Inima duhovniceasca a crestinului
In antropologia crestina ascetica, inima este sinteza si centrul fiintei umane, a functiilor si facultatilor spirituale omenesti. Adancul ei, considera Sfantul Marcu Ascetul, este mintea, tronul sau locul in care Se salasluieste, prin Botez, Hristos Domnul si Duhul Sfant.
Fiind de natura spirituala, inima se afla la hotarul dintre Dumnezeu si noi", "Inima este profunzimea indefinibila a trupului si a sufletului; in ea, mintea omului se poate adanci in adancurile lui Dumnezeu. Omul intreg este legat de Dumnezeu prin inima si minte, aceasta radacina a sufletului care isi are sediul in El".
"Inima este simtirea, inima sste vointa omului, inima este mintea omului.
Insa, dupa Sfintii Parinti, mintea noastra se afla in inima noastra si intrebuinteaza creierul ca organ al exprimarii ei.
"Gandurile, deci, sunt nascute cu adevarat de minte, de gandire (puterea rationala), care insa se gaseste nu in creier, ci in minte, care se afla cu fiinta ei in inima, de unde ies, vin si sunt prelucrate in creier".
Afectele si sentimentele bune sau rele, se nasc in inima si de acolo tind sa iasa la suprafata, in viata noastra.
"De asemenea vointa noastra, dorintele, hotararile bune sau rele, tot inlauntrul inimii se nasc si de acolo se ridica si ajung trairi, lucrari si fapte".
Orice se lucreaza in inima noastra, fie ganduri, fie afecte, fie vointa, inainte de a ajunge la fapta, trebuie sa treaca prin toate fibrele inimii, "ca sa ia mai intai toate cele trebuincioase din toate locasurile inimii, primind insusirile necesare si apoi sa ia viata si forma".
Astfel, un gand bun trebuie sa se uneasca cu o simtire buna si cu o voire de asemenea buna, pentru a fi desavarsit.
"Mai mult, un sentiment frumos nu este de ajuns pentru a deveni o fapta buna. E nevoie si de ganduri ajutatoare, si de o vointa buna. Aceleasi se pot spune despre dorinte si despre ceea ce priveste vointa omului" .
Toate cele ce vin din inima noastra trebuie sa fie drepte, curate si bune (Proverbe 15, 30). Daca vor fi rele, strambe sau incomplete, ne spune Parintele Spiridonos Logothetis, vom fi niste oameni bolnaviciosi, precum genul sentimental, bolnavicios cu tot dezechilibrai lui, oameni a caror viata este dirijata numai de sentimente" (Proverbe 19, 3).
Omul este un intreg, un tot unitar, si in inima lui se afla, ratiune, sentimente si vointa. Pentru nici un motiv nu trebuie sa se imparta, sa se dezbine intru sine. ,JPentru ca omul care are inima dezbinata " .este nestatornic in toate caile sale" (Iacov 1, 8), precum spune Sfanta Scriptura, sau are, dupa cum o numesc psihologii, o personalitate dedublata.
Este de neconceput pentru credinta ortodoxa ca mintea, ratiunea sa creada in Dumnezeu, iar vointa sa doreaspa pacatul. Nu ca aceasta nu se intampla, se intampla cu noi toti. Dar aceasta o consideram o greseala". Sfantul Apostol Pavel inspirat de Duhul Sfant spune:
"Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, ce este bun. Caci a voi se afla in mine, dar a face binele nu aflu; caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc " (Romani 7, 18-20).
Scopul este ca toate functiunile inimii sa se gaseasca intr-o unitate neintrerupta, ca inima sa fie una si finalitatea tuturor functiilor inimii una; Dumnezeu (Proverbe 16, 1).
De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "Rostul ratiunii este sa aiba cunoasterea lui Dumnezeu, rostul afectelor este de a-L dori si a-L iubi pe Dumnezeu, iar scopul vointei de a se tine de voia lui Dumnezeii".
Dar, ne spune Sfantul Grigorie Palama, pacatul sparge aceasta unitate a inimii, abatandu-ne mintea spre fapturi si o indeletniceste cu "cele trupesti si pamantesti".
Rasuceste apoi sentimentele si dorintele spre desfatari, spre desfranari si sminteli, spre felurite pofte, spre slava desarta. Rasuceste vointa catre patimile care o si inrobesc. Astfel se frange inima, se dezbina si de multe ori traim noi insine sau ii vedem pe altii in aceasta sfasiere: vointa se intoarce spre Dumnezeu, dar nu iese mintea din necredinta; se intoarce mintea catre Dumnezeu, dar nu poate vointa, fiind robita de patimi s.a.m.d.
"Puterile inimii trebuie unite si impreuna-lucratoare (cu harul dumnezeiesc pe care il primim prin Sfintele Taine):
"Din profunzimile inimii (Matei 15, 19; Facerea 6, 5), din mintea care are fiinta in inima, rasar gandurile bune sau rele. Si atunci cand spunem ca trebuie sa fim atenti la gandurile noastre, intelegem ca trebuie sa le intampinam acolo unde se nasc, in inima.
Si daca sunt bune, sa le lasam sa iasa, sa le urmam spre depozitele si laboratoarele creierului. Si, dimpotriva, daca sunt rele, sa le omoram in locul in care s-au nascut: in inima, in partea inimii care se numeste minte".
Afectele si sentimentele bune sau rele, se nasc in inima si de acolo tind sa iasa la suprafata, in viata noastra.
"De asemenea vointa noastra, dorintele, hotararile bune sau rele, tot inlauntrul inimii se nasc si de acolo se ridica si ajung trairi, lucrari si fapte".
Orice se lucreaza in inima noastra, fie ganduri, fie afecte, fie vointa, inainte de a ajunge la fapta, trebuie sa treaca prin toate fibrele inimii, "ca sa ia mai intai toate cele trebuincioase din toate locasurile inimii, primind insusirile necesare si apoi sa ia viata si forma" .
Astfel un gand bun trebuie sa se uneasca cu o simtire buna si cu o voire de asemenea buna, pentru a fi desavarsit.
"Mai mult, un sentiment frumos nu este de ajuns pentru a deveni o fapta buna. E nevoie si de ganduri ajutatoare, si de o vointa buna. Aceleasi se pot spune despre dorinte si despre ceea ce priveste vointa omului".
Sfanta Scriptura arata ca inima este cea mai adanca decat toate (Ieremia 17, 9), fiindca ea este izvorul cel fara de margini al tuturor rautatilor, cand nu este pazita cu pocainta si rugaciune, dar ea este si izvor al tuturor bunatatilor, cand va fi curatita, dupa cum ne spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos:
"Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). "Pentru ascetica filocalica, inima nu e doar un organ fizic, ci este centrul unificator al intregii fiinte, al tuturor energiilor sau puterilor noastre trupesti si sufletesti. Ea nu e doar sediul vietii afective, ci si al celei rationale, al cunoasterii si intelegerii, locul primirii si receptarii harului dumnezeiesc. Este centrul intregii vieti spirituale, al trairilor noastre, fie ca sunt analizate din perspectiva psihologica, morala sau religioasa. Din ea pornesc si spre ea se indreapta toate lucrarile spirituale umane. In adancul inimii, loc cunoscut cu adevarat doar de Dumnezeu si intarit prin energiile Sale necreate, se organizeaza si se desfasoara, la modul propriu, viata umana.
Inima a ajuns astfel sa desemneze pentru spiritualitatea ortodoxa cel putin doua realitati: o realitate fizica-ininia organica; si o realitate metafizica, spirituala-duhovniceasca. Aflam astfel ca inima este "organ al organelor in trup si mintea se foloseste prin ea de el ca de un organ", "omul dinlauntru",casa sufletului", "alt cer in inima", "cerul sau ochiul mintii", "Ierusalimul si imparatia lui Dumnezeu ascunsa inlauntru nostru".
Pentru ascetica filocalica, inima reprezinta, deci, "centrul fiintei spirituale si trupesti, locul dialogului permanent cu Dumnezeu Creatorul, Care ii da duhul, sursa vietii", "centrul fiintei noastre, radacina facultatilor active-intelectul si vointa, punctul de unde provine si catre care se intoarce intreaga viata duhovniceasca", central omului, subiectul lui, omul launtric, ascuns, "centru al organizarii psihosomatice si al vietii omului, drept organ in care se realizeaza trecerea tainica a psihicului in somatic si a somaticului in psihic". Inima este "centru al organismului si salasul facultatii de a intelege". Este "centrul metafizic ce integreaza toate facultatile fiintei umane", " punctul cardinal al vietii launtrice omenesti, sediu sau originea tuturor puterilor si facultatilor sufletesti si spirituale ale omului", centrul tainic si ultim al personalitatii, in care rezida toata valoarea si vesnicia ei.
Inima are rolul central atat in viata biologica, cat si in cea duhovniceasca. Ea este organul fundamental al intregii vieti: psihice, afective si cognitive, atat al cunoasterii naturale, cat si al celei duhovnicesti.
Inima este "principiul persoanei", cea care da "o stabilitate multimii momentelor succesive ale vietii. Ea echivaleaza, in limbajul psihologic, cu sinele uman. "Ca functie intergratoare si sintetizatoare a individualitatii si personalitatii umane, inima este "izvorul vietii si centrul sufletului". "Centru metafizic, loc al intalnirii divinului cu umanul, al harului cu natura, inima este locul catre care converg si unde se integreaza toate facultatile umane: ratiune, sentiment si vointa".
Inima inchide in sine intreaga bogatie a vietii spirituale care trebuie sa cuprinda omul intreg, cu toate facultatile si cu activitatile sale, "centru aflat intre Dumnezeu si noi", Ea este altar pe care se aduce permanent jertfa duhovniceasca, loc al intalnirii, al contactului cu si apropierii de Dumnezeu, Identificata adeseori (impropriu) cu mintea sau constiinta, inima sintetizeaza toate facultatile umane: cugetarea, vointa, simtirea, Ea este centrul vietii in toate sensurile: al celei fizice, sufletesti si duhovnicesti.
Adancul inimii, asupra careia insista atat de mult mistica rasariteana, desemneaza fiinta sufletului, in timp ce prin minte (creier) este aratata lucrarea mintala a sufletului sau a mintii.
De aceea, scopul ascezei launtrice sau sufletesti il constituie unirea sau unificarea lucrarii mintii, salasluita in creier, si intoarcerea ei catre sine, catre propria fiinta, concentrata inlauntrul sufletului, in adancul inimii. Esential in spiritualitatea filocalica este, asadar, curatirea mintii si a inimii, a "vazduhului inimii", locul sau centrul luptei ascetice.
"Cunoscandu-L pe Dumnezeu si imparatia Sa, care se afla in adancul sufletului sau, omul ajunge sa se cunoasca mai bine pe sine, taina sau misterul vietii si al inimii sale, loc al prezentei dumnezeiesti. Inima sa devine, atunci cand este straina de orice gand patimas, "o sfanta a sfintelor", loc al prezentei si simtirii harului, al legaturii si al dialogului cu Dumnezeu".
"Sufletul omenesc are multe puteri si se intineaza cand se face inlauntrul lui vreo rautate din oricare acestea. Si se impartasesc toate de la una, in virtutea unitatii sufletului".
In inima isi are sediu sufletul nostru si aici se cuibaresc patimile care, in ultima analiza sunt insisi gandurile care se repeta si isi primesc puterea prin deprindere.
Se poate sustine ca omul este condus aproape intotdeauna de patimile lui. Iar Sfintii Parinti spun ca patimile au fata lor rea si fata lor buna.
Toate patimile sufletului se impart in iutime si pofta. Din starea lor lucreaza ratiunea noastra.
De aceea Sfintii Parinti recomanda ca iutimii sa-i dam sa lucreze dragostea crestina. Puterii poftitoare-infranarea, iar ratiunii-contemplatii duhovnicesti, pentru ca ele sa nu functioneze cu viciile corespunzatoare: ura, neinfranare si ganduri rele.
Toata lupta noastra este sa respingem patimile rele si sa instalam in suflet pe cele bune, echilibrate, evitand astfel excesul.
Deoarece inima duhovniceasca a omului nu este una materiala, Sfintii Parinti o considera ca un loc al omului care exista "deasupra si inauntru inimii de came, in orice caz, intr-un spatiu tainic cu neputinta de cunoscut sau de inteles cu mintea noastra. Noi primim aceasta invatatura a Parintilor prin credinta, precum primim si celelalte taine ale credintei noastre. Aceasta (inima duhovniceasca n. ed.) este deci suflarea lui Dumnezeu in inima trupeasca". De aceea ne spune Calist Patriarhul Constantinopolului: "Este un lucru minunat ca Dumnezeu Tatal a varsat din Duhul Sau simtire si suflare intelegatoare in inimile trupesti care drept au crezut in Cuvantul intrupat".
Exista trei etape ale desavarsirii duhovnicesti: despatimirea, iluminarea si indumnezeirea.
Curatirea mintii inseamna eliberarea ei de toate gandurile rele, detasarea persoanei umane de durere si placere.
Iluminarea mintii inseamna atingerea rugaciunii neincetate a mintii prin care omul scapa de ignoranta si de uitare si in acest fel are mintea mereu indreptata spre Dumnezeu.
Vederea lui Dumnezeu inseamna eliberarea omului de imaginatie si contemplarea dumnezeirii.
In al doilea rand un rol de capetenie in efortul nostru de curatire este jucat de despartirea mintii de activitatile ratiunii. Pentru ca o data cu caderea omului, mintea sa s-a identificat si s-a supus ratiunii si patimilor. Aceste doua centre de cunoastere nu sunt identice ci functioneaza in paralel. Identificarea lor duce la intunecarea mintii si la caderea duhovniceasca a omului. Ele pot fi despartite cu ajutorul isihasmului, prin limitarea temporala a simturilor si a ratiunii, prin cultivarea rugaciunii rationale si prin folosirea rugaciunii neincetate a mintii si a inimii.
In al treilea rand, fiind in aceasta stare, persoana umana experimenteaza isihia mintii, care inseamna a trai in Domnul. Aceasta arata ca mintea s-a curatit de ganduri si ca nu are decat o singura activitate, cea a rugaciunii neincetate. Isihia mintii este o predanie a Sfintilor Parinti si mai este numita "cunoasterea gandurilor".
Inima, centrul puterilor firesti
"In primul rand, ca centru al puterilor firesti, este bine sa retinem ca inima este sediul, radacina si izvorul, tuturor puterilor firesti ale trupului, adica: a puterii seminale, a puterii de creatie, a puterii hranitoare, a puterii vietuitoare, a puterii simtitoare, a puterii atragatoare, a puterii pastratoare, a celei prefacatoare, a celei eliminatoare etc. De asemenea, inima este si centrul tuturor puterilor firesti ale sufletului, adica: a puterii voitoare, a celei rationale, a celei cuvantatoare, a celei ganditoare, a celei intelegatoare, a celei cugetatoare, a celei alegatoare, a celei hotaratoare, a celei maniose, a celei poftitoare etc.".
Puterea cuvantatoare a sufletului se afla la barbati deasupra inimii, cu doua degete orizontale deasupra sanului stang si tine pana la furca pieptului. Puterea manioasa-irascibila se gaseste in mijlocul inimii. Puterea poftitoare, se afla in mijlocul inimii si tine pana la ombilic.
Inima, centru al puterilor mai presus de fire
In al doilea rand, inima este centrul mai presus de fire, caci harul lui Dumnezeu mai presus de fire, pe care l-am primit de la Sfantul Botez, se afla in inima, unde sta ca pe un tron. Acest lucru ne invata insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos in dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicand: ". imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru" (Luca 17, 21). Inca si dumnezeiescul Apostol Pavel zice: "Si pentru ca sunteti fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, care striga: Avva, Parinte!" (Galateni 4, 6)
Aceasta o marturisesc impreuna cu Sfintele Scripturi si dumnezeiestii Parinti: "Inima domneste tot trupul, iar cand darul va stapani pasunea inimii, imparateste peste toate gandurile inimii". Sfantul Isaac Sirul zice: "Iata, cerul este inauntrul tau, de vei fi curat; si intru sine vei vedea ingerii si lumina lor si pe Stapanul lor cu dansii". Iar in alt loc, spune: "Sarguieste-te a intra in camara ta cereasca ca una este aceasta si aceea" (Cuv. 43 si 30).
Sfantul Maxim Marturisitorul face o remarca esentiala: mintea, adancul inimii, este locul luptei duhovnicesti nevazute, ea aflandu-se intre inger si diavol. Aici, in "vazduhul inimii", se duce razboiul nevazut, aici sunt biruiti, intr-o prima etapa, vrajmasii si, curatia ei si dobandirea stralucirii ceresti, aici are loc intalnirea omului cu Dumnezeu. In baza spiritualitatii acestei lupte si a libertatii de vointa, inima poate deveni centru al energiilor supranaturale, revarsare a Sfantului Duh sau loc al lucrarii paranaturale, rele, patimase".
Parintii Filocaliiior vorbesc de rolul acesta fundamental al inimii pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, in rugaciunea mintii, in rugaciunea inimii si in rugaciunea mintii coborate in inima. Mintea refacuta de pe urma scindarii si imprastierii produse de pacat, adunata si unificata in sine, se coboara in inima, descoperind si experiind in acest adanc de taina al sufletului imparatia lui Dumnezeu si bogatia ei. Gandul se uneste cu simtirea, traind taina unirii cu Dumnezeu, in "abis de smerenie".
Asceza filocalica considera multele necazuri si lipsuri, departarea de partasia cu toate cele din lume si moartea fata de toate, mijloacele de curatire a inimii. Astfel, ea devine, prin pocainta si lacrimi, prin smerita cugetare si trezvie, prin strapungere, "inima desavarsita", care nu mai are nici un fel de miscare naturala si locuieste in intelesurile duhovnicesti ale lucrurilor.
Sfintii Parinti inteleg prin inima, intregul dinamism psihosomatic al omului: mintea, vointa, sentimentul sau intr-o alta terminologie: ratiunea, iutimea si pofta. Ele se numesc in intregul lor inima, deoarece pe langa deosebirea functiilor lor, ele sunt facultati individuale ale sufletului omenesc.
". Imparatia lui Dumnezeu este inauntru nostru" (Luca 17, 21), ne spune Domnul nostru Iisus Hristos. "Dar unde inlauntru? Unde altundeva decat in inima noastra. Oricine vrea sa gaseasca imparatia lui Dumnezeu nu are decat sa priveasca bine inlauntrul sau si acolo o poate vedea. Va vedea o lume duhovniceasca, un loc duhovnicesc".
Inima-centru al lucrarii inferioare (paranaturale). Subconstientul patimilor.
Fiinta umana devine duplicitara, datorita pacatului care o scindeaza si o sfasie. Aceasta alterare se rasfrange si asupra structurii spirituale. Ca urmare, inima are, in experinta ascetica filocalica, si o camara de-a stanga, un caracter recesiv. Aceasta este un "laborator de ganduri rele", cum o numeste Sfantul Maxim Marturisitorul: ,/abrica de rautafi", inima si mintea intunecate de pacat.
Alaturi de aceasta, scriitorii filocalici, vorbind despre inima ca despre un loc al ispitei, spun ca in jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa nici mintea sa se intalneasca cu Dumnezeu, nici sufletul sa se roage sau sa creada sau sa iubeasca pe Dumnezeu dupa voia sa".
In aceasta camara intunecoasa a sufletului, pana la Botez, serpuieste diavolul, izvorand ganduri rele, pacatoase si patimase, eteronome, sub forma diferitelor ispite. Tot aici este sediul gandurilor autonome, izvorate din propria noastra constiinta, dar care nu sunt conduse spre o finalitate - pozitiva. Aceasta robie a mintii face din ea un centru paranatural, inferior, negativ, patimas. In aceasta sfera sau zona tenebroasa se afla potential, potrivit acestei antropologii filocalice a inimii, ispitele, sub forma gandurilor interioare strecurate de diavol. Acesta este subconstientul pacatelor si al patimilor, memoria vibratiilor si a faptelor patimase, intiparita in fiinta noastra legata mai strans de latura biologica.
Imparatia pacatului-imparatia iadului
Asadar tot in inima noastra se poate afla si imparatia iadului. Aici, pentru pacatele noastre vine diavolul si isi cladeste imparatia sa;
Tot de aici pornesc tulburarile, certurile, razboaiele, ura, frica si celelalte pacate. Aici, in inima, se aprind gandurile cele rele si necurate. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: "Caci din inima ies: gandurile rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om."'(Matei 15, 19-20).
Acolo omul traieste iadul, inca de acum. Acolo devine blestemat. Acolo vin diavolii si, precum zice Domnul, Si, intrand, salasluiesc aici, si se fac cele de pe urma ale omului aceluia mai rele decat cele dintai" (Matei 12, 45).
"Astfel diavolul ramanand in exterior seduce pe om cu mandria, slava desarta si mai ales cu senzualitatea, cu ingaduinta lui Dumnezeu, care pune la incercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, implineste o mare iconomie". "Acolo zice Sfantul Nicodim Aghioritul, exista patimile de toate felurile, gandurile hulitoare, ticaloase, desfranate, toate dorintele cele rele, inclinatiile, poftele, straduintele si deprinderile; acestea ajung sa o raneasca cu lucrurile lumii, din inima nascandu-se si gasindu-se tot in inima. Si precum cenusa inabusa scanteia focului, astfel si acestea inabusa dumnezeiescul har primit la Sfantul Botez, precum zice Sfantul Calist".
Acolo este ratacirea si inceputul pacatelor de tot felul ce s-au lucrat- dupa Sfantul Botez, prin gandurile si lucrarile rele care si acum se savarsesc in fapte. Acolo este satana, chiar daca nu in cel mai adanc loc al inimii (unde este harul, precum a zis Sfantul Diadoh al Foticeii)".
"Pacatul se naste in inima omului si traieste acolo asteptand prilejul sa iasa afara prin ganduri sau fapte. Si daca niciodata nu reuseste sa iasa afara, impiedicat fiind de vreo anumita pricina, ce se va intampla? Va trai pacatul inlauntru inimii omului, drept pentru care omul va fi neindoielnic pacatos, chiar daca pacatul dinlauntrul lui nu va deveni fapta. Iata de ce invata Domnul Iisus Hristos folosind exemplul adulterului: "Eu insa va spun voua: Oricine se uita la femeie poftindu-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui"(Matei 5, 28).
Este posibil, si s-a observat aceasta, sa traiasca omul cu pacatul in inima lui si sa-l gandeasca si sa-l doreasca si sa se indeletniceasca neincetat cu acesta inlauntrul sau fara sa-l savarseasca in afara. Atunci omul are o inima bolnava. Iar daca omul are inima bolnava si cu ea a iubit puternic pacatul, si 1-a dorit, si s-a indeletnicit mereu cu el, cum sa fi putut sa-L mai iubeasca pe Dumnezeu? Cum sa-L mai doreasca omul pe Dumnezeu? Dumnezeu cere sa-L iubim din toata inima. "Sa-l iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta", spune porunca lui Dumnezeu (Marcul 2, 3 O)".
Dumnezeu vrea inima noastra spre a-I fi Lui tron, spre a se salaslui acolo ca imparat: "Fiule, inima ta, da-mi-o Mie "(Proverbe 23, 26). Pe tronul inimii omului poate imparati Dumnezeu sau diavolul.
Altceva este curatia inimii si altceva curatia mintii. Aceasta deoarece mintea constituie una dintre facultatile cele mai nobile ale sufletului, in vreme ce inima este constituita din toate puterile sufletului.
Multi cred ca au inima curata, numai fiindca au constatat ca mintea lor a fost eliberata de gandurile necurate si se misca usor in zonele inteligibile sau in pseudocontemplatii.
Sfantul Isaac Sirul invata ca "mintea se curateste usor dar tot asa de usor se intineaza; iar inima cu anevoie se curateste, dar si cu anevoie se intineaza, deoarece cuprinde si tine toate simtirile cele dinauntru".
Inima curata si duh drept
In adancul inimii omului exista, din momentul Botezului, harul lui Dumnezeu, precum zice Diadoh al Foticeii: "Din Dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii aflam ca inainte de Sfantul Botez, harul lui Dumnezeu indeamna sufletul spre fapte bune din afara, iar satana foieste in adancurile inimii ascuns in ganduri. Insa inlauntrul nostru mai putin adanc lucreaza cel care doreste s-o cucereasca, diavolul. Primejdia este foarte aproape, de aceea, chiar daca repetam, spunem ca este mare nevoie de priveghere neincetata".
De asemenea zice: "Precum ne invata cuvantul cunostintei, sunt doua feluri de duhuri ale rautatii: Unele dintre ele sunt mai subtiri, iar altele mai materiale. Deci cele mai subtiri se lupta cu sufletul, iar celelalte obisnuiesc sa duca in robie trupul prin anumite indemnuri staruitoare. De aceea demonii care se lupta cu sufletul si cei care se lupta cu trupul sunt mereu potrivnici unii altora, cu toate ca au aceeasi intentie de a vatama pe oameni. Deci cand harul nu salasluieste in om, ei foiesc ca niste serpi in adancul inimii, neingaduind de loc sufletului sa caute spre dorinta binelui. Dar cand in minte harul e ascuns, ei se strecoara ca niste nori intunecosi prin portile inimii spre patimile pacatului".
"Inima noastra este destinata a fi tronul lui Dumnezeu. Aici, pe acest tron, salasluieste dumnezeiescul har si ofera fara incetare nepretuite daruri omului care si-a facut inima tron al Lui. Acest tron doreste sa-l cucereasca diavolul. De altfel, a si fost tronul lui pana la Botez. O data cu Botezul, inima noastra a devenit tronul lui Dumnezeu".
Iata ce zice despre aceasta Sfantul Nicodim Aghioritul: "inainte de Sfantul Botez, inima ta era tronul pacatului stramosesc si al stapanirii diavolului, iar mai tarziu, dupa ce ai fost botezat, s-a surpat stapanirea diavolului din tronul inimii tale si a devenit tronul dumnezeiescului har, iar tu, cel mai inainte umilit de pacat, ai fost inaltat la dumnezeiasca infiere. Cum a zis Diadoh al Foticeii, "prin Sfantul Botez Satana e scos afara din suflet, dar i se ingaduie sa lucreze asupra lui prin trup. Caci harul lui Dumnezeu se salasluieste in insusi adancul sufletului, adica in minte, nearatandu-se demonilor. De aceea, din insusi adancul inimii noastre simtim izvorand dorul dumnezeiesc, atunci cand ne aducem aminte fierbinte de Dumnezeu. Iar duhurile rele se muta si-si fac cuib in simturile trupului, lucrand prin natura usor de insufletit a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul".
Cu cat incepem mai degraba a uri pacatul si a lupta impotriva lui, cu atat si satana este fortat sa fuga mai repede. El domneste numai prin pacat si intuneric. Numai prin pacat poate el sa se aseze in inima noastra; dragostea noastra pentru pacat ii da lui cheia mintii; iar unirea cu el ii deschide usa inimii noastre. Dragostea catre Dumnezeu si catre bine, cat si ura cu desavarsire a pacatelor, ii opresc intrarea si-l gonesc pe dansul.
Parintele Hristofor Panaghiotis
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.