta unica, nerepetabila, cu potente nebanuite. In acest sens, porunca Decalogului este categorica: "Sa nu ucizi!" (Exod. 20, 13; Deut. 5, 17). Viata este un dar revarsat din dragostea si atotbunatatea divina si omul are indatorirea sa nu distruga acest dar, ci sa-l respecte si sa-l inmulteasca spre binele propriu si al celor din jur: "Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant" - spune Dumnezeu lui Cain (Fac. 4, 10).

Curmand firul vietii pamantesti, rapind dreptul natural la viata si, in acelasi timp, si posibilitatea de a se pregati cum se cuvine pentru viata viitoare, uciderea este un pacat grav, care loveste direct in dreptul omnului la viata si, indirect in dreptul divin asupra vietii in general. In acelasi timp omul are indatorirea de a pastra si respecta si viata semenului, frate cu el de la creatie, creatura a aceluiasi Dumnezeu, pentru rascumpararea caruia insusi Fiul lui Dumnezeu a coborat din slava si s-a intrupat.

Indatorirea respectarii dreptului la viata isi are plenitudinea in slujirea noastra fata de aproapele, in daruirea noastra, care poate merge pana la jertfa - dupa modelul jertfei Mantuitorului pentru umanitate.

Asadar, fiind constienti ca cea mai mare valoare a existentei este omul, iar acesta are dreptul inalienabil la viata si la pace, la progres si la o viata mai buna, mai dreapta si la fericire, urmeaza ca fiecare dintre noi, fiecare generatie, fiecare popor, sa pastreze si sa lupte cu toate fortele sale, pentru mentinerea tuturor conditiilor si a tuturor cuceririlor sale, sociale, economice, culturale si umanitare, care sustin viata, libertatea, independenta si pacea, valori care sustin intreaga omenire. De aceea, daca viata si pacea sunt amenintate din ce in ce mai mult, daca in constiinta lumii s-a produs o trezire valorica si daca oamenii doresc sa traiasca in conditii din ce in ce mai bune, daca omul cel vechi s-a schimbat si s-a transformat, intr-un om nou, constient, plin de un adanc umanism, intarit cu un nou spirit de etica, eforturile si lupta purtata pentru dreptul la viata si la pace, constituie o inclestare organica a intregii lumi, o lupta care ridica si dinamizeaza toate fortele oamenilor.

Slujirea omului este o lucrare ce se poate numi "renastere", o transformare totala a sa. Este opera de edificare a celei mai umane societati de formare a omului nou, care trebuie sa se caracterizeze prin dragostea pentru viata, pentru oameni si pentru progres, printr-o pasiune pentru munca creatoare, printr-un inalt spirit de raspundere fata de interesele generale ale societatii, printr-o tinuta morala aleasa, printr-o ridicata viata spirituala.

Aceasta nu se poate realiza decat printr-o unire indisolubila intre gand si fapta, intre teorie si practica. Consideram ca numai aceasta este singura forta pe care sa o punem la temelia marilor idealuri ale omenirii si, pe primul loc, pentru dreptul la viata si la pace intre oameni si popoare.

Pr. Aurel Radu

• Faptele bune in invatatura ortodoxa si catolica
  Publicat in : Dogma
• Relatia dintre cunoastere si credinta in invatatura ortodoxa
  Publicat in : Dogma
• Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa
  Publicat in : Dogma
• Starea primordiala a omului dupa invatatura ortodoxa
  Publicat in : Lumea vazuta
• Invatatura ortodoxa despre dezvoltarea si implinirea revelatiei divine
  Publicat in : Revelatia