Contributia religiei crestine la realizarea starii de securitate
I. Introducere
Daca spre sfarsitul mileniului al III –lea a aparut un mod de gandire, ce a cuprins treptat toate compartimentele vietii: religios, social – politic, cultural si economic european si s-a impus treptat, aratandu-se a fi o caracteristica a acestui sfarsit de mileniu, aceasta este, fara indoiala, gandirea dialogala[1]. La inceputul noului mileniu se pare ca toti si toate sunt chemate la dialog si comuniune pentru a supravietui in contextul pluralismului cultural ce caracterizeaza lumea de astazi[2]. Acest realism ne cheama pe noi la evidentierea a doua principii esentiale referitoare la relatia noastra cu Uniunea Europeana, primul fiind acela ca nu Uniunea Europeana reprezinta o problema ci propria noastra prezenta in cadrul ei, iar al doilea se cuprinde in faptul ca problema noii compozitii si sinteze nu este de sorginte politica sau economica ci de natura culturala si spirituala. Dincolo de influentele permanente ale Occidentului in tarile rasaritene, deosebirea de cultura dintre Europa apuseana si popoarele ortodoxe ramane, in multe locuri ce nu pot fi depasite.
Se accepta astazi tot mai mult ideea ca existenta insasi este dialog, adica este chemare si raspuns, este intalnire, comunicare, impreuna-lucrare, perihoreza si comuniune, atat pe verticala cat si pe orizontala. Noutatea acestei forme de gandire consta in redescoperirea dimensiunii verticale a dialogului, care ii pot salva pe partenerii dialogului de platitudinea orizontala. Concret, lucrul acesta se observa in redesteptarea interesului omului modern pentru religie, care reprezinta tocmai dimensiunea verticala in orice forma de dialog si la orice nivel. Fapturile si lucrurile nu exista in mod solitar in lume. Nu solitudinea si multitudinea lor individuala le justifica existenta, ci unitatea existentiala a lumii, bazata pe identitatea personala a oamenilor, care realizeaza o comuniune ce consta nu din dizolvarea sau pierderea lucrurilor si fapturilor in masa unitatii, ci din sinergia si perihoreza propriilor energii care, nu numai ca se sustin reciproc si, prin insasi identitatea lor, se imbogatesc reciproc si sunt apte sa primeasca un sens prin persoana umana, care devine constiinta lumii[3]. Exista aici o sustinere intemeiata pe reciprocitate spirituala si informationala, ceea ce le face sa comunice prin insasi individualitatea si rationalitatea lor, adica prin identitatea care nu se desfiinteaza, deoarece este complementara si astfel le face sa alcatuiasca lumea, adica unitatea creatiei si sa-si reveleze fiecare in parte si toate la un loc, conditia esential – existentiala de impreuna – existenta care inseamna dialog si chemare la dialog, adica creatie a lui Dumnezeu si lume a oamenilor[4].
Intalnirea cu un altul adica dialogul, la inceputul acestui mileniu al III – lea, constituie un dinamism concret, ce deschide omul spre o transcendenta, speranta si sens. Lumea de astazi, golita de sens in secolul trecut, are nevoie, la inceput de nou secol, deopotriva de constiinta religioasa ca de o frana, adica de cunoasterea propriilor limite si de acceptarea lor responsabila cat si de speranta ca nu este parasita de Dumnezeu, caci numai aceasta speranta ii poate umple golul sufletesc de care sufera omul modern si pe care nici un progres tehnic sau stiintific nu este in stare sa-l umple. Chiar daca lumea de astazi traieste intr-o epoca de crize si experiente dureroase, Dumnezeu, Care lucreaza atat in si prin oamenii religiilor cat si prin oamenii de stiinta si de buna credinta de pretutindeni, dupa harul lor, va lumina sensul existentei si va ajuta lumea sa isi pastreze identitatea si demnitatea umana, iar pe oameni sa inteleaga ca a fi fiii unui anumit neam istoric nu exclude fratietatea cu fiii altor neamuri, intrucat, in cele din urma, toti suntem frati, avand ca Tata pe Dumnezeu. In acest sens, singura relatie care justifica existenta este relatia de iubire bazata pe jertfa de sine, si singura cale car faciliteaza relatia de comunicare a existentei, este calea iubirii, adica iubirea lui Dumnezeu, pe care trebuie sa o invatam toti in cele din urma, daca vrem sa ajungem la un modus vivendi care sa garanteze demnitatea si supravietuirea intregii umanitati si a creatiei. Putem spune astfel ca dialogul asigura chiar supravietuirea natiunilor, adica a popoarelor, sau mai corect spus, a culturilor[5] care se identifica cu popoarele respective, le conserva identitatea si le asigura perenitatea, si nicidecum cu rasele, deoarece din punct de vedere, nu factorul genetic si ereditar este cel care ne diferentiaza, ci cel cultural si spiritual.
Cand spunem lucrul acesta, in perspectiva extinderii Uniunii Europene, ne gandim ca aceasta structura pluriculturala si suprastatala, trebuie sa se straduiasca sa realizeze in primul rand o dezvoltare cultural – spirituala regionala, si nicidecum o integrare mai mult sau mai putin bazata pe forta si pe structuri socio – politice si economice. Dezvoltarea cultural – spirituala a tuturor statelor inglobate va asigura valoare si trainicie Uniunii Europene si o va feri de ispita de a deveni un simplu imperiu politic si economic. Este gresita tendinta de a se impune cu orice pret modelul economic si cultural occidental si considerat universal valabil, fundamentat pe relativizarea si pervertirea valorilor morale, religioase, culturale, artistice cu grave consecinte: laxism si libertinaj moral; consumism, bunastarea materiala si cautarea placerii; sincretism religios; cultura mortii etc., considerate paradoxal a constitui comoditatea si calitatea vietii. Dar ce sens mai poate avea viata, cand prin pervertirea ei axiologica si-a pierdut total sensul existentei?
In zilele noastre, lumea face eforturi tot mai sustinute pentru crearea unui climat de apropiere, de incredere, de intelegere si colaborare intre oameni si popoare care sa le asigure securitatea existentei si convietuirea in armonie cu semenii. Dar daca nu va tine seama si de dimensiunea spirituala a omului prin factorul religioase, care sa asigure oamenilor experienta intalnirii cu Dumnezeu prin dimensiunea transcendenta, sansele sunt minime, pentru ca nimic din cele pur naturale nu sunt stabile, mai ales cand sunt inchise in imanentul plat. Tendinta spre realizarea unei comunitati globale este un proces aflat in plina desfasurare, o evidenta „devenire” istorica[6], care se consuma indiferent de dorintele sau obiectiile noastre si care este accelerat de factori neutri din punct de vedere religios. Desigur, realizarea unitatii crestine si intr-un sens larg a intregii umanitati, este si trebuie sa ramana o dorinta sacra a fiecarui om de buna credinta care isi raporteaza constiinta la testamentul Domnului Iisus Hristos, „ca toti sa fie una” (Ioan 17, 21), precum si la faptul ca intreaga creatie este destinata sa devina Biserica lui Dumnezeu. Pe de alta parte sa nu uitam ca unitatea este una si globalizarea este alta[7], iar globalizarea, cel putin in modul in care este perceputa astazi, nu va putea sa asigure unitatea si supravietuirea lumii. Noi am facut deja experienta unei globalizari fortate (comunismul), care a sfasiat si mai mult unitatea lumii.
De aceea, cand suntem nevoiti sa ne confruntam tot cu o globalizare, chiar daca de data aceasta este la nivel regional, este normal sa nu mai avem incredere si sa fim precauti, incercand impreuna sa lamurim problema pe cat este cu putinta, pentru o intelegere corecta a ei si deci pentru aflarea adevarului, spre a realiza o implicare personala responsabila. Aceasta este o problema delicata pe care nici societatea singura si nici religiile singure nu o vor putea solutiona, atata vreme cat nu exista conlucrare, adica dialog, ci mai degraba numai atitudini exclusiviste, relativiste, reductioniste sau posesive cu privire la adevar, care nu fac altceva decat sa-l faramiteze si mai mult, si sa-l faca sa devina obscur, denaturandu-l ori chiar conceptualizandu-l. In acest proces, diferite religii au jucat deja un rol foarte important. Asadar, inainte de a ne referi la contributia religiilor privind datoria lor fata de edificarea unei comunitati mondiale, se cuvine sa recunoastem responsabilitatea lor fata de multe dintre paginile negre ale istoriei mondiale si sa intelegem si noile imprejurari in care sunt obligate sa activeze[8].
Daca aruncam o privire asupra evolutiei perceperii religiei in secolul trecut, observam ca intrarea in secolul al XX – lea a fost dominata de un scepticism generalizat in ceea ce privea atat rolul cat si viitorul religiei in societatea moderna. A fost perioada in care gandirea occidental – europeana ducea la extrem consecintele pozitivismului epistemologic, „profetii suspiciunii” anuntand cu multa emfaza caracterul retrograd, inutilitatea si iminenta disparitie a religiei. Puternic influentat de teologia antropologica a lui L. Feuerbach (1841), Marx a fost primul teoretician social care a vazut in religie unul din factorii principali ce se opune progresului si schimbarii sociale. „Religia este opiumul popoarelor”, „este doar soarele iluzoriu care se roteste in jurul omului atata timp cat omul nu se roteste in jurul sau insusi” sustinea Marx in anul 1844. Di perspectiva sa, societatea viitorului, in care diferentele de clasa vor fi eliminate si care va da nastere omului nou, va fi una in care religia va fi o chestiune de istorie. Mergand mai departe in aceeasi directie, Nietzche[9] anunta in 1885 prin intermediul nebunului din Asa grait-a Zarathustra, moartea lui Dumnezeu si nasterea lui der Ubermensh (super omul), care nu cunoaste alta lege in afara propriei vointe, pentru ca nu cu mult mai tarziu Freud cu psihanaliza lui sa pretinda a da loviturile finale religiei si persoanei religioase. Viitorul unei iluzii (1927), lucrarea in care Freud vorbeste nemijlocit pe tema rolului si al viitorului religiei, se incheia pe un ton cinic, cu pretentii programatice de actiune, ce se doreau a se rezolva in mod irevocabil aceasta „maladie” a societatii moderne[10].
Daca privim in trecut la cele doua mii de ani de istorie crestina, vom fi coplesiti atat de bucurii cat si de dezamagiri. Motivele bucuriei si ale satisfactiei sunt urmatoarele:
- Supravietuirea Bisericii. Biserica s-a nascut intr-o lume ostila si a suferit grave persecutii, nu doar in timpul primelor secole, dar si in zilele noastre[11]. In pofida lor, ea inca exista si aceasta demonstreaza ca ea este o realitate divino – umana destinata sa supravietuiasca vicisitudinilor istoriei si sa-i conduca pe oameni la inviere, adevar acceptat de insusi marele persecutor Iulian Apostatul, care marturiseste in agonia de muribund: „Ai invins Galileene!”
- Misiunea Bisericii s-a implinit in ciuda existentei ei intr-o varietate de culturi. Nu si-a pierdut identitatea divino – umana si nu a desfiintat nici identitatea cultural – spirituala a popoarelor in care s-a intrupat, ci dimpotriva, le-a asigurat identitatea si le-a salvat demnitatea, devenind factorul de coeziune sociala al lor. Biserica nu poate supravietui decat numai in lume, descoperind noi dimensiuni ale chemarii sale in lume.
- Dintru inceput a fost si un factor cultural de prim rang avand o influenta asupra culturii nu doar in Imperiul Bizantin dar si in Occidentul Evului Mediu. Chiar in vremurile moderne, cand Biserica, in societatile respective, a fost oficial si programatic ori sistematic marginalizata, fiind considerata factor irelevant si nesemnificativ in creatia culturii umaniste, ea nu a incetat si nu inceteaza sa ramana factor generator si promovator de cultura si spiritualitate. Multe din valorile umaniste si spirituale ale societatii moderne nu sunt altceva decat principii, valori si (re)surse crestine. Cu deosebire in noul mileniu mesajul Bisericii va fi credibil doar prin marturia faptelor si printr-o renastere monahala de dimensiuni impresionante, dupa cum marturiseste Mitropolitul Ioan Zizioulas[12].
1. Religia si factorii religiosi – mereu prezenti in viata umanitatii
Indiferent cat de nefasta a fost influenta lui Marx, Nietzsche si Freud asupra omului modern, o analiza a secolului al XX – lea ne arata cu totul altceva. Este ceea ce Anthony Gidens[13] numea atat de elocvent the return of the oppressed, revenirea in forta in ultimele decenii ale secolului a factorului religios programatic oprimat[14]. Virgil nemoianu, raspunzand la intrebarea „creste sau scade religiozitatea in lume?”, confirma recent acelasi lucru. Sondajele din ultimii ani[15] reveleaza faptul ca peste 90% din populatia Romaniei este religioasa (86% apartinand Bisericii Ortodoxe Romane), peste 60% participa la servicii religioase cel putin cu prilejul marilor sarbatori, 1, 7% frecventeaza Biserica cu regularitate. Aceasta situatie pozitioneaza
Ca sa putem intelege rolul religiei la inceput de mileniu trei, posibilitatile, provocarile si capcanele ori cursele cu care se confrunta omul religios si Biserica contemporane, nu trebuie sa ne oprim doar la teorii sociale referitoare la modernitate si la modernitatea tarzie sau postmodernitate[17]. Pentru a avea o mai responsabila intelegere si apropiere a faptului religios, trebuie sa avem in vedere in primul rand studiul marilor traditii religioase ale umanitatii. Cuvantului religie ii sunt asociate doua etimologii latine: una este cea derivata din verbul „reculegere” – a reveni in urma prin lectura, cuvant, gandire, a reculege – care sugereaza legatura cu trecutul, cu o traditie. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanenta a acestuia.
Cealalta etimologie provine din „religare” si are sens de „a lega”, „a fixa”, asa cum se intampla in multe regiuni ale lumii: religia uneste, construieste si fundamenteaza coeziunea sociala[18], coeziune sociala care, pe langa competenta religioasa, dispune si de aportul limbii, al traditiei istorice si al atasamentului de un anumit teritoriu. Aceasta inseamna o cultura comuna, modele si norme de comportament unitare. Religia a avut in evolutia sa istorica sensuri diferite, dupa faptele semnificative din viata societatii. Religia poate insemna norme morale, rituri, dar si modul de a gandi, de a se raporta la sacru si de a trai sacrul, propriu unui grup, deci inseamna un sistem de viata al grupului respectiv, sau, cum este cazul la romani, un factor constitutiv al etnogenezei. In trecut, religiile influentau toate aspectele vietii umane detinand o complexa competenta: se imbinau ori se intrepatrundeau cu filozofia, legislatia, politica, arta, formele de recreatie.
Insa in epoca noastra moderna secularizata, aceste sectoare ale vietii au dobandit ipostaze si consistente autonome speciale. Foarte multi factori indiferenti din punct de vedere religios, precum dezvoltarea stiintifica si tehnologica accelerata, dreptul international, organismele internationale care actioneaza in baza unor programe de perspectiva mondiala, au fost caracterizati ca produse secularizate[19] ale religiei, si in special ale culturii crestine. Acesti factori „nereligiosi” nu trebuie infruntati ca adversari, ci abordati ca parteneri in infaptuirea idealurilor universale spirituale care urmaresc intelegerea si apropierea universala. Ceea ce se cere nu este tutelarea sau crearea unui front comun al religiilor impotriva altor forte spirituale ale lumii contemporane, intr-o mentalitate ofensiva de tipul cruciadelor[20] ci, o contributie substantiala la abordarea circumstantelor nou – create, prin conlucrarea tuturor factorilor intr-un dialog deschis ambelor dimensiuni, verticala si orizontala (transcendenta si imanenta). Totusi, in pofida acestei disponibilitati pozitive, rolul esential al religiei este indiscutabil. Nu este permisa o contributie care sa reduca la o simpla incercare de intelegere intelectuala, la cateva remedieri neinsemnate si al o explicatie de suprafata a fenomenelor. In multe cazuri, cugetarea religioasa este datoare sa renunte la rolul de simplu exeget. Are datoria de a se exprima cu indrazneala, cu o viziune si o acuitate profetica, in legatura cu marile probleme care solicita contemporaneitatea[21]. Aceasta inseamna ca religia sa-si ia in serios dimensiunea ei profetico – eshatologica, contribuind cu toate mijloacele sale specifice la imbunatatirea vietii credinciosilor. Este chemata sa se implice in problemele reale ale vietii[22].
2. Importanta si rolul religiilor la inceputul celui de-al treilea mileniu
Religia este o componenta importanta a culturii politice in multe tari[23], si aceasta datorita puterii ei de a legitima autoritatea laica. Se spune despre religie ca, pretinzand ca se afla deasupra lumii pamantesti, mai degraba ofera decat primeste legitimitate[24]. Lucrul acesta se observa foarte clar in istoria poporului roman. Toate marile momente si evenimente social – politice care i-au marcat existenta, au fost legitimate si incununate chiar de evenimentele religioase si bisericesti (de pilda, in anul 1330 s-a infiintat Statul feudal Tara Romaneasca, in anul 1359 a fost recunoscut oficial de catre Imperiul Bizantin si Patriarhia Ecumenica prin infiintarea Mitropoliei Ungrovlahiei[25]. Este indeobste cunoscut faptul ca statele comuniste au incercat sa construiasca o cultura politica din care religia era eliminata. Religia nu avea nici un rol in constructie socialismului si in formarea omului nou, fiind doar „un atribut al celor nefericiti care erau fortati sa indure faradelegile capitalismului”[26]. Incepand cu ultimul deceniu al secolului trecut, statele est – europene, foste comuniste, au permis din nou, in mod oficial, exprimarea traditiilor religioase in legatura cu care comunismul a esuat in efortul sau de a le elimina[27].
Simultan cu renasterea ortodoxiei in republicile slave si in
La modul general, religia este relevanta in orice conflict, deoarece vorbeste de viata si de moarte, de razboi sfant sau de razboi drept. Religia, in epoca contemporana, continua sa fie o prezenta vie in viata umanitatii, indiferent de spatiul geografic, si cu atat mai mult, am putea spune lucrul acesta pentru spatiul Uniunii Europene, unde crestinismul este o componenta esentiala a identitatii europene. Crestinismul si-a pus pecetea asupra continentului european. Cultura si spiritualitatea europeana este de sorginte crestina si poarta inca amprenta eclesiastica, si tocmai aceasta este caracteristica dominanta a Europei. Este adevarat ca acum lumea occidentala secularizata este plina de contradictii. Pe de o parte ateismul si rationalismul ocupa pozitii solide, ca si secularizarea care arata ca in societatea occidentala religia isi pierde din importanta pe care o avea in trecut in functionarea sistemului social[28], insa pe de alta parte nici legiferarea si generalizarea dreptului la credinta nu sunt minimalizate. La fel, in spatiile fostelor state comuniste, unde se edifica societatii democratice, libertatea credintei este garantata prin lege si in mare parte respectata in viata societatii. Se poate afirma ca procesul de extindere in Rasarit a democratiei si economiei libere, cu tehnologie avansata, a indus un model de societate european, in curs de edificare, in care problemele religiei si credintei au incetat sa mai fie abordate ca „afaceri de stat”. De aceea, in acest spatiu european tensiunile si conflictele religioase se pot transforma mai greu in ciocniri violente, armate. Acesta este un semn edificator ca in momentul in care religia se poate manifesta in conditii de libertate ea poate deveni un element de stabilitate care nu trebuie ignorat ori neglijat.
Europa unita isi construieste in prezent relatia cu religia sub forma a ceea ce istoricul Rene Remond numea o „secularizare amiabila”[29]. Locul separatiei radicale si uneori violente intre opinia religioasa, rezervata spatiului privat si puterea politica, in sfera nevazutului si cea a vizibilului, separatie care inaugureaza autonomia societatii moderne, este luat de o viziune potrivit careia distinctia domeniilor de competenta nu inseamna si irelevanta lor reciproca. Cu alte cuvinte, faptul ca religia nu mai legitimeaza politicul si statul isi asuma o neutralitate principala fata de credintele religioase nu echivaleaza cu a nu recunoaste sau a nu valorifica rolul religiei in spatiul public. Intrebarea este: Cum gandim acest rol? Care sunt ratiunile care ne determina sa-l recunoastem si chiar sa-l incurajam? Ce anume justifica prezenta religiosului intr-o societate care, dupa cum spune Marcel Gauchet[30], se articuleaza deliberand asupra ei insasi fara a se referi la ceea ce o transcende? Desi religia este un fenomen si un proces dinamic pe care nimeni nu-l mai poate contesta astazi, iar celebra expresie formulata de scriitorul Andre Malraux – „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc” confirma ideea ca in acest secol religiile cunosc un reviriment fara precedent, totusi, asistam astazi si la o redimensionare a constiintei de sine a religiilor din spatiul lor de actiune. Mai intai prin insusi faptul ca astazi in Europa se propun noi religii si noi secte in baza libertatii care contesta valoarea si legitimitatea vechii religii crestine.
O privire lucida asupra fenomenului religios contemporan, la nivel global, ne face sa intelegem ca in actuala situatie de pluralism religios, religiile sunt in competitie unele cu altele, deoarece considerand ca poseda adevarul religios, tind sa prevaleze asupra altor religii. Or, in acest caz, nu mai poate fi vorba de functia de coeziune sociala a religiei. Potrivit lui W. Joachim, in aceasta situatie a pluralismului, religia isi pierde functia de integrare si, in anumite situatii, poate genera stari de tensiune. Astazi exista initiative concrete de a construi, tinand seama tocmai de ponderea civilizationala a religiei, solidaritatii regionale, cu scopul de a asigura stabilitate si cooperare. Realismul elementar al oricarui proiect politic obliga la dialogul cu credintele religioase traditionale care au dat alcatuirea profunda a unei societati, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare[31]. Ajungem astfel la argumentul istoric al revelatiei religiei. Cu toate ca actuala Constitutie Europeana nu include in preambul referinta la „radacinile crestine”[32]. Europa nu poate sa nu-si recunoasca originea istorica: ea datoreaza crestinismului atat principiul de unitate (vizibil mai cu seama in primul mileniu), cat si actuala divizare confesionala, astfel incat s-a vorbit de mai multe
Drept urmare, religia reprezinta un factor determinant, prezent in toate relatiile de viata. Statele europene au afirmat apartenenta lor la credinta in Dumnezeu in textul din Constitutiile lor. Mostenirea religioasa este precizata chiar in Constitutiile unor state ce se numesc laice. Spectrul larg al relatiilor juridico – religioase, referitoare la Bisericile de stat si laicitate, neutralitate si cooperare isi au originea in imanenta diversitate din tarile comunitare. Cum ar fi spre exemplu: Franta prezinta sapte sisteme legislative religioase diferite. Particularitatile lor se intalnesc in
Aceasta diversitate se afla intr-o permanenta miscare in statele Comunitatii Europene. Dar este vorba de o miscare ce tinde spre convergenta intrucat sistemele legislative religioase intr-un anumit sens, converg in Europa. Legaturile si relatiile Stat – Biserica pot cunoaste solutii de tipul celei din Suedia ori se pot prezenta sub forma unei destinderi ce caracterizeaza aceasta relatie in
Modelul societatii civile, centrat in ultima perioada pe ideea de stat, nu poate asimila in mod corespunzator religia in unicitatea ei. Acest infinitum internum impiedica orice incercare de mediatizare permanenta a elementului religios, prin atribuirea acestuia unor sfere de interese limitate si particulare. Avand ca fundament libertatea de constiinta, sistemele legislative din Uniunea Europeana converg si in sarcinile fixate pentru viitor. Intr-o libertate religioasa recunoscuta, religia trebuie sa se bucure de locul corespunzator. Pe cat de putin se poate lipsi de religie in transmiterea radacinilor ei culturale – daca se doreste neaparat a fi cu adevarat europeana – pe tot atat de putin ii este ingaduit Uniunii Europene sa minimalizeze rolul religiei la cel de simplu furnizor de valori[35]. Religia nu este o ancilla in ethicis pentru stat. Ea nu este nici un paravan folositor doar pentru diferite interese economice si religioase si nici un „muzeu” cultural – istoric pentru Uniunea Europeana. Religia trebuie sa aiba locul ei propriu in Uniunea Europeana si un rol la realizarea libertatii oamenilor. Ea are misiunea de a asigura oamenilor o viata implinita. A da suflet Europei inseamna a trezi constiinta identitatii religios – spirituale a europenilor occidentali, ale garanta existenta personala si demnitatea proprie, a-i ajuta sa redescopere sensul existentei prin redeschiderea perspectivei transcendentului si ale arata tinta spre care trebuie sa se indrepte. Pentru ca la ora actuala, Occidentul traieste o profunda criza de natura religioasa si culturala, oamenii fiind dezorientati si bulversati din punct de vedere spiritual, pe de o parte, prin libertatea inteleasa ca libertinaj si consumism iresponsabil, prin relativizarea ratiunii, a stiintelor si a valorilor perene, iar pe de alta prin sincretismul si pluralismul religios multicultural in care traiesc.
Uniunea Europeana trebuie sa includa religia in dimensiunea sa institutionala. Ignorand acest lucru, nu face decat sa conteste aspectele esentiale ale vietii cetatenilor ei. Religia exista in cadrul institutiilor cu viata ei specifica, iar Uniunea Europeana este obligata sa respecte acest lucru[36]. Ca un garant al principiilor democratice Uniunea Europeana trebuie sa raspunda in mod corespunzator la nevoile populatiei. Acest lucru este valabil si pentru nevoile religioase ale oamenilor si ale institutiilor. Uniunea Europeana are obligatia sa intre in dialog oficial cu Bisericile si comunitatile religioase. Initierea acestui dialog presupune respectarea unor serii intregii de drepturi comunitare primare si secundare[37]. Uniunea Europeana trebuie desigur sa tina seama si de situatia juridica a Bisericilor. In construirea unui sistem legislativ religios european, fundamentul trebuie sa fie si sa ramana respectarea sistemelor din fiecare
3. Importanta si locul bisericii crestine in constructia europeana
In calitate de continuatoare fidela si autentica a Cincizecimii primare – Biserica are un rol de seama in constructia europeana. Ea aduce mai intai un tezaur liturgico – sacramental nepretuit, insa in acelasi timp si o experienta si un duh nou, de viata crestina, pastrat in continuitate neintrerupta cu Biserica primara si in dialog permanent cu contextul istoriei prin cele doua dimensiuni ale teologiei ale teologiei ei, verticala si orizontala, care i-au asigurat un echilibru continuu. Rolul Bisericii in aceste vremuri de schimbari majore la nivel mondial, poate fi inteles in functie de Crucea lui Iisus Hristos, care ne imprima disponibilitatea de jertfa si ne face sa devenim responsabili de faptele noastre; de Invierea Domnului Iisus Hristos, care da speranta invierii noastre; de Cincizecimea traita la fiecare Sfanta Liturghie euharistica, si de Inaltarea lui Iisus Hristos ce ne da perspectiva ridicarii din starea de pacat in care ne aflam. Aceasta este inainte de toate, o misiune a comunitatii, o misiune de comuniune, deoarece comunitatea trebuie sa reflecte dragostea”[40]. Mantuitorul ne da indemnul: „Sa va iubiti unii pe altii... Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste intre voi” (Ioan 13, 34). Istoria Bisericii poate fi ea insasi un bun exemplu pentru ceea ce se doreste a fi Uniunea Europeana. Biserica a contribuit din plin la progresul moral – spiritual al popoarelor, devenind o adevarata mama a lor. Biserica s-a identificat intotdeauna cu nazuintele neamului pe care l-a slujit, luand parte, cu mijloacele ei specifice, la lupta de eliberare sociala sau nationala[41]. Ea a contribuit la formarea si consolidarea constiintei nationale, la progresul si fericirea popoarelor la care a fost trimisa[42]. Ortodoxia reprezinta biserica una, care se manifesta in deplinatatea ei, intr-o plenitudine de biserici locale. Biserica locala asimileaza in identitatea ei elementele specifice natiunii, culturii si limbii poporului respectiv[43] . Dumnezeiasca revelatie si botezul crestin nu s-au dat cu scopul uniformizarii creatiei si a suprimarii varietatii naturale si istorice a omenirii. Botezul crestin sterge doar pacatele celui botezat, nu si identitatea etnica a acestuia. Viata ne demonstreaza ca dupa mai multe veacuri de la imbratisarea crestinismului, diferitele popoare n-au incetat a fi ceea ce au fost la inceput – comunitati umane distincte prin nationalitate, limba, simtire, cultura si traditie specifica[44].
Fiinta umana devine universala si traieste universalitatea nu doar spatial ci si temporal, interesata fiind si rugandu-se pentru intreaga lume si pentru intreaga creatie – care a fost binecuvantata de Dumnezeu Creatorul, Stapanul, Pantocratorul si Proniatorul. Aceasta universalitate crestina este nu numai o unificare a lumii, ci si un drum catre o astfel de lume, spre Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai elocvent si mai relevant in ideea unitatii si a universalitatii decat chiar mesajul liturgic, in cadrul careia ne rugam: „Pentru pacea a toata lumea, pentru bunastarea sfintelor lui Dumnezeu biserici si pentru unirea tuturor...”[45]; „Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”[46]; „Beti dintru Acesta toti, Acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, Care, pentru voi si pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor”[47]; „Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”[48]. – Toate aceste citate fac trimitere catre unitatea eclesiologica, liturgica si euharistica a persoanei, a comunitatii, a neamului si a popoarelor Care-L preamaresc ca Domn si Stapan pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos. „Veniti toti credinciosii sa ne inchinam sfintei Invierii lui Hristos, ca, iata a venit prin cruce bucurie la toata lumea”[49]; „Pace lumii Tale daruieste, bisericilor Tale, preotilor si la tot poporul Tau”[50]; iar la Slujba Vecerniei se reafirma universalitatea caci „vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor”[51].
Prin urmare, unitatea crestina este realizarea pe pamant a ceea ce se continua si se desavarseste in cer. Iar aceasta realitate cereasca este prefigurata de Biserica Lui Hristos care este „tipul si icoana intregii lumi”, dupa cum afirma Sfantul Maxim Marturisitorul.[52] In relatie cu universalitatea crestina, globalizarea in sens profan pare a fi o traducere a acestei universalitati ce caracterizeaza Biserica crestina, implinita si desavarsita fiind in Domnul Iisus Hristos. Perceptia ori intelegerea despre globalizare se dovedeste a fi insa contradictorie. Fenomen complex si variat, pentru unii este considerata ca o posibilitate de prosperitate si dezvoltare economica, unificata intr-un sistem mondial, si cu raspandirea unui model unic de gandire si actiune. Pentru altii insa, este un fenomen promovat de noua ordine mondiala care duce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, al carui punct culminant este relativizarea si anihilarea omului ca persoana. Omul contemporan trebuie sa stie ca societatea mondiala nu se construieste prin asimilarea si omogenizarea oamenilor, ci prin inaltarea lor la demnitatea persoanei, descoperindu-si chipul in Dumnezeu, facand astfel posibila o deschidere reala si autentica intre oameni. Pana acum , Europa s-a intemeiat pe interese economico-financiare si politice. A incercat, asadar, sa multumeasca nevoile primare ale „omului contemporan”, dar tensiunile, conflictele si crizele n-au disparut. Faimoasa „piramida a lui Maslow” ne arata ca acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, intr-adevar, important dar incomplet si insuficient. Ar urma apoi nivelul secund - cel intelectual – si el necesar. Europa raspunde (chiar daca imperfect si nedesavarsit) acestui nivel, inclusiv prin circulatia ideilor si cu ajutorul mijloacelor mass-media. Are insa, nevoie imperioasa sa-si creeze (si) nivelul superior, adica cel metafizic si spiritual – duhovnicesc, ce are misiunea esentiala de a le identifica si ilumina pe cele inferioare. Fara acesta, „teocentrismul” si „prosopocentrismul” pe care il propune si il recomanda Crestinismul ramane fara ecou, iar victima este insasi persoana umana. Fara acesta, omul se vede determinat si constrans obedientei si slugarniciei nedemne, fata de o societate impersonala sau in contrapozitie cu aceasta[53].
De aceea, omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate bine conturata, care sa-i evidentieze si sa-i remarce intreaga sa valoare. Fiindca el creeaza Europa si nu invers. Si o alcatuieste pentru sine, pentru cei dragi si pentru generatiile viitoare. Este necesar sa aiba un aport si o contributie substantiala la unificarea si la consolidarea familiei umane, fie ea si europeana, deoarece Crestinismul este, prin excelenta, religia unitatii, a fratietatii si a iubirii in Hristos Domnul. O Europa fara Iisus Hristos poate fi o inselare si o accentuata dezamagire, dupa cum a fost si comunismul. Desigur, o Europa cu Hristos ar fi o „utopie”... adevarata si fericita!...
Cu alte cuvinte, in contextul actual european, Biserica isi defineste tot mai evident rolul de spatiu si dimensiune coagulanta, prin iubirea si comuniunea in Domnul nostru Iisus Hristos. Modelul unitatii crestine transpare din scopul si dorinta Bisericii de a constitui comuniunea deplina, care nu este absorbire, ci comuniune in adevar si in dragoste. Aceasta cale nu are alternativa: este calea Bisericii.[54] Aceasta imagine a Bisericii care cuprinde credinciosii din atatea locuri, vremuri si neamuri, uniti fiind prin credinta in Hristos, trebuie sa devina un factor catalizator pentru unitatea Europei, a popoarelor ei.
Tinta si menirea Bisericii in constructia europeana este aceea de a-i aduna pe toti in Trupul Domnului nostru Iisus Hristos si de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectandu-le diversitatea proprie, fiindca aceasta diversitate nu desfiinteaza unitatea, ci o intareste si o imbogateste, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a aratat in istorie. Asa stand lucrurile, vom afirma si sublinia faptul ca Biserica nu este o realitate inchisa si nici inchistata in ea insasi: ea este trimisa in lume si este deschisa catre lume. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita, si care isi extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si rasariteana a continentului, dezvaluie o provocare pe care crestinii din Rasarit si din Apus sunt chemati sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in recunoasterea si marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptatii si solidaritatii, pacii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei si apararii ecoteologice a creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatia culturala creata de si in Crestinism. A unit pe cei multi care erau de etnii si limbi diferite intr-o intelegere duhovniceasca comuna. I-a invatat limba iubirii, limba pe care trebuie sa o invete toti cetatenii Uniunii Europene. Ei trebuie sa inteleaga ca, desi a trecut vremea Razboiului Rece, a fi impreuna si a ramane impreuna, indiferent cine suntem, continua sa fie o necesitate din perspectiva supravietuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a intregii planete.
4. Despre viitorul educatiei religioase in cadrul Uniunii Europene de la inceputul celui de-al treilea mileniu crestin
Scopul invatamantului rezida in a comunica cunostinte si a crea deprinderi in directia folosirii lor, in cadrul unei profesii. Scopul invatamantului religios consta in instructie, adica in comunicarea unui adevar religios, si in educatie, ceea ce inseamna exercitarea in deprinderea formelor de traire religioasa. Scopul educatiei religioase consta in formarea caracterului religios – moral al omului. Nu se poate face educatie fara instructie, fiindca invatarea inseamna cunoastere. La randul ei cunoasterea ramane fara finalitate daca nu este aplicata in viata[55]. Doua probleme sunt importante, si anume: 1. Cine este responsabil sau cine controleaza pana la urma educatia religioasa in scolile de stat?; 2. In ce consta continutul educatiei religioase?
In multe tari, abordarea educatiei religioase se situeaza undeva intre asigurarea informatiei cognitive si oferta educatiei catehetice. Multa vreme, societatea a fost puternic animata atat gandirea religioasa in general, cat si de prezenta vitala a bisericilor in particular. Astazi incep sa se defineasca doua abordari oarecum opuse. In primul rand, ne putem concentra asupra componentei confesionale a educatiei religioase, redefinind educatia religioasa ca forma de marturie - (Aici trebuie facuta precizarea ca marturia, cel putin in Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, a fost mereu unita cu diaconia si liturghia, si de cele mai multe ori a devenit, in cele din urma martiriu, adica jertfire de sine. Ceea ce ne arata ca nu exista o marturisire care sa nu isi asume raspunderea jertfelnica, indiferent de contextul in care este facuta.). Profesorul de religie este un martor al credintei sale. Aceasta abordare este problematica din doua motive: Primul motiv se refera la ruptura dintre religie si alte discipline de invatamant. Caracterul incognitiv al educatiei religioase (cel putin asa sustin unii) izoleaza atat materia, cat si profesorii respectivi viata si activitatea obisnuita din scoala. Al doilea motiv se refera la aspectul marturiei religioase intr-o societate secularizata, in care, pentru a avea succes, mesajul religios trebuie sa fie un exemplu viu transmis de profesorul de religie[56]. In al doilea rand, se poate opta pentru o directie diametral opusa in care caracterul cognitiv al educatiei religioase trebuie scos in evidenta. Religia devine astfel o materie ca oricare alta din scoala, producand indiferentism si absenteism. Conceptia negativa a acestei abordari este ca religia nu va fi cu nimic diferita de oricare alta materie si astfel nu ne putem astepta la eficienta si finalitatea educatiei religioase. Educatia religioasa moderna, incluzand colaborarea fructuoasa dintre invatamantul religios si organele de stat, presupune doua lucruri: a) un dialog matur intre cei doi factori, dar si interreligios. b) o politica de stat moderna cu privire la invatamantul religios.
Fundamentul si temeiul, asupra carora se sprijina lectia de religie, este Iisus Hristos, Mantuitorul si Reinnoitorul lumii. De aceea si duhul ce trebuie sa caracterizeze lectia de religie, in deosebi lectia de morala crestina, este duhul libertatii si reinnoirii in Hristos [57]. In acest punct trebuie sa observam ca scopul lectiei de morala crestina este formulat foarte corect in programa analitica a clasei a treia de Liceu, cand se spune ca e „indrumarea tanarului om de a accepta in mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trai printr-o cunoastere constienta viata in Hristos in spatiul Bisericii si Traditiei Ortodoxe…”[58]. Dar si acolo descrierea materialului cartii prezinta neajunsuri importante. In mod special, pentru o apreciere (considerare) corecta a moralei crestine este fundamental principiul pe care-l formuleaza Aposolul Pavel, potrivit caruia „Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva”[59]. Hedonismul si imoralismul nu-l elibereaza pe om, ci il inrobesc si-l conduc la impas, intr-o stare existentiala fara iesire. Elevul poate cunoaste acest fapt foarte usor, daca invata sa aseze aceste conceptii in cadrul unei perspective mai vaste si sa le controleze prin criteriul timpului. In general intercalarea variabilei timpului si considerarea temelor (subiectelor) morale si sociale prin aceasta perspectiva trebuie sa domine materia moralei crestine din Liceu.
Elevii la aceasta varsta nu numai ca pot, dar si vor sa se miste la un nivel mai inalt. De aceea si lectia are nevoie de o alcatuire teoretica ingrijita. Chiar si dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune sa fie data o amploare mai mare dimensiunii sociale a credintei crestine, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea si solutionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie sa fie notat faptul ca e necesar si o clarificare a credintei vizavi de falsificarile ei constiente sau inconstiente de catre crestini sau de catre din afara crestinismului. De obicei nu cunoastem Biserica atat de bine, pe cat credem. De aceea trebuie sa o studiem mai bine. Si de obicei Biserica nu este prezentata atat de bine de aceia ce-i fac propaganda ostentativ. Inca e nevoie sa se aiba in vedere interpretarile diferite ce i le dau si in general si Crestinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circula intre tineri”[60]. In sfarsit este necesara existenta unui material auxiliar specific pentru profesori. Asa va exista si informarea specifica, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desavarsita a materiei lui si la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizeaza. Obiceiurile (obisnuintele) fiecarei generatii noi se cultiva in cadrele celei anterioare. Astfel se formeaza si constiinta morala colectiva a fiecarui popor, dar si-n deosebi a fiecarei generatii noi a lui. Aceasta constiinta colectiva nu se schimba usor.
Trebuie sa treaca cel putin trei generatii, ca sa se infaptuiasca o schimbare importanta in constiinta unei societati. Insa cand excitatiile pentru schimbari sunt atat de intense si atat de multe, precum se intampla si-n epoca noastra, este firesc sa se creeze o situatie instabila de lunga durata, pe care cu greu o poate cineva urmari. Asa se interpreteaza de altfel si largirea prapastiei intre generatii, pe care o constatam azi. Viata crestina, ca viata de invrednicire universala a omului, imbratiseaza fiecare element omenesc autentic, oriunde si oricand il intalneste. Considerarea lasa (derizorie) a crestinismului si identificarea lui cu tipuri conventionale si forme cucernice il omoara si-l fac respingator pentru tineri. Crestinismul nu e ideologie, ci deplinatatea adevarului si a vietii. Este etosul omului desavarsit in Hristos in persoana Caruia omul isi descopera „propria masura”. E viata noului etos in Hristos [61]. Orice adevar ce exista in om si in civilizatia lui, gaseste in crestinism pozitia corecta si valoarea lui. De aceea si morala crestina este mereu deschisa pentru a primi si accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea insa, dar si pentru a putea sa valorifice toate acestea, se sprijina pe omul adevarat, ce s-a aratat in Iisus Hristos.
- Sursa bibliografica de referinta: “Invatamantul religios si teologic in
In alta ordine de idei, dialogul interreligios inteligent si intelept reclama si invoca o actiune in trepte sau in etape. Imbratisarile si intampinarile cordiale intre liderii religiosi nu (mai) sunt suficiente. Trebuie sa se realizeze un proces complet, incepand de la toleranta pasiva, trecand prin toleranta activa si respect reciproc, pana la dragoste si comuniune iubitoare. Recunoastem ca acest proces nu este simplu, pana la urma, insa, trebuie sa acceptam ca si altii pot creste in importanta si pot avea succes. Este clar ca intr-un asemenea context, prozelitismul nu mai poate deveni nicidecum un delict, deoarece nimic nu ii justifica existenta. O politica de stat matura si inteleapta se caracterizeaza prin trei elemente 1. respectarea integrala a Conventiei Europene a Drepturilor Omului; 2. acceptarea in totalitate a libertatii religioase individuale, inclusiv a dreptului de a recunoaste ori de a adopta orice religie, ca si a dreptului de a-ti schimba religia ori confesiunea sau de a nu fi deloc religios; 3. alegerea, ca politica de stat, a unui pluralism care sa imbratiseze o gama larga de grupari religioase, caci acceptarea acestora este singura poarta spre o societate multiculturala sigura si incununata de succes[62].
Prin urmare, voi sustine ca religiozitatea – opusa fiind profetiilor modernismului – are resurse exceptionale atat de a aduce acel echilibru interior mult dorit de omul contemporan, bulversat de anxietate si de indoiala si de a-i umple golul sufletesc, pe care nimeni si nimic nu reusesc sa il umple, precum si de a deveni motorul schimbarii sociale. Provocarea noastra (a celor credinciosi) este, dupa cum spunea Mantuitorul nostru Iisus Hristos, de a „intelege bine vremurile”, de „a ne lua crucea din fiecare zi”, de a fi gata sa-L urmam, aducand mesajul Vietii, al Iubirii si al Adevarului unei lumi care mult prea adesea lasata prada ideologiilor depersonalizante, de orice fel[63].
Uniunea Europeana trebuie sa constientizeze importanta respectului identitatii si specificului cultural si spiritual al fiecarui popor sau natiune. Nordul predominant protestant si sudul catolic manifesta trasaturi relevante si semnificative pentru Uniunea Europeana, in timp ce Biserica dispune la randul ei de experiente, resurse si posibilitati noi. Ortodoxia, ca fiind mostenitoarea traditiei patristice ce este patrunsa de marile taine ale dogmelor trinitare si hristologice, are o structura spirituala proprie, preocupata fiind indeosebi, de realitatile vietii duhovnicesti si de raporturile ei inter si intra-umane. Viata Sfintei Treimi – Cea de viata datatoare, indreptata fiind catre lume prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat in interiorul existentei create a lumii o viata noua, o realitate superioara, de continut dumnezeiesc si anume: comuniunea. Ideea comuniunii este indreptata si spre interior, dar si spre exterior. In ceea ce priveste aspectul exterior al comuniunii, el se regaseste in una din insusirile si atributele Bisericii, asa dupa cum arata Simbolul de Credinta niceoconstantinopolitan, adica: sobornicitatea, care alcatuieste si configureaza sufletul, trupul si specificul Bisericii. Acest termen folosit astazi doar de Biserica, reprezinta si reda in mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica soborniceasca (catolica si ecumenica in adevaratul si profundul sens al cuvantului) este acea biserica care aduna, uneste si traieste in comuniune.
Pe de alta parte, dialogul cu Islamul este de mare insemnatate atat din punct de vedere al politicii interne cat si externe si poate avea loc doar cu aportul bisericilor crestine. Nici indatorirea Germaniei fata de iudaism nu trebuie trecuta cu vederea la nivel european[64]. Uniunea Europeana trebuie sa gandeasca iarasi tema diversitatii religioase si a intalnirii dintre culturi[65], si sa respecte in acelasi timp specificul bisericilor si comunitatilor religioase. Trebuie gasite cautate si gasite solutii pentru un dialog intre religiile si institutiile europene. Un ecumenism obtinut prin constrangere din partea Uniunii Europene sau dirijat de aceasta ar contrazice principiul libertatii religioase (invocat sau revendicat si de catre Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasa si regimul general al cultelor” din Romania) si al dreptului de autodeterminare al bisericilor si comunitatilor religioase.
Asadar, statele comunitare (intre care si Romania – prin aceasta noua lege a cultelor) si-au reglementat raportul lor cu religia, bisericile si comunitatile religioase, la nivel constitutional: Franta, regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Spania, Danemarca, Austria, Germania, Romania et. De aceea se cuvine ca si Uniunea Europeana sa faca acelasi lucru. In aceasta consta raspunderea Uniunii, forta ei integratoare, viitorul ei[66]. Sistemul legislativ european trebuie sa se dezvolte in respect fata de religie. Obligatia de a garanta si proteja libertatea religioasa, trebuie sa constituie o norma a Constitutiei europene. Acestia sunt primii pasi facuti pentru un sistem legislativ in Uniunea Europeana, unde libertatea religioasa devine o tema majora in societatea contemporana.
Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesara “o reflexie teologica profunda privind legatura dintre etica si politica, dintre spiritual si social, dintre national si universal, dintre local si global, dintre urban si rural. O atentie deosebita trebuie acordata reflexiei comune privind natura si finalitatea libertatii, precum si asupra relatiei dintre libertate si responsabilitate in societatea de astazi, si mai ales asupra relatiei dintre libertatea individuala si solidaritatea sociala…”67
In timpul comunismului ne preocupa foarte mult intrebarea: cum sa dobandim libertatea? Acum trebuie sa ne intrebam permanent: Cum sa folosim libertatea noastra? Indeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apara si promova demnitatea umana, creata dupa chipul si chemata la asemanarea lui Dumnezeu.
Pentru Biserica, viata omului nu are doar o dimensiune istorica, temporala, ci si una eterna, perena, vesnica. Totusi, viata vesnica sau mantuirea depinde de faptele noastre savarsite in istorie, in raport cu semenii nostri. De aceea, libertatea in actiune are nu numai o consecinta terestra sau sociala, ci si una transcendenta, spirituala sau eshatologica cu scopul de a ne mentine in aceasta corabie duhovniceasca, bisericeasca care ne poate duce la limanul vesniciei in Imparatia Cerurilor!…
II. Factorul religios in mediul de securitate
Religia, in anumite situatii, poate deveni o sursa de conflict armat.
1. Conditiile suficient necesare pentru transformarea religiei in factor de generare a conflictelor armate pot fi: existenta intr-un spatiu, la un moment-dat, a unor puternice discriminari religioase; combinarea discriminarilor religioase cu cele etnico-culturale si politice si cu decalajele economico-sociale; prozelitismul religios agresiv si violent; fundamentalismul religios, cu precadere, islamic etc.
2. Factorii care stimuleaza si agraveaza conflictele religioase:
a) Polaritatea sistemului politic (cristalizarea si functionarea unei puteri centrale omnipotente si exclusiviste).
b) Institutii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefunctionale
c) Gradul slab de materializare a coerentei social-economice (decalaje
sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale si religioase). Diferente de status.
d) Slabiciunile regimului democratic, ale societatii civile si anemica
dezvoltare a spiritului public.
e) Un grad ridicat de inamicitie intre gruparile etno-religioase, intre frontierele unui stat, intre state sau intre provincii din state diferite.
f) Orizonturi de asteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase
ori etno-culturale si religioase, cu perceptii nejuste ale oportunitatilor
si amenintarilor.
g) Degradarea sau prabusirea asteptarilor unor grupuri etno-culturale si
religioase.
h) Interventii externe (armate, politice, religioase, teroriste,
fundamentaliste) in state sau complexe religionale de securitate.
i) Traditia istorica.
j) Vointa de conflict a puterii sau a grupurilor sociale, etno-culturale si
religioase. In mediile academice se discuta frecvent daca vointa de conflict trebuie introdusa sau nu in categoria conditiilor necesare declansarii conflictelor.
3. Factori inhibatori
a) Regim politic democratic, pluralism etnic, religios si cultural
b) Putere centrala democratica si administratie publica eficienta
c) Spirit public dezvoltat, societate civila maturizata
d) Coerenta social-economica
e) Status social stabil
f) Grad scazut de inamicitie intre grupurile sociale din stat si dintre state
g) Traditia istorica
h) Lipsa vointei de conflict
4. Scopuri si obiective
a) Pur religioase (cazuri izolate, intalnite, in special, in interiorul unor
arii cultural-religioase relativ unitare – in lumea islamica, de pilda, sau in zone in care se confrunta grupuri unitar-etnice, dar antagonist-religioase).
b) Etnico-culturale, etnico-politice si religioase (sunt predominante).
De cele mai multe ori se vizeaza: obtinerea egalitatii etnicoreligioase; obtinerea independentei politice, exprimata de o ideologie religioasa; edificarea unei societati si a unui stat fundamentalist religios; sustinerea unor „revolutii religioase” (islamica) si combaterea „noilor imperialisme” prin mijloace teroriste si de alta natura.
5. Forme de conflict
a) Actiuni paramilitare inclusiv de tip gherila sau „intifada”
b) Actiuni de tip terorist (intern si international)
c) Razboi etno-religios clasic (Bosnia-Hertegovina)
d) Actiuni combinate (gherila, terorism, razboi etno-religios clasic).
6. Timp si spatiu
a) In mediul rural, urban sau in ambele
b) Pe spatii strict limitate, in interiorul unui stat
c) Pe spatii largi, pe teritoriul mai multor state, la nivel regional sau
global
d) Limitate in timp
e) Nelimitate in timp
7. Gestionarea conflictelor
a) Gestionarea politica interna, insotita de reforme democratice (eficienta)
b) Gestionarea politico-militara interna, preponderent violenta
(ineficienta).
c) Internationalizarea conflictelor si gestionare internationala, cu
mijloace politice sau politico-militare inclusiv prin operatii de pace. Tendinta actuala este de elaborare a unor norme si de creare a unor mecanisme internationale de prevenire, gestionare a conflictelor violente si de reconstructie post-conflict.
1. Observatii
In cazurile analizate, conflictele religioase se prezinta arareori in forma pura. In cele mai multe situatii, scopurile, obiectivele, formele de materializare ale conflictelor sunt complexe, factorul religios fiind preponderent sau nu. In cazurile in care apartenenta la o religie devine element esential sau important de identificare a unui grup social (in special a identitatii nationale) conflictele politico-militare au caracter religios pregnant sau preponderent; si in situatia in care grupuri sociale defavorizante in cadrul unor societati se identifica cu o religie, conflictele violente dintre „favorizati” si „defavorizati” iau forma conflictelor religioase. In societatile cu nivel redus de maturizare a natiunii moderne, religia ofera sustinere ideologica pentru realizarea unor platforme politice in vederea realizarii unor coeziuni statale sau regionale (acolo unde predomina inca structurile tribale si de clan). Pe de alta parte, anumite grupuri politice internationale recurg la religie pentru a-si legitima programele si actiunile „antimondialiste” si „antiimperialiste” (fundamentalismul islamic de tip Al Qaeda care brodeaza pe tema conflictului civilizational impotriva Occidentului „materialist” si „satanic”).
2. Mediul intern de securitate si viata religioasa din
In mod natural, in cadrul analizelor de securitate, pentru radiografierea cat mai exacta a dinamicii interne a unui stat, trebuie avute in vedere componentele care au un rol definitoriu in configurarea unui mediu de securitate stabil sau instabil, si anume: securitatea politico-institutionala, securitatea economicosociala, securitatea culturala. Desi de cele mai multe ori factorul etno-cultural a beneficiat de o mai mare atentie a specialistilor, suntem de parere ca in stransa legatura cu acesta, avand un rol important in dinamica interna a unui stat, este factorul religios, care poate modela relatiile de amicitie/inamicitie, favorizand, sustinand o anumita configuratie a distributiei de putere intre anumite grupuri.
Din punct de vedere etnico-religios, situatia in Romania se prezinta astfel: etnic- romani 89,5%, maghiari 7,1%, romi 1,8%, germani 0,5%, ucraineni 0,3%, altii 0,8%; religios- 86,8% ortodocsi, 5% romano-catolici, 1% greco-catolici, 6% protestanti si neoprotestanti, evrei aproximativ 10.000.
Desi in regiune tensiunile etnico-religioase au o veche traditie, in Romania tendinta a fost una caracterizata de echilibru, stabilizatoare, de extindere a modelului de societate moderna: laica, bazata pe principiile statului de drept, economie de piata libera, respectare a drepturilor si libertatilor civile, protectia minoritatilor, excluderea razboiului ca mijloc de reglementare a disputelor, crizelor si conflictelor. In acest context, Romania intruneste cateva caracteristici definitorii: continuitatea istorica a institutiilor statului, puternica omogenitate etnoreligioasa, solida traditie romanica, toleranta religioasa, mentalitatea populatiei robust antiextremista, uneori cu accente moderat-conservatoare, autentica vocatie europeana, aceasta din urma fiind dovedita si de recentele eforturi in directia integrarii europene si euro-atlantice, dar si de intetirea dialogului ecumenic intre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Catolica prin discutii si intalniri intre Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Teoctist. Toate acestea, intr-o Romanie contemporana, in care societatea, „obosita” de ateism, a regasit valorile morale cautandu-le, in mod reflex, in valorile crestine.
In anii din urma Biserica, iesita dintr-o epoca in care contributia sa a fost in mare exclusa, reuseste sa-si recapete locul intr-o societate multiculturala, post-moderna si democrata, printr-o intelegere profunda a valorilor spirituale, si conform exemplului lui Hristos, nelasandu-se ispitita de a se purta in imparatia lumii potrivit modelului lumii. Epoca in care Biserica era privita ca o anexa a societatii contemporane a luat sfarsit, s-a intrat in era unei lumi complexe si pluraliste; rolul Bisericii este cu atat mai relevant cu cat mai mare este nevoia de impartasire a valorilor crestine (pacea, toleranta, buna intelegere intre oameni si popoare).
a. Romania-cadrul legal al activitatii cultelor religioase
Dupa anul 1989, cadrul legal al activitatii cultelor religioase a fost radical transformat prin Constitutia din 1991 care prevede egalitatea cetatenilor fara deosebire de credinta religioasa (art.4 alin.2). S-a creat astfel cadrul necesar desfasurarii normale a vietii religioase: cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit normelor proprii, sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, spitale, penitenciare si orfelinate (art.29). Este prevazuta obligatia statului de a asigura libertatea invatamantului religios, potrivit normelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat predarea religiei este organizata si garantata prin lege (art.3 alin.5 si alin.7). In ceea ce priveste stagiul militar, Constitutia prevede si posibilitatea pentru cetatenii care din motive religioase nu pot indeplini serviciul militar sub arme, sa execute serviciul utilitar alternativ (art.39 alin.2 lit.a).
Cultele isi pot alege in mod liber organele de conducere si isi numesc personalul, fara nici un amestec din partea statului. Pregatirea personalului se realizeaza in scoli, facultati si institute teologice de care dispun cultele, majoritatea acestor unitati de invatamant fiind integrate in invatamantul de stat. Ele pot intrebuinta in manifestarile confesionale, in administratie si invatamant limba materna a credinciosilor. Libertatea religioasa a cultelor din
Alte reglementari legale (Legea Invatamantului, Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult modificata prin O.U.G. nr.97/2000, Legea 46/1996 privind pregatirea populatiei pentru aparare, H.G. nr 637/1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, Legea nr.50/1991 (modificata si republicata), privind autorizarea executarii constructiilor, diverse protocoale s.a.) dezvolta si detaliaza principiile de baza constitutionale.
A fost adoptata o noua lege a cultelor religioase nr. 489/2006 privind “Libertatea religioasa si regimul general al cultelor”, care a abrogat Decretul - Lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase. Organul de specialitate al administratiei publice, aflat in subordinea guvernului, care elaboreaza si asigura aplicarea strategiei si politicilor in domeniul cultelor este Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National. Ministerul isi desfasoara activitatea, in domeniul cultelor, pe baza principiului potrivit caruia toate cultele recunoscute de lege sunt libere, autonome si egale in relatia cu autoritatile.
b. Principalele religii, biserici, culte si asociatii religioase
Religiile recunoscute de statul roman sunt:
- Ortodoxia, prin Biserica Ortodoxa Romana (BOR) - care cuprinde si Vicariatul Ortodox Sarb, Vicariatul Ortodox Ucrainean
- Catolicismul, prin Biserica Romano-Catolica si Biserica Greco-Catolica
- Cultele protestante prin: Biserica Reformata (Calvina), Biserica Evanghelica
- Biserica Armeana
- Cultul Crestin de Rit Vechi
- Cultele neoprotestante (evanghelice) prin: Biserica Crestina Baptista, Biserica Crestina Adventista de Ziua a Saptea, Cultul Penticostal - Biserica lui Dumnezeu Apostolica, Cultul Crestin dupa Evanghelie, Biserica Evanghelica Romana
- Cultul Islamic (musulman)
- Cultul mozaic
Pe langa acestea, mai sunt inregistrate la instantele judecatoresti teritoriale, cu avizul Secretarului de Stat pentru Culte, peste 750 de asociatii si fundatii cu caracter religios. Din anul 2000, O.G. nr. 26 pentru asociatii si fundatii reglementeaza infiintarea organizatiilor neguvernamentale. Cea mai mare parte dintre asociatiile infiintate activeaza in cadrul ori sub egida cultelor legal recunoscute; cateva dintre ele au un caracter confesional pluralist: Asociatia Ecumenica a Bisericilor din Romania - AIDROM, Societatea Biblica Interconfesionala, Alianta Evanghelica (grupeaza cultele Baptist, Penticostal si Crestin dupa Evanghelie) s.a. Unele asociatii religioase desfasoara activitate cultica, amintind aici:
1.Asociatia Credinciosilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. Credinciosii acestei asociatii, numiti si stilisti, au aparut dupa 1924 cand Biserica Ortodoxa Romana a renuntat la calendarul iulian trecand la cel gregorian. In anul 1992 erau inregistrati aproximativ 32.000 de credinciosi din Bucuresti si unele judete din
2 Organizatia religioasa "Martorii lui Iehova". Credinciosi: aproximativ 35.000.
3.Asociatia adventistilor de ziua a saptea - Miscarea de reforma. Credinciosi: 4.300.
4. Asociatia religioasa "Nazarineana". Credinciosi: aproximativ 6.000
5. Asociatia Comunitatilor Baha'i din Romania Credinciosi: 6.000
6. Asociatia "Liahona"(mormoni) Credinciosi: 2.000
7. Societatea Crestinilor Noi Apostolici Credinciosi: aproximativ 10.000
8. Asociatia Crestina Metodista
9. Asociatia Presbiteriana din
In ceea ce priveste situatia religioasa a cetatenilor Romaniei, dupa
recensamantul efectuat in anul 2002, ea se prezenta astfel:
Religiille din
- ortodocsi - 18.806.428 - 86,67%
- romano-catolici - 1.028.401 - 4,73%
- greco-catolici - 195.481 - 0,9%
- reformati - 698.550 3,21%
- evanghelici de confesiune augustina - 11.203 - 0,05%
- evanghelici sinodo-presbiterieni - 26.194 - 0,1%
- unitarieni - 66.846 - 0,3%
- crestini de rit vechi - 39.485 - 0,18%
- baptisti - 129.937 - 0,59%
- adventisti - 97.041 - 0,44%
- penticostali 330.486 1,52%
- crestini dupa evanghelie - 46.029 - 0,21%
- mozaici – 6.179 – 0,02% ***
- musulmani - 67.566 - 0,31%
- alte religii 87.225 0,40% din care:
- ortodocsi de stil vechi 32.228 0,1%
- armeni - 775 ***
- atei 10.331 – 0,04 %***
- fara religie 13.834 - 0,06%
- religie nedeclarata 18.492 – 0,08% ***
- dupa Comisia Nationala de Statistica Anuarul Statistic al Romaniei, 2003, p. 106-107
- Sursa bibliografica de referinta: “Viata religioasa din
III. Sectele si alte confesiuni in
In ultimii ani ai mileniului ce tocmai s-a incheiat, au reintrat in atentia
organismelor internationale problemele legate de dimensiunea spirituala a dezvoltarii natiunilor europene si, in special, eventualele aspecte negative ale acesteia. La Reuniunea Extraordinara a OSCE privind drepturile omului, ce s-a desfasurat la Viena in 22 martie 1999, a fost adoptata o recomandare pe cat de inedita pe atat de utila: "OSCE trebuie sa studieze mai profund rolul pe care religia il joaca in generarea si exacerbarea conflictelor”. Confirmarea faptului ca acest subiect este tratat cu toata responsabilitatea a venit cu prilejul sesiunii din iunie 1999 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care a adoptat in unanimitate "Raportul privind activitatile ilegale ale sectelor" (Recomandarea APCE nr. 837399). Monitorizarea si combaterea activitatilor cultice situate in marginea sau in afara legilor a devenit astfel o obligatie a statelor membre ale Consiliului Europei. Aceasta preocupare, ce continua sa fie manifestata de catre organismele europene fata de aspectele negative ale fenomenului sectelor religioase, se intemeiaza pe informatii ce atesta faptul ca activitatea unor grupari cultice poate reprezenta un pericol atat pentru dezvoltarea democratiei, cat si in privinta exercitarii depline a drepturilor omului, definite de cadrul juridic international si national.
In acest sens, un numar semnificativ de state europene si-au revizuit legislatia, elaborand instrumentele normative si administrative destinate sa gestioneze cat mai eficient problema sectelor care desfasoara activitati ilegale, imorale sau destabilizatoare in ceea ce priveste siguranta nationala. De multe ori, aceste reactualizari legislative au precedat reactia OSCE si a Consiliului Europei. De pilda, in Belgia, "Legea organica privind serviciile de informatii si de siguranta", promulgata la 30.11.1998, defineste explicit "sectele daunatoare", drept "orice grup structurat care, sub pretextul profesarii unei anumite spiritualitati sau filosofii sau cel de a detine monopolul elitist al caii spre adevar, intelepciune sau mantuire, vizeaza stabilirea unei dominatii totale si exclusive asupra persoanelor, recurgand la manipularea mintala sistematica". In Olanda Raportul asupra activitatii Serviciului National de Securitate (BVD) din anul 1998, include "grupari religioase care desfasoara activitati ilegale", grupari care au "violat drepturilor constitutionale" In aplicarea Recomandarii OSCE din 22 martie 1999 si a Recomandarii APCE nr. 837399 o prima dificultate consta in definirea precisa a conceptului de "secta periculoasa" - care nu este explicitat de Recomandarea APCE nr. 8373/99.
In masura in care libertatea cultica nu se confunda cu asa-zisa "libertate" de a se asocia in grupari care isi propun incalcarea flagranta a drepturilor cetatenesti si a legilor tarii, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei nu a considerat necesar sa aduca alte precizari; totusi, sub aspectul securitatii nationale este importanta distinctia dintre fenomenul cultic protejat de Constitutia tarii noastre si de reglementarile internationale la care Romania este parte si fenomenul sectar care, in conformitate cu documentele europene si cu legile romanesti, prezinta premise de afectare a ordinii si moralei publice si chiar a sigurantei nationale.
Desi pare de domeniul evidentei, adesea, in practica, diferentierea dintre cult si secta este dificila - mai ales datorita faptului ca perceptia asupra acestor doua notiuni este substantial diferita in Uniunea Europeana si in Statele Unite. Romania fiind o tara europeana, va trebui sa tinem cont de aceasta realitate, integrand actiunile noastre modalitatilor de abordare a subiectului elaborate, dea lungul unei ample perioade istorice, de catre statele europene cu o democratie avansata.
Conceptul de "cult" presupune:
a) Caracterul unitar si exoteric, proclamat al doctrinei pe care o propaga. Un exemplu sunt cultele crestine care propaga o doctrina teologica explicita, accesibila, ce se regaseste in aceeasi forma atat in materialele de catehizare, destinate publicului larg, cat si in materialele teologice, vehiculate la cele mai inalte nivele ale structurii ecleziastice respective.
b) Respectul fata de doctrina biblica. Spiritualitatea europeana este prin excelenta produsul crestinismului, mediu generator al valorilor pe care se intemeiaza insasi ideea de drepturi ale omului si de democratie moderna. In respectul acestor valori civice si umane, pivotul cultelor europene este Biblia. Adaugirile doctrinare facute de fiecare cult la Biblie se marginesc la explicatii sau comentarii ce concorda cu litera si spiritual textului sacru. In cazul cultelor necrestine, atitudinea lor fata de crestini si crestinismul majoritar in Europa este determinanta pentru incadrarea lor: cultul islamic sunnit recunoaste in Isus "un profet" si respecta religia crestina, ai carei practicanti sunt considerati "oameni ai cartii", iar nu pagani. Invers, sectele fundamentalistislamice asimileaza crestinismul cu "paganismul", justificand astfel, in opinia lor, actiunile teroriste impotriva crestinilor ca "Jihad" (razboi sfant, care in traditia coranica nu poate fi purtat decat impotriva paganilor).
1. Grupari religioase cu caracter sectar:
- Sectele au o doctrina cu cel putin doua nivele: unul exoteric, destinat racolarii, si unul sau mai multe nivele secrete, destinate "initiatilor" sau unui grup restrans de lideri. Adesea aceste nivele doctrinare secrete au sistematic un caracter ilegal, antistatal, indemnand la ura religioasa si confruntare.
- Cea de-a doua caracteristica a unor grupari sectare este constituirea unui corpus doctrinar mai mult sau mai putin strain de Biblie, pretext pentru promovarea de valori, ierarhii si comportamente care, prin sorgintea lor, vin in contradictie cu axiologia spatiului spiritual european, afectand drepturile si libertatile cetatenesti si, in unele cazuri, siguranta nationala.
- Cel de-al treilea criteriu, constant prezent in activitatea multor grupari sectare care desfasoara activitati ilegale sau antistatale, este vehicularea de doctrine antisociale bazate pe rastalmaciri aberante, milenarist-agresive ale doctrinei biblice (sau a doctrinei altor culte majore), scoase din contextul social, cultural si valoric. Printre fragmentele biblice cel mai ades rastalmacite se numara Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, speculata in sensul unor interpretari prevestind sfarsitul apropiat al lumii. Unele dintre cele mai mari tragedii provocate de secte au avut ca substrat tocmai interpretarea tendentioasa a textului Apocalipsei: este cazul sectei "Templul Poporului", care s-a ilustrat prin sinuciderea in masa, la 29 noiembrie 1978, a circa 1.000 dintre adeptii sai; al sectei "Davidienilor" din Statele Unite (1993) si al sectei "Templului Solar" (1997).
In ultima vreme se semnaleaza prezenta in
Desi ilegala, antisociala si uneori imorala, activitatea unor secte nu este intotdeauna relevanta in planul securitatii nationale. In general gruparile sectare se clasifica in patru mari categorii: grupari crestine de inspiratie biblica; secte pretins crestine, heterodoxe; secte necrestine si curente anomice. Deosebit de virulente sunt cele din a doua categorie, care practica doctrine eclectice (amestec de elemente crestine, budiste, yoga etc.) si se remarca printr-o "fatada" religioasa, putandu-se usor discerne eforturile unor centre de coordonare transnationala de a impune o "noua ordine" nu numai cultica sau sociala, ci si politico-economica. Sectele necrestine, dincolo de
"fatada" cultica desfasoara activitati ce transcend militantismul politico-social, avand contingente cu culegerea sistematica de informatii prin structuri specializate ilegale si chiar cu terorismul international. In
In
La nivel european exista, insa, si miscari anomice, miscari contestatarspiritualiste in sens larg, fara structura clara, care isi fac simtita prezenta in momente de criza. In cazul in care asemenea momente sunt favorizate de incapacitatea fortelor de siguranta si ordine publica, sau de lipsa de autoritate a statului, in diferite tari, aceste miscari pot capata un caracter periculos. De exemplu, "Marea Fratie Alba", semnalata in Ucraina la inceputul anilor '90, devenise un fenomen de masa, care a antrenat zeci de mii de persoane. Pana in prezent, in Romania nu s-a semnalat aparitia unor premise pentru evolutii similare, dar exista, diseminate pe ansamblul teritoriului national, nuclee contestatare anomice in mediul carora ar putea aparea asemenea manifestari.
- Sursa bibliografica de referinta: “Legea privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor – Statutele cultelor religioase din
2. Biserica Ortodoxa Romana, statul si societatea
Biserica Ortodoxa Romana este autocefala si unitara in organizarea sa si pastreaza unitatea dogmatica, canonica si de cult cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, in cadrul Bisericii Ortodoxe Universale.
In
In prezent, Biserica Ortodoxa Romana are 37 de eparhii in tara si peste hotare (15 in 1989), in eparhiile din tara functionand un numar de 14000 unitati bisericesti - parohii, filii, manastiri si schituri (12236 in 1989). Asistenta pastorala si religioasa este asigurata de 53 arhierei (23 in 1989), 11105 preoti si diaconi. Viata monahala se desfasoara in 531 asezaminte
monahale, in care traiesc in rugaciune, studiu si munca 7532 monahi si monahii (2511 in 1989). Din punct de vedere al organizarii, canonic si administrativ, Biserica Ortodoxa Romana este organizata ca Patriarhie, cu titulatura de Patriarhia Romana.
Dupa anul 1989, Biserica si-a reluat dintr-o alta perspectiva activitatea socialumanitara, prin infiintarea unor asociatii caritabile in vederea ajutorarii orfanilor, a batranilor si persoanelor cu handicap, prin asistenta religioasa in spitale, orfelinate si azile de batrani.
O importanta preocupare a Bisericii Ortodoxe Romane, dupa anul 1990 este de a redescoperi si a pune in practica misiunea crestina in societatea moderna si, in special, catehizarea propriilor credinciosi prin educatie si participare activa, constienta la viata liturgica si sociala a Bisericii. Valorile morale crestine traditionale sunt confruntate cu promovarea pseudo-valorilor, adeseori contrare Evangheliei; indiferenta fata de religios, incercarea de a scoate credinta religioasa din sfera publica si transformarea ei intr-o chestiune privata, individuala, pare a prinde tot mai mult teren; se constata fenomenul de diluare sau relativizare a credintei.
Credinta religioasa este, deseori, substituita prin alte sisteme de credinta, de multe ori sincretice, care incearca sa satisfaca preocupari speciale ale unor grupuri sau indivizi. In acest context, numarul celor care traiesc sub pragul saraciei continua sa creasca. Acestea pot fi cateva considerente, dintre multe altele, pentru care Biserica Ortodoxa Romana se declara adepta a deschiderii ecumenice si colaborarii inter-crestine, in scopul redescoperirii unitatii tuturor crestinilor. Pe plan local, sunt in desfasurare diferite proiecte de colaborare ecumenica. Eforturile de “vindecare” a ranilor trecutului, si de fundamentare a relatiilor pe baze noi, care sa fie conforme epocii moderne, trebuie sa se circumscrie ununui dialog sincer si deschis.
Biserica Ortodoxa Romana afirma ideea crestinismului ortodox ca element fundamental al „sufletului romanesc”. Consecinta acestui fapt, intr-un stat ca
Asocierea religiei cu identitatea nationala poate avea efecte negative, existand riscul ca identitatea nationala sa nu fie considerata o valoare existentiala umana, ci esenta, conditie necesara si scop uman. Punctul de vedere echilibrat sustine ca divizarea etnica nu este Vointa Divina. Biserica trebuie sa stie ca trebuie sa ramana loiala lui Dumnezeu, toate celelalte actiuni ale sale fiind in mod necesar subordonate acesteia. Nu inseamna o negare a valorilor nationale ci o revitalizare a lor. Dar, asa cum spunea apostolul: vindecarea completa si tonifierea raman ca speranta de viitor (Coloseni 3:8-13):
In planul reinnoirii ortodoxiei, Biserica Ortodoxa Romana a „patronat” neoficial, la inceput de secol XX, „Oastea Domnului”, miscare fondata in anul 1920, la
La cumpana secolelor XX-XXI, raporturile dintre Biserica Ortodoxa Romana si mediul politic au figurat ca tema prioritara in atentia inaltei ierarhii ortodoxe romane. In mod traditional, ortodocsii nu urmaresc sa suprapuna instantele bisericesti celor statale. Punctul de vedere al crestinismului occidental asupra politicii este unul deschis, cuprinzator. Atat bisericile catolice cat si cele protestante au dogme teologice cuprinzatoare despre misiunea bisericii si rolul statului, dogme strabatute de un puternic sentiment de autonomie. Astfel, bisericile pot intra usor in conflict cu statul, care tinde sa controleze si sa regleze societatea.
Biserica Ortodoxa se defineste mai cu seama ca factor spiritual, neavand un puternic sentiment al responsabilitatii sociale sau politice. Bisericile occidentale isi manifesta vointa pentru asumarea responsabilitatii in modelarea proceselor sociale, politice si economice, in timp ce biserica ortodoxa considera ca ceea ce e in afara spatiului „spiritual” este responsabilitatea statului. In „The West: Unique, Not Universal”, S. Huntington dadea drept caracteristice pentru Occident: „Dumnezeu si Cezar, biserica si stat, autoritate spirituala si autoritate temporala”, concluzionand: „In Islam, Dumnezeu este Cezar, in
Implicarea Bisericii Ortodoxe Romane in problemele sociale a fost relativ redusa inainte de 1945, dar s-au inregistrat si exemple notabile (azile de batrani, cantine populare, burse pentru studentii saraci etc. In anii regimului comunist, politicul si sacrul au fost monopolizate de catre PCR. In ciuda acestor neajunsuri, marele merit al Bisericii Ortodoxe Romane este acela ca a reusit sa pastreze starea religioasa traditionala a poporului roman, mentinandu-si structurile in functiune intr-un mediu de multe ori ostil.
Dupa anul 1989, s-au inregistrat tentative de culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Romane pentru „colaborarea” cu regimul comunist si securitatea, dar si de contestare „interna” a inaltei sale ierarhii. In egala masura – in conditiile existentei unui puternic curent popular favorabil Bisericii Ortodoxe Romane – puterea si partidele politice au contat, mai evident sau mai putin evident, sa-si extinda influenta asupra Bisericii. Pana in prezent, Biserica Ortodoxa Romana a reusit sa reinnoade traditia istorica a locului important ocupat de Biserica in societate si sa impuna respect puterii seculare; totodata ea a reusit sa-si mentina echidistanta politica si sa se impuna drept un interlocutor privilegiat al puterii. In viziunea conducerii Bisericii Ortodoxe Romane, responsabilitatea politica a Bisericii nu tine de implicarea in politici de partid, ci de „fertilizare” a acestora. Se impune identificarea in mod responsabil a actiunilor ce pot fi asumate de catre biserica. Altele trebuie combatute deschis, precum cazurile de coruptie, dezechilibrele sociale, sau problemele homosexualilor, prostitutiei, pornografiei, avortului etc.
Cateva capitole speciale continua sa fie deschise in dialogul Biserica Ortodoxa Romana – mediul politic: restituirea proprietatilor confiscate de regimul comunist; raporturile Biserica Ortodoxa Romana – Biserica Greco-Catolica etc. Discutiile pe tema restituirilor bunurilor Bisericii se apropie de final, conturandu-se o solutie in cadrul reglementarii de ansamblu a problemelor proprietatii in
In momentul de fata, atentia Biserica Ortodoxa Romana se concentreaza pe lucrarea de asistenta sociala si pe asanarea morala a societatii. Trebuie infruntata mai ales provocarea secularismului agresiv, a degradarii morale a societatii precum si a puternicei competitii religioase. Pentru a raspunde acestor provocari Biserica Ortodoxa Romane cauta noi cai de impartasire a mesajului evanghelic, adaptate realitatii sociale. Ierarhia Bisericii considera ca este necesar ca oamenii sa simta din nou ca isi gasesc libertatea in Biserica, pentru ca principalul scop al Bisericii consta in sprijinirea cel putin morala a oamenilor. Biserica trebuie sa realizeze ca responsabilitatea crestina implica actiuni concrete pentru rezolvarea diverselor si dificilelor sarcini ce apar in contextul social. Figuri de prestigiu ale Bisericii Ortodoxe Romane, de la P.F.P. Teoctist, la I.P.S. Anania sau I.P.S. Pimen, si-au unit in deseori glasul pentru a infiera „lacomia”, „rautatea”, „acumularea de averi in dispretul moralei” si au pledat pentru combaterea, prin eforturi unite, a saraciei, degradarii morale si „pierderii sperantei de mai bine”.
Desi unele luari de pozitie ale inaltelor fete bisericesti au provocat nemultumire in mediul politic, se impun cateva observatii notabile: Biserica Ortodoxa Romana nu a contestat rolul mediului politic in modernizarea tarii, ci a combatut efectele negative si „pagubele colaterale” ale unei tranzitii lipsite de morala; atitudinile sociale si politice polemice din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane, s-au integrat in luarile de pozitie ale societatii civile, si reprezinta semnale autentice pentru putere (mai ales in situatia in care societatea civila „vorbeste” doar prin presa, cateva ONG-uri, sindicate si Biserica Ortodoxa Romana si alte asociatii religioase, evidentiind, inca, un grad insuficient dezvoltat de angajament public. In circumstantele prezente, cu toate ca spatiul politic este bine incadrat de partide si organizatii, opinia publica continua sa exprime numeroase retineri fata de modul de organizare si functionare a democratiei si statului de drept. Ca urmare, publicul confera Bisericii o cota remarcabila de incredere (peste 80 si respectiv 70%), ambele institutii fiind urmate de presa si de departe de guvern sau parlament. Aceste sondaje subliniaza locul important al Bisericii, si, in acelasi timp, etaleaza slabiciunile democratiei noastre. Este meritul Bisericii Ortodoxe Romane ca reuseste ca, beneficiind de un suport popular de masa, sa urmeze o directie constructiva in relatiile cu mediul politic, evitand capcanele „extremismului ortodox” si implicarii directe in politic.
Biserica si Armata reprezinta institutii de afirmare a identitatii si unitatii nationale. Armata, pe langa faptul ca este o institutie a statului, este si o institutie a poporului, oastea fiind constituita din cetatenii tarii. Astfel, se poate spune ca Biserica si Armata sunt doua institutii fundamentale ale poporului roman. Armatei ii revine apararea armata, iar Bisericii apararea spirituala a integritatii si fiintei nationale. Prezenta preotilor in Armata tarii este mai mult decat necesara, caci prin misiunea lor acestia au indatorirea de a face educatie religioasa. In structurile militare, educatia religioasa este componenta a programului de fortificare morala, de dezvoltare a virtutilor ostasesti, de intelegere a menirii militarilor in viata societatii, a poporului pe care il slujesc. Insotirea militarilor de catre preot in misiunile internationale cu caracter umanitar in cadrul NATO, pe campul de lupta, intregeste asigurarea asistentei religioase in armata noastra, caci preotul nu ramane numai povatuitor, ci devine camaradul credincios si devotat care imparte cu militarul oboseala, lipsurile si primejdia mortii.
In sensul provocarilor moral-crestine ale vremii, pe data de 9 mai 2000, proiectul de lege privind constituirea si organizarea clerului militar a fost adoptat de Camera Deputatilor si prevede ca preotii militari vor fi asimilati ofiterilor superiori.
Biserica si armata sunt doua entitati superior organizate. In fiecare este prezenta imaginea conducatorului (Moise, Hristos si Mahomed si respectiv comandantul militar) care ii iubeste in mod egal pe toti indivizii respectivei comunitati. Biserica prezinta si o trasatura democratica, inaintea lui Iisus Hristos toti fiind egali. De aici si apropierea intre comunitatea crestina si familie, credinciosii spunandu-si frati intru Hristos, frati prin iubirea pe care o impartasesc pentru Iisus Hristos si Hristos pentru ei. In armata situatia e similara, comandantul tratand in mod egal militarii, formandu-si astfel imaginea unui tata: ceea ce creeaza spiritul de camaraderie. Similaritati intalnim si din punct de vedere structural: fiecare, si armata si biserica dispun de o anumita ierarhie, diferenta provenind din faptul ca lui Iisus Hristos i se atribuie mai multa cunoastere si grija fata de credinciosi decat poate fi vorba in cazul comandantului militar. Dar coeziunea armatei nu se bazeaza numai pe camaraderie si imaginea comandantului ci si pe ideea de patrie, popor, glorie, eroism, sacrificiu asumate.
Sacrificiul asumat implica valorizare morala. Si in cazul Bisericii, si al armatei, coeziunea nu rezulta numai din atasamentul fata de conducator (comandant, Hristos), ci si de atasamentul fata de ceilalti indivizi ai comunitatii. Educatia moral-religioasa ajuta la dobandirea si intarirea unor virtuti de mare importanta pentru tinerii militari si nu numai: cumpatarea, barbatia, curajul, stapanirea de sine, trebuie sa ofere un mod de viata izvorat din credinta crestina. In fond fiecare religie este o religie a iubirii pentru toti care o imbratiseaza, dar fiecareia ii este imanenta intoleranta sau chiar violenta fata de cei ce nu o adopta. Astazi, intr-o societate din ce in ce mai pluralista, politic, religios, este necesar sa demonstram ca nu numai libertatea este un dar de la Dumnezeu ci si unitatea.
Biserica Ortodoxa Romana are, dupa cum s-a subliniat anterior, o puternica traditie de toleranta fata de alte culte, si de colaborare cu bisericile crestine surori. In optica Patriarhiei Romane, aceste relatii trebuie sa se inspire din fraternitatea dintre oameni si crestini si sa respinga prozelitismul de masa si agresiv, manifestat indeosebi dupa 1989 de anumite culte neoprotestante, islamice sau chiar de catolicism. In relatiile cu celelalte Biserici Crestine, Biserica Ortodoxa Romana se afla mult mai aproape de Bisericile de limba greaca. O atentie deosebita s-a acordat relatiilor cu Bisericile Ortodoxe de origine slava din Rusia, Serbia si Bulgaria, care, din diferite motive, cunoscute atat teologilor, cat si opiniei publice, se situeaza pe o pozitie rezervata, uneori chiar de competitie, fata de Biserica Ortodoxa Romana.
3. Ecumenismul Bisericii Ortodoxe si integrarea Romaniei in structurile euro-atlantice
In ceea ce priveste relatiile externe, Biserica Ortodoxa Romana participa la activitatile din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), la Conferinta Bisericilor Europene (KEK), si in numeroase Comisii mixte de dialog cu alte Biserici. Institutiile de invatamant teologic au si ele un rol activ in mentinerea relatiilor externe ale Bisericii Ortodoxe Romane, Facultatile de Teologie stabilind parteneriate cu institutii de invatamant teologice occidentale, in special catolice si protestante.
4. Relatiile Bisericii Ortodoxe Romane cu celelalte biserici ortodoxe
Dupa anul 1990, statul rus a recunoscut legalitatea mai multor Biserici ortodoxe care s-au desprins de Patriarhia Moscovei in diferite perioade istorice anterioare, cele mai multe in secolul XX. Acestea sunt: Biserica Ortodoxa Rusa de rit vechi, popovtii (adica cei care au cler); Biserica Ortodoxa Rusa de rit vechi, bezpopovtii sau pomorienii (cei care nu au cler); Biserica Ortodoxa Rusa Adevarata, numita si Biserica Catacombelor (raspandita in special in Siberia si Extremul Orient); Biserica Ortodoxa Rusa de peste Hotare; Biserica Ortodoxa Rusa – Patriarhia Kievului (raspandita in special in Siberia, in locurile cu concentrare mare de ucraineni); Biserica Ortodoxa Catolica din Rusia. Exista si alte Biserici sau grupari ortodoxe in Rusia, care refuza sa se inregistreze, considerand statul rus opera Satanei. Numarul acestora, insa, este neinsemnat si autoritatile ruse nu furnizeaza nici un fel de informatii cu privire la titulatura si aria lor de raspandire. La 27 septembrie 1992, Episcopul Petru, din Republica
In ceea ce priveste relatiile Bisericii Ortodoxe Romane cu Biserica Ortodoxa Rusa, acestea au gravitat in ultima perioada in jurul recunoasterii oficiale a Mitropoliei Basarabiei si Bucovinei de catre Biserica Ortodoxa Rusa. Asa cum s-a evidentiat anterior, in spatiul fostei U.R.S.S. s-au constituit mai multe Biserici independente de Patriarhia Moscovei, intre care si Mitropolia Basarabiei (azi sub jurisdictia Patriarhiei Romane). S-a constituit "Adunarea Eparhiala" a Mitropoliei Basarabiei, dupa care, constatand legitimitatea acesteia, Patriarhia Romana a recunoscut, la 19 decembrie 1992, "reactivarea Mitropoliei Basarabiei". Luate prin surprindere, atat Patriarhia Moscovei, cat si eparhia dependenta de ea de la Chisinau, aveau sa reactioneze in timp sub diverse forme. A urmat un schimb intens de scrisori intre Patriarhul Teoctist si Patriarhul Aleksie al II-lea; a existat o comunicare, tot epistolara, intre Patriarhul nostru si unii primministri de la Chisinau, in care fiecare parte isi sustinea pozitia. In corespondenta patriarhilor a fost invocat un principiu de drept canonic, referitor la faptul daca, pe acelasi teritoriu, poate fi sau nu exercitata autoritatea unuia sau a mai multor episcopi. Realitatile bisericesti din zilele noastre demonstreaza, cu numeroase exemple, ca pe acelasi "teritoriu canonic" pot fiinta mai multe eparhii. In Europa Centrala activeaza, in buna intelegere reciproca, eparhii rusesti, romanesti, sarbesti, constantinopolitane. Ierarhia Bisericii Ortodoxe Rusa a suferit o infrangere, fiind silita sa cedeze cerintelor impuse de organisme internationale: Curtea Europeana a Drepturilor Omului si Consiliul Europei. Prea Fericitul Patriarh Teoctist a stiut sa adopte fata de "omologul" sau de la Moscova o atitudine inteleapta, lasand sa se inteleaga ca in relatiile dintre cele doua Biserici trebuie sa primeze ceea ce le-a unit si le uneste, dar ca nu trebuie date uitarii nici acele probleme in care partile se afla in dezacord. In consecinta, problema Mitropoliei Basarabiei a fost abordata in subsidiar in toate intalnirile dintre cei doi Patriarhi.
Dupa ce au esuat toate actiunile de impiedicare a infiintarii Mitropoliei Basarabiei sub fireasca subordonare canonica a Bisericii Ortodoxe Romane, dupa sentinta Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Consiliului Europei, Patriarhia Rusa a incercat sa apeleze la strategii noi, care nu pot fi incadrate in canoanele bisericesti, Patriarhia Rusa incercand diversiuni, actiuni de discreditare, de compromitere sau amenintari mai mult sau mai putin directe. Acestea par a fi incercari destinate a reduce, pe cit posibil, limiteze efectele hotararii date, anul acesta, de Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), prin care Guvernul Republicii
Poate fi vorba nu de o oportunitate bisericeasca, nu despre mantuirea oamenilor, ci despre o politica, astfel creandu-se un precedent grav". Inaltul ierarh a mentionat ca ideea schismei a aparut in
Regretam ca Patriarhia Romana a refuzat un dialog fratesc, dar pe de alta parte ramanem deschisi pentru orice contacte si colaborare cu Biserica Ortodoxa Romana pentru a rezolva aceasta problema", a afirmat el. Surse din cadrul Mitropoliei Basarabiei, care au tinut sa-si pastreze anonimatul din cauza "dictaturii comuniste" de la Chisinau, au calificat actiunile "Bisericii surori" ca fiind pur politice, iar acuzatiile aduse Bisericii Ortodoxe Romane sunt considerate o diversiune. In sprijinul acestor afirmatii, trebuie precizat ca la ultima intalnire dintre Patriarhia Romana si cea Rusa, care a avut loc la Chisinau, ultima a promis ca va comunica data si locul urmatoarei runde de negocieri. "Patriarhia Rusiei nu si-a tinut fagaduiala, astfel ca afirmatiile mitropolitului Kiril, cum ca Biserica Ortodoxa Romana a refuzat dialogul, nu sunt adevarate". In ceea ce priveste "schisma", a devenit un fapt cunoscut ca Biserica Rusa are mari probleme de unitate, mai multe Biserici din cadrul ei dorind sa se desprinda si sa devina independente. Este cazul Ucrainei, dar nu numai. Patriarhia Romana nu a reactionat printr-un punct de vedere oficial, pentru acest lucru fiind nevoie de "chibzuinta", chibzuinta ce caracterizeaza de altfel intreaga paleta a relatiilor Bisericii Ortodoxe Romane. Imediat dupa discursul ierarhului moscovit, deputatul PPCD Vlad Cubreacov, consilier al Mitropoliei Basarabiei, era de parere ca acest tip de declaratii pot fi asemanate celor mai "urate tradttii ale imperialismului rusesc", exprimandu-si totodata regretul pentru ca inaltul ierarh rus nu poate face deosebirea intre unitatea de credinta si unitatea administrativa, punctand faptul ca «pentru a fi cu totii crestini ortodocsi, nu este neaparat sa fim condusi de Moscova. Din pacate, Mitropolitul Kiril tradeaza un mod de gandire politic secular si strain modului de gandire crestin, care decurge din litera si spiritul evanghelic», a conchis Cubreacov. De altfel, pe Internet, site-uri neoficiale din R. Moldova publica informatii legate de Mitropolia Basarabiei. La adresa www.intelnet.md, exista un document conform caruia "este evident ca autoritatile bisericesti ruse, legate puternic de aparatul de stat, se tem de pierderea influentei asupra populatiei. Patriarhul Rusiei, Alexei, pe numele sau laic Ridiger, a servit aproape 25 de ani in cadrul Directiei a 5-a a KGB. Ca agent acoperit, Ridiger, care a lucrat din 1964 pana in 1987 in administratia Patriarhiei Ruse, purta numele de Drozdov - mierla, in limba rusa, si activitatea sa consta in transferarea banilor stransi de biserica in fondul PCUS si in asa-numitul "fond al Pacii" creat de sovietici pentru sustinerea unor actiuni de propaganda impotriva NATO".
5. Relatii cu bisericile ortodoxe orientale
Pentru a se putea concretiza intr-o perspectiva cat mai apropiata Declaratia finala adoptata la incheierea Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxa si Bisericile Orientale, se continua analiza aspectelor de ordin liturgic si pastoral, in vederea realizarii comuniunii depline.
6. Relatii panortodoxe
Sfantul si Marele Sinod Panortodox - convocarea acestuia este pregatita de cateva decenii de catre Bisericile Ortodoxe, pana acum avand loc intruniri ale Conferintei Panortodoxe Preconciliare, la care Biserica Ortodoxa Romana a participat prin delegati.
Relatii cu Biserica Anglicana - dialog teologic
Relatii cu Biserica Lutherana - dialog teologic intre Biserica Ortodoxa si Federatia Mondiala Lutherana
Relatii cu Biserica Reformata - dialog teologic intre Biserica Ortodoxa si Alianta Mondiala Reformata
Dialogul teologic ortodox-catolic – desi a dat impresia ca se afla intr-un impas, dupa intalnirea de la Balamand a Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic International din 1993, comisia s-a reunit la Baltimore, S.U.A., in perioada 9-19 iulie 2000.
Relatiile cu Biserica Romana Unita cu Roma Greco-Catolica - constituie o preocupare importanta atat pentru societatea romaneasca, cat si pentru ierarhiile ambelor biserici nationale. Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-catolica, este o Biserica catolica de rit bizantin, care impreuna cu un miliard de credinciosi din cele mai culte si civilizate popoare ale lumii, inclusiv toate popoarele romanice sau de origine latina, face parte din Biserica Universala, Una, Sfanta, Catolica si Apostolica, sub jurisdictia Papei de la Roma („urmasul legitim al Sfantului Apostol Petru, Corifeul Apostolilor, care a fost constituit de Isus Cristos ca piatra sau stanca pe care a cladit Biserica Sa”). Intre Biserica Ortodoxa Romana si cea Greco-Catolica, deosebirile nu se reduc doar la acele cuvinte din vocabularul liturgic, ortodocsii folosind cuvintele: mila, miluieste, slava si duh, iar greco-catolicii: indurare, indura-te, marire si spirit. Deosebirile fundamentale nu sunt in cuvinte, care exprima acelasi lucru. Deosebirile fundamentale intre cele doua Biserici sunt dogmatice. Vor fi supuse atentiei numai cateva, cele mai importante si, in primul rand, cele patru puncte cunoscute sub numele de “Florentine”: Primatul Papal, Filioque sau purcederea Spiritului Sfant si de la Fiul, Purgatoriul sau locul curatitor de dincolo de mormant si Azima ca materie valida pentru Sfanta Euharistie sau Cuminecatura. Pe langa elementele dogmatice – care au format subiectul discutiilor si hotararii Sinodului Ecumenic de la Florenta din anii 1438-1439 si al Unirii cu Roma a romanilor din Transilvania la anul 1700 – se evidentiaza si cele despre Infailibilitatea Papei, despre Taina Sfintei Casatorii si despre divort.
Dialogul de reconciliere intre cele doua Biserici surori este in desfasurare, fiind, in general, marcat de sinceritate si dorinta de pace adevarata. De altfel, este cunoscut faptul ca dupa Adunarea Nationala de pe platoul Romanilor de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, delegatia constituita din doi greco-catolici, (Alexandru Vaida Voievod si Episcopul Iuliu Hossu), si doi ortodocsi, (Vasile Goldis si Episcopul Miron Cristea), a prezentat Regelui Ferdinand si guvernului din Bucuresti, Hotararea de Unire a Ardealului cu Romania, rezultat al luptei dusa de romanii ardeleni dupa Unirea cu Roma, incepand cu Episcopul grecocatolic Inochentie Micu Klein, lupta continuata de Scoala Ardeleana si Partidul National Roman. Nemultumirile actuale ale greco-catolicilor provin din nerezolvarea situatiei retrocedarii bunurilor Bisericii Greco-Catolice. Bunurile patrimoniale ale Bisericii Romane Unite au fost confiscate, in anul 1948, - mobile si imobile, cladiri scolare, resedinte episcopale, protopopesti, parohiale si manastiresti -, si au fost repartizate atat statului comunist ateu cat si Bisericii Ortodoxe Romane (lacasurile de cult au revenit Bisericii Ortodoxe). Dupa Revolutia din Decembrie 1989, noul regim, in asentimentul ierarhiei ortodoxe, a redat Bisericii Romane unite cu Roma drepturile firesti, insa nu i-a restituit si bunurile confiscate si deci nici lacasurile de cult.
Numarul credinciosilor romani greco-catolici este conform celor comunicate de catre Episcopul roman unit de Oradea, PSS Virgil Bercea, in emisiunea "Credo" a Postului national nr. 2 de Televiziune din 2 martie 1998, intre 840.000-860.000 de credinciosi si 800 de preoti. Dar aceste cifre sunt relative, fiind valabile numai pentru data in care au fost comunicate, revenirile de la Ortodoxie intensificandu-se, mai ales, dupa evenimentele prilejuite de preluarea de catre greco-catolici a Catedralei episcopale "Schimbarea la Fata" din Cluj, la 13 martie 1998, in urma unei hotarari judecatoresti definitive. Marsul din 20 martie 1998 a celor 3000 de preoti ortodocsi din Transilvania, chemati la Cluj sa se "roage pentru dusmanii neamului" (care ar fi "greco-catolicii"), a fost considerat un avertisment semnificativ pentru puterea seculara. Prin restituirea lacasurilor de cult si a caselor parohiale catre Biserica Romana Unita cu Roma, nu se impiedica exercitarea dreptului la libertate religioasa pentru un numar mare de credinciosi ortodocsi, asa cum, in mod gresit, se vehiculeaza ideea la anumite nivele ale societatii romanesti. Actul de restituire va trebui sa aiba o stipulare clara in acest sens (s-ar putea folosi alternativ bisericile retrocedate acolo unde va fi cazul), stipulare menita sa apere dreptul la libertatea religioasa atat al credinciosilor ortodocsi cat si al celor greco-catolici. De fapt, adevarata “lupta” a Bisericii Greco-Catolice nu se poarta cu Biserica Ortodoxa Romana, ci mai degraba cu statul.
In perioada de dupa 1989 pana in prezent, s-au inregistrat:
- cereri sau plangeri locale ale parohiilor reinfiintate pentru biserica, case parohiale, pamanturi bisericesti;
- cereri ale episcopilor pentru restituirea marilor cladiri, sedii episcopale, biserici-catedrale, cladiri scolare (gradinite, scoli de meserii, licee, academii teologice);
- actiuni in forta ale laicatului, dar bazate pe decizii judecatoresti (cand organele Statului nu au fost in stare sa aplice legea). Ultimul caz mediatizat: Ocna Mures;
- memorii in presa, memorii adresate institutiilor statului, cu scop "retrocedant",(primul, la 29.1.1990 catre Ministerul Cultelor si apoi, in serie, catre guverne, ministere, presedintele Statului si chiar guvernelor straine) Solutia propusa in Decretul-Lege 126/1990 ca diferendele sa se rezolve prin dialog cu Biserica Ortodoxa Romana a acutizat si mai mult situatia. S-au rezolvat prea putine cazuri, iar aceasta “pasare” a dialogului catre Biserica Ortodoxa Romana, a dus la o amanare a rezolvarii situatiei si la aparitia a numeroase stari conflictuale. Decretul 126/1990 a creat, deci, tensiuni sociale intre credinciosii ortodocsi si cei greco-catolici, a generat o serie de actiuni in justitie, neducand, in nici un fel, la solutionarea problemei proprietatii Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco- Catolice. Conflictul interconfesional de la Ocna Mures a luat o turnura neasteptata, dupa ce Curtea Suprema de Justitie a decis in favoarea Greco-catolicilor. Magistratii celui mai inalt for judecatoresc au hotarat ca lacasul de cult din Ocna Mures, disputat de cele doua comunitati religioase, se cuvine grecocatolicilor, datorita faptului ca biserica le-a apartinut pana in anul 1948. Acum, ortodocsii, considerandu-se nedreptatiti, vor sa apeleze inclusiv la instantele internationale, pentru a obtine castig de cauza.
Conflictul interconfesional de la Ocna Mures s-a acutizat pe parcursul acestui an, in paralel cu procesele stramutate de la Judecatoria Aiud, la Tribunalul Alba, la Curtea de Apel Alba Iulia si, in final, la Curtea Suprema de Justitie, credinciosii celor doua biserici ajungand la confruntari violente. La inceputul lunii martie, credinciosii greco-catolici au ocupat lacasul de cult, nemultumiti fiind de faptul ca, desi dreptul lor la proprietate a fost recunoscut, dreptul lor de folosinta le-a fost negat de judecatorii din Aiud. Ca replica la faptul ca greco-catolicii au blocat intrarea in biserica, baricadandu-se inauntru si barand accesul cu banci si lacate, ortodocsii au distrus gardul imprejmuitor al bisericii, iar, daca nu ar fi intervenit fortele de ordine, probabil, situatia ar fi degenerat. Dupa numai o saptamana, ortodocsii au reintrat in posesia efectiva a lacasului de cult, patrunzand noaptea, dupa ce greco-catolicii au parasit biserica. Situatia s-a calmat, aparent, ambele comunitati asteptand decizia finala a Curtii Supreme de Justitie. Avocatul Bisericii Ortodoxe Romane, Calin Zamfirescu, a invocat in fata magistratilor prevederile Decretului 126/1990, potrivit caruia situatia lacaselor de cult trebuie stabilita de o comisie mixta a celor doua culte, insa greco-catolicii au remis completului CSJ un document rezultat in urma sedintelor acestei comisii in care se specifica "cu dragoste crestineasca, refuzam sa va dam lacasul".
Disputele s-au purtat si pe taramul dreptului canonic, insa aici diferentele de reglementare sunt fundamentate intre cele doua biserici crestine. IPS Andrei Andreicut, Arhiepiscop Ortodox de Alba Iulia, sustine ca, potrivit Statutului Bisericii Ortodoxe Romane, lacasele de cult apartin comunitatilor de enoriasi, in timp ce specialistii in drept canonic greco-catolic atrag atentia asupra faptului ca, in organizarea Bisericii Romane Unite cu Roma, lacasele de cult apartin institutiei ecleziatice si nu comunitatilor de credinciosi. Indiferent insa de aceste argumente, magistratii au retrocedat lacasul de cult greco-catolicilor, determinandu-l pe preotul paroh greco-catolic Alexandru Biris sa declare ca "pana la urma justitia a facut, cu greu, dreptate". Deocamdata, decizia Curtii Supreme de Justitie nu a fost pusa in practica, credinciosii ortodocsi continuand sa-si oficieze serviciul religios in biserica, in timp ce, concomitent, consiliul parohial ortodox evalueaza bunurile din lacasul de cult.
Greco-catolicii asteapta ca decizia sa le fie comunicata in scris, pentru a prelua biserica. Insa, conflictul nu s-a terminat aici. IPS Andrei Andreicut a declarat ca Biserica Ortodoxa Romana intentioneaza sa promoveze o cerere de recurs in anulare, iar, daca nu se va obtine castig de cauza, se va adresa Curtii Internationale a Drepturilor Omului de la Strassbourg. Un alt caz, foarte recent (12 decembrie 2002), este cel din comuna Prunis (Cluj) unde greco-catolicii si ortodocsii par a fi in pragul unui conflict. Reprezentantii parohiei greco-catolice din localitate sustin ca au fost anuntati ca vor trebui sa cedeze din nou biserica ortodocsilor, dupa ce au recuperat lacasul de cult, in urma cu un an. In prezent, greco-catolicii si ortodocsii se judeca pentru biserica la Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strassbourg.
In
Este adevarat ca nu peste tot situatia este tensionata, exemplu fiind Timisoara, unde capii bisericilor greco-catolica si ortodoxa se inteleg si sunt capabili sa rezolve problema retrocedarilor, desi exista opinii conform carora guvernul nu ar trebui sa lase acest tip de probleme la simpla intelegere a oficialilor locali ai celor doua culte. La sfarsitul anului 2002, laicatul greco-catolic din
Memorandumul este fundamentat pe:
- Principiul restituirii in integrum: acesta ramane pe deplin valabil, fiind acceptat peste tot in jurisprudenta internationala. In acest caz se aplica in functie de cererile Bisericii Romane Unite, Greco-catolice, si nu in functie de aprecierile Statului sau ale unor institutii partase la proprietatile confiscate abuziv.
- Principiul respectarii Drepturilor omului: Dreptul de proprietate face parte din drepturile fundamentale ale omului, fiind o conditie indispensabila vietii si oricarei activitati umane. Acest drept este recunoscut si de catre Constitutia Romaniei. In cadrul Bisericii Romane Unite, Greco-catolice, dreptul de proprietate revine eparhiilor greco-catolice, singurele indreptatite la restituirea integrala a bunurilor care le-au apartinut.
- Principiul de autodeterminare: Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica, este autonoma in raport cu Statul, la fel cu orice alta Biserica.
- Principiul convietuirii pasnice: Biserica Ortodoxa Romana a fost, este si va fi Biserica noastra sora, indiferent de pozitiile vremelnice ale unora dintre Ierarhii sai. Acolo unde este cazul, credinciosii ortodocsi vor putea, dupa retrocedare, sa isi desfasoare slujbele religioase in aceleasi biserici, in alternanta cu credinciosii grecocatolici, din iubire frateasca si din respectul pe care ni-l datoram reciproc.
Prin continutul sau, Memorandumul afirma ca “Statul Roman intretine, prin institutiile sale centrale si locale, o atmosfera de asa-zisa "neinterventie activa" prin care incearca sa arunce obligatia sa legala de restituire a bunurilor Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco-Catolice, spre beneficiarii actuali ai acestor bunuri, adica fie spre propriile sale institutii, fie spre Biserica Ortodoxa Romana, fie spre terte parti. Acest lucru este un abuz care genereaza dezbinare, amaraciune, confuzie si uneori chiar violenta intre cetatenii Romaniei.”, si propune ca “Restituirea bunurilor sa fie rezolvata de Statul Roman fara interventia vreunei parti intermediare (parteneri, beneficiarii bunurilor, etc.). Dialogul ortodox - greco-catolic, care s-a dovedit ineficient, sa intervina numai pentru identificarea modalitatilor practice prin care greco-catolicii isi vor reprimi in fapt bunurile. Abia dupa ce Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco-Catolice ii va fi reconstituit dreptul de proprietate asupra lacasurilor de cult si a proprietatilor ce ii apartin de drept, se va putea rezolva, in spiritul dragostei fratesti, accesul la aceste lacasuri de cult a tuturor credinciosilor, inclusiv a celor care vor sa practice cultul ortodox, indiferent cum au ajuns la aceasta alegere.“ Problema restituirii bunurilor bisericesti confiscate de statul comunist nu se limiteaza numai la greco-catolici. Si bisericile protestante maghiare si germane au revendicari temeinice, ca si Biserica Ortodoxa Romana. Aminarea de catre autoritati a unei solutionari echitabile si realiste poate conduce catre „cristalizarea” unei „probleme confesionale” in Rominia. O asemenea „problema confesionala” ar mari vulnerabilitatea interna a statului si a societatii, si, cu siguranta, va produce un „deficit de imagine” externa ce va afecta procesele de integrare rapida in Europa.
Indiferent de evolutia particulara a dialogului Bisericii Ortodoxe Romane cu Biserica Greco- Catolica, Patriarhia Romana intelege sa dezvolte relatii de colaborare ecumenica speciala cu Biserica Catolica in ansamblul ei. Pe fondul acestei atitudini ecumenice nationale, in perioada 7-9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Romania la invitatia Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, eveniment de la care, iata, s-au implinit in aceste zile, zece ani. In acest mod, Biserica Ortodoxa Romana a devenit, in mod spectaculos, promotoarea reconcilierii dintre cele doua mari biserici, Apuseana si Rasariteana, dupa 1000 de ani de schisma. Biserica Ortodoxa Romana a demonstrat ca este o institutie matura si verticala, ce apara interesele comunitatii pe care o reprezinta. In acelasi timp, Biserica Ortodoxa Romana a fost recunoscuta in calitatea sa de interlocutor privilegiat al Vaticanului, atat in dialogul cu ansamblul comunitatilor crestine din Romania, cat si in relatiile dintre Biserica Apusului si cea a Rasaritului. Aceste raporturi speciale cu Vaticanul, cristalizate in planul ecumenic, favorizeaza direct integrarea Romaniei in spatiul politic, economic si de securitate constituit pe ambele maluri ale Atlanticului si o apropie evident de civilizatia occidentala moderna.
In aceasta perioada, atat mass-media nationala, cat si cea internationala au relatat vizita papala in
Vizita Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist la Roma, din 7-14 octombrie 2002, s-a concretizat si prin elaborarea unei Declaratii comune semnata de cei doi lideri bisericesti. Documentul are o importanta deosebita prin ideile exprimate dar, mai ales, datorita perspectivei pe care o deschide crestinatatii. Declaratia se axeaza pe cinci puncte principale: primul face referinta la atmosfera intalnirii, care pastreaza spiritul celei de la Bucuresti, caracterizata de dorinta de unitate, intarind angajarea celor doua Biserici de a conlucra pentru realizarea deplinei unitati a Bisericii lui Iisus Hristos; 2. Intalnirea de la Roma trebuie luata ca exemplu pentru conlucrarea Bisericilor, mai ales a celor din Romania. Dialogul trebuie sa fie calea de depasire a conflictelor, a neintelegerilor si a suspiciunilor create in trecut; 3. Conlucrarea dintre Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa Romana, la fel ca cea dintre Ortodoxie si Catolicism, se poate baza pe traditia Bisericii nedespartite pe care acestea o au in comun. Pentru deplina comunitate, este nevoie de consultari reciproce, de intalniri si de lamuriri ale adevarurilor de credinta, recunoscand si respectand traditiile religioase si culturale ale fiecarui popor, ca si libertatea religioasa; 4. Dialogul teologic promovat de Comisia Mixta Internationala pentru Dialog Teologic intre Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa trebuie reactivate; 5. Biserica nu este o realitate inchisa in ea insasi, ci e deschisa catre lume. Ea trebuie sa contribuie la unitatea Europei, oferind exemplul unitatii ei. Ea trebuie sa contribuie la afirmarea valorilor crestine si a sfinteniei vietii, a demnitatii si drepturilor fundamentale ale omului, a dreptatii, solidaritatii, pacii, reconcilierii si valorilor familiei si la protectia creatiei.
Europa are nevoie de bogatia culturala si spirituala creata de crestinism. Ca Biserici surori, Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Romei trebuie sa se angajeze in rezolvarea problemelor prin care ne provoaca mileniul al III-lea, pentru a reda Europei etosul ei cel mai profund si chipul sau cel mai uman. “Declaratia comuna a Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea si a Prea Fericirii Sale Patriarhul Teoctist (12 octombrie 2002) Cu bucuria profunda de a ne regasi impreuna in cetatea Romei, aproape de mormantul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, ne dam sarutarea pacii, sub privirea Celui care vegheaza asupra Bisericii Sale si care ne calauzeste pasii; si meditam inca o data la aceste cuvinte pe care Sfantul Evanghelist Ioan ni le-a transmis si care constituie rugaciunea emotionanta a lui Iisus Hristos, inaintea Patimilor Sale.
1. Aceasta intalnire a noastra este continuarea imbratisarii pe care noi am schimbat-o la Bucuresti, in luna mai 1999, in timp ce in inima noastra mai rasuna inca apelul emotionant: "Unitate, Unitate!", cu care o mare multime de credinciosi ne-a intampinat cu acea ocazie. Acel apel era ecoul rugaciunii Domnului nostru pentru ca "toti sa fie una" (Ioan 17, 21). Intalnirea de astazi reinnoieste angajamentul nostru de a ne ruga si lucra pentru a ajunge la unitatea vizibila deplina a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul si dorinta noastra arzatoare o constituie comuniunea deplina care nu este absorbire, ci comuniune in adevar si in dragoste. Aceasta cale este una ireversibila, pentru care nu exista alternativa este calea Bisericii.
2. Marcate inca de trista perioada istorica, in timpul careia s-a negat Numele si Stapanirea Mantuitorului, comunitatile crestine din Romania intampina inca, in mod frecvent, astazi, dificultati in a depasi efectele negative pe care acei ani le-au produs in relatiile de fratietate si de impreuna-lucrare, precum si in redescoperirea comuniunii. Intalnirea noastra trebuie sa fie considerata ca un exemplu: fratii trebuie sa se regaseasca pentru a se impaca, pentru a medita impreuna, pentru a descoperi mijloacele prin care sa ajunga la intelegere, pentru a-si expune si explica argumentele unii altora. Ii indemnam, asadar, pe cei care sunt chemati sa traiasca alaturi pe acelasi teritoriu romanesc, sa gaseasca soluttii de dreptate si caritate. Printr-un dialog sincer, trebuie sa se depaseasca conflictele, neintelegerile si suspiciunile aparute in trecut, pentru ca, in aceasta perioada decisiva a istoriei lor, crestinii din Romania sa poata fi marturisitori ai pacii si ai reconcilierii.
3. Relatiile noastre trebuie sa fie oglinda comuniunii adevarate si profunde in Iisus Hristos, comuniune care, fara sa fie deplina, exista deja intre noi. Recunoastem, de fapt, cu bucurie, ca avem impreuna Traditia Bisericii nedespartite, centrata pe Taina Euharistiei, despre care dau marturie sfintii pe care noi ii avem in comun in calendarele noastre. Pe de alta parte, numerosii marturisitori ai credintei in vremurile de opresiune si de persecutie din secolul ce s-a scurs, care au demonstrat fidelitatea lor fata de Iisus Hristos, sunt un germen de speranta in dificultatile actuale. Pentru a incuraja cautarea deplinei comuniuni, chiar si in divergentele doctrinare care raman inca, este necesar sa gasim mijloace concrete, consultandu-ne periodic, cu convingerea ca nici o situatie dificila nu este menita sa dureze in mod iremediabil si ca, datorita atitudinii de deschidere catre dialog si a schimbului periodic de informatii, pot fi gasite solutii satisfacatoare pentru aplanarea tensiunilor si pentru a ajunge la o solutie echitabila in problemele concrete. Trebuie sa consolidam acest proces, pentru ca adevarul plenar al credintei sa devina un patrimoniu comun, impartasit si de unii si de ceilalti, capabili sa creeze o convietuire cu adevarat pasnica, inradacinata si fondata pe dragoste. Stim bine cum sa actionam pentru a stabili liniile care sa ne conduca opera de evanghelizare, atat de necesara dupa perioada sumbra a ateismului de stat. Suntem de acord in a recunoaste traditia religioasa si culturala a fiecarui popor, precum si libertatea religioasa. Evanghelizarea nu poate fi bazata pe un spirit de competitie, ci pe respect reciproc si pe cooperare, recunoscand fiecaruia libertatea de a trai dupa propriile convingeri, in conformitate cu propria apartenenta religioasa.
4. In dezvoltarea relatiilor noastre, incepand cu Conferintele Panortodoxe si cu Conciliul II Vatican, am fost martorii unei promitatoare apropieri intre Rasarit si Apus, bazata pe rugaciune, pe dialogul in dragoste si in adevar, apropiere atat de bogata in momente de profunda comuniune. De aceea, privim cu ingrijorare dificultatile prin care trece, in perioada actuala, Comisia Mixta Internationala pentru Dialogul Teologic intre Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa si, cu ocazia intalnirii noastre de acum, ne exprimam dorinta de a nu se neglija orice initiativa pentru a reactiva dialogul teologic si pentru a relansa activitatea Comisiei. Avem aceasta datorie, pentru ca dialogul teologic va face sa devina mai puternica afirmarea vointei noastre de a adanci comuniunea, in fata situatiei actuale de diviziune.
5. Biserica nu este o realitate inchisa in ea insasi: ea este trimisi in lume si este deschisa catre lume. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita si care isi extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si rasariteana a continentului constituie o provocare pe care crestinii din Rasarit si din Apus trebuie sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptatii si solidaritatii, pacii, reconcilierii, valorilor familiei, apararii creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatia culturala creata de Crestinism. Biserica Ortodoxa Romana - centru de intalnire si de schimburi intre traditiile bogate slave si bizantine ale Rasaritului - si Biserica Romei, care, in componenta sa latina, exprima vocea occidentala a unicei Biserici a lui Iisus Hristos, trebuie sa contribuie impreuna la o misiune care caracterizeaza cel de al treilea mileniu. Dupa expresia traditionala si asa de frumoasa, Bisericilor locale le place sa se numeasca Biserici surori. Deschiderea spre aceasta dimensiune inseamna a colabora pentru a reda Europei etosul sau cel mai profund si chipul sau autentic uman. Cu aceste perspective si cu aceste intentii, prin care dam marturie comuna inaintea Domnului, Il rugam sa ne faca vrednici de a lucra spre zidirea Trupului Sau "pana ce toti vom ajunge la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de barbat desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).
In cadrul vizitei, Patriarhul Teoctist s-a intalnit la Palatul Quirinale cu Presedintele Republicii Italia, Azeglio Ciampi, si cu Primul Ministru, Silvio Berlusconi, la Palatul Chigi. Unul din punctele importante ale discutiei a fost dimensiunea spirituala a Europei Unite. Continentul nostru trebuind sa respire cu cei doi plamani, Biserica Apuseana si Biserica Rasariteana. In acest context, Patriarhul a multumit autoritatilor statului si poporului italian pentru sprijinul constant acordat Romaniei in procesul de integrare europeana si de aderare la NATO. Summit-ul NATO de la Praga, din noiembrie 2002, a consacrat invitarea oficiala adresata Romaniei de a se incadra in structurile Aliantei Nord-Atlantice. Pe langa
Participantii au fost de acord ca se deschide o noua perspectiva: „realizarea unei comunitati largi, libere si unite sub valorile si practicile democratice, culturale, spirituale si securitatii comune.” Beneficiind de participarea Capelanilor militari sefi (ortodox, catolic, protestant, iudaic si musulman) din Comandamentul European al SUA si NATO, al profesorilor de teologie din Germania si SUA, conferinta a reprezentat, totodata, mesajul tarilor din spatiul euro-atlantic, de apropiere, colaborare si parteneriat cu toate cultele si societatea civila din Romania. De altfel, astfel de atitudini au mai fost semnalate anterior, in data de 27 mai 2000, sefii celor 17 culte religioase din Romania intalnindu-se la Snagov, unde au semnat o declaratie comuna prin care sustineau strategia pe termen mediu pentru integrarea Romaniei in Uniunea europeana. Sefii cultelor si-au exprimat fiecare punctul de vedere, cu totii fiind de acord ca integrarea in structurile euro-atlantice este solutia optima pentru
1. Semnatarii prezentei declaratii, avand in vedere responsabilitatea
ce ne revine in sustinerea procesului de integrare a Romaniei in structurile Uniunii Europene si analizand situatia generala in care se afla tara noastra, ne exprimam sprijinul nostru activ pentru acest proces. Intrucat am fost totdeauna europeni facem in mod firesc eforturi in acest scop, fiind convinsi ca aceasta integrare serveste atat intereselor credinciosilor nostri, cat si intregii societati din
2. Cultele religioase din
3. La intrunirea nationala de la Snagov, in anul 1995, unde reprezentantii partidelor politice si ai unor institutii din Romania au semnat Declaratia de aderare a Romaniei la structurile europene, trebuie sa se acordeimportanta maxima si dimensiunii spirituale, culturale si sociale a vietiieuropene. Accelerarea demersurilor pentru aderarea la Uniunea Europeana a dus lanecesitatea alcatuirii unei Strategii Nationale de Dezvoltare pe Termen Mediu. Alaturi de factorii de decizie din societatea romaneasca,Cultele se implica in elaborarea formei finale a acestei strategii.
4. In perspectiva integrarii in
5. In acest sens, consideram ca ar fi binevenita organizarea de actiuni si activitati comune ale cultelor din
6. In consecinta, reafirmam dorinta noastra de integrare a Romaniei in structurile europene, motiv pentru care consideram necesar inaintarea prezentei declaratii si catre forurile Uniunii europene.
In
Actiunile puterii seculare si initiativele Bisericii Ortodoxe Romane au urmarit, intre altele, sa contracareze orice tentativa semnificativa de transformare a tensiunilor interetnice si interconfesionale in conflicte interne. Diversitatea religioasa, precum si faptul ca segmentul ortodox acopera aproximativ 86% din populatie ar fi putut constitui un aspect ce ar fi fost posibil sa afecteze securitatea nationala. Insa puternica traditie de toleranta a Bisericii Ortodoxe Romane fata de alte culte si de colaborare cu bisericile crestine surori, au dus la limitarea actiunilor de prozelitism agresiv la scara larga, ce ar fi putut dezvolta forme ineficiente de fundamentalism religios. Biserica Ortodoxa Romana a contribuit astfel la transformarea Romaniei in spatiu international de stabilitate si securitate. Activitatea cultelor religioase contribuie in mod evident la consolidarea coeziunii social-economice, element definitoriu al stabilitatii interne in metodologia analizelor si prognozelor de securitate. Securitatea social-economica, consolidata printr-un sistem stabil de valori moral-religioase, contribuie in mod esential la transformarea Romaniei in factor de stabilitate regionala. Factorul religios are, totusi, anumite trasaturi care vor ramane in atentia analistilor de securitate din
Activitatea sectelor nerecunoscute oficial, prozelitismul agresiv, combinarea tensiunilor economice si etno-culturale cu cele religioase, pot afecta starea de securitate interna; de asemenea, anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunitatilor romanesti aflate in proximitatea frontierelor noastre pot pune in pericol, in unele situatii, siguranta nationala sau afecta credibilitatea externa a Romaniei. Pe de alta parte, edificarea si promovarea unui model innoit de valori moral-religioase, dupa decenii de totalitarism ideologic, creeaza premise favorabile pentru afirmarea identitatii etno-culturale nationale. Afirmarea acestei identitati intr-o „Europa a natiunilor” reprezinta alt element fundamental al coagularii unei stari de securitate culturala, complementara securitatii socialeconomice. Garantarea si intarirea securitatii culturale nationale, in conditiile unei reale deschideri spre cultura universala, stimuleaza procesele de afirmare a identitatilor individuale, coaguland un mediu intern de securitate in care individul se regaseste in sistemul de valori al societatii. Asigurarea securitatii individului cimenteaza unitatea de vointa si actiune a comunitatii sociale si descurajeaza fenomenele de instrainare culturala, care stau la baza a numeroase forme de comportament antisocial (terorism, crima organizata, coruptie, etc.). Deci, modul in care sunt structurate activitatile cultelor religioase se coreleaza corect cu normele securitatii organizationale in
In acest context
caracteristici definitorii:
continuitatea istorica a institutiilor statului;
omogenitate etno-religioasa puternica;
toleranta religioasa;
mentalitatea populatiei consecvent antiextremista, uneori cu accente moderat conservatoare; vocatie europeana autentica (dovedita in recentele eforturi depuse in directia integrarii europene si euro-atlantice, dar si de intretinerea dialogului ecumenic intre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Catolica prin discutii si intalniri la nivel de lideri. S-a incercat astfel mentinerea echilibrului intre valorile nationale (linii de forta de tip etno-religios ale constructiei identitare, asumate existential) si interesele nationale (care se redefinesc in functie de miscarile geopolitice ale principalilor actori internationali). Mentinerea acestui echilibru este cu atat mai dificila cu cat caracteristicile definitorii ale acestor elemente par a fi total diferite; valorile nationale dispun de o anumita stabilitate, in timpul in care le da posibilitatea sa fie considerate drept temelie a durabilitatii, pe cand interesele nationale sunt supuse istoriei, sunt dependente de evenimentele trecatoare ale scenei internationale, de aceea dau impresia ca sunt stabilite „adhoc”, in functie de criterii evanescente, interpretabile conjunctural.
Acest echilibru a fost mentinut si de societate, o societate „obosita” de ateism ce a regasit valorile morale cautandu-le, in mod reflex, in valorile crestine. Biserica reuseste sa-si recapete locul intr-o societate multiculturala, postmoderna si democratica, intrand in era unei lumi complexe si pluraliste in care religia poate fi un instrument in plus in realizarea coeziunii sociale, atat de necesare in sprijinirea eforturilor de integrare euroatlantica.
Alaturarea elementului religios de integrarea euro-alantica pare surprinzatoare, putand exista impresia ca nu pot interactiona, in realitate au o baza comuna extrem de solida. Comunitatea euroatlantica este fundamentata pe valori ce se refera la democratie si la statul de drept, definind totodata drepturile omului si libertatile fundamentale asa cum au fost ele exprimate in Conventia europeana a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, printre care:
libertatea de exprimare
libertatea de constiinta si religie
dreptul la educatie etc.
O alta dimensiune a valorilor euro-atlantice este cooperarea dintre state, securitatea si apararea comuna, dialogul, comunicarea, schimbul de valori culturale si spirituale, solidaritatea in fata noilor provocari, a terorismului, rasismului si intolerantei. Esenta acestor valori se regaseste in crestinism, valorile euro-atlantice neavand numai o motivatie istorica si de ameliorare a calitatii vietii, a relatiilor interumane, ci si una care vizeaza transfigurarea lumii. Bisericile sunt chemate, alaturi de celelalte institutii internationale, sa apere drepturile omului, libertatile fundamentale, cooperarea si solidaritatea pentru realizarea unei comunitati largi, libera si unita sub valorile si practicile democratice culturale, spirituale si ale securitatii comune. Putem afirma ca in
IV. Incheiere
Religia (asociata cu institutiile specifice) asigura coeziunea sociala (gestioneaza credintele). De asemenea, ea ofera o motivatie (un sens) in viata comunitatilor umane si ale individului. Exercita, in numeroase cazuri, controlul social si a functiei de educatie sociala. In anumite epoci, religia suplineste ideologia politica, in primul rand acolo unde reprezinta si un element important al identitatii grupului social.
La cumpana secolelor XX-XXI, religia ocupa in continuare un spatiu important in viata comunitatilor sociale, in pofida faptului ca secularizarea si rationalismul au devenit temelii ale modernitatii, pe fundalul transformarii lor radicale provocate de revolutiile stiintifica, informationala si biologica pe Terra.
In sfera fenomenelor si proceselor religioase de amplitudine globala se pot remarca: tendinte contradictorii de prozelitism religios si de regrupare a marilor religii (crestinism, islamism si hinduism), dar si de accentuare a fenomenului rezidentelor sectare; tendinta de intarire a puterii seculare in raport cu religia si biserica este foarte puternica in Occident; in fostul spatiu de dominatie sovietica, fenomenul religios a inregistrat o recrudescenta dupa prabusirea comunismului, cu toate ca nu se poate vorbi de cristalizarea unui autentic fundamentalism religios in aria de predominare a Ortodoxiei. Pe de alta parte, religia si biserica se confrunta cu progresele revolutionare ale stiintei si tehnologiei, care pun la grea incercare explicatiile universale de natura spirituala si ridica intrebari de natura morala (accentuarea clonarii, de exemplu).
In spatiul civilizatiei euro-atlantice se poate afirma, cu precautie insa, fiindca procesele de extindere a democratiei si economiei libere, cu tehnologie avansata, au indus un model de societate euro-atlantic, in care problemele religiei si credintei au incetat sa mai fie abordate ca „afaceri de stat”. In afara spatiului euro-atlantic, religia exercita, in general, functii mai importante in sociatate. In statele europene foste socialiste, de pilda, bisericile ortodoxe se asociaza direct cu administratiile publice, in gestionarea problemelor societatii avand o influenta notabila asupra puterii (in Federatia Rusa sau
In „competitia” dintre civilizatii – considerata de S. P.
Conditiile suficient necesare pentru transformarea religiei in factor de generare a conflictelor armate pot fi: existenta intr-un spatiu, la un moment dat, a unor puternice discriminari religioase; combinarea discriminarilor religioase cu cele etnico-culturale si politice si cu decalajele economico - sociale; prozelitismul religios agresiv si violent; fundamentalismul religios, cu precadere, islamic etc.
Factorii care stimuleaza si agraveaza conflictele religioase: polaritatea sistemului politic (cristalizarea si functionarea unei puteri centrale omnipotente si exclusiviste); institutii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefunctionale; gradul slab de materializare a coerentei social-economice (decalaje sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale si religioase). Diferente de status; slabiciunile regimului democratic, ale societatii civile si anemica dezvoltare a spiritului public; un grad sporit de inamicitie intre gruparile etnoreligioase intre frontierele unui stat sau intre state ori intre provincii din state diferite; orizonturi de asteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etno-culturale si religioase, cu perceptii nejuste ale oportunitatilor si amenintarilor; degradarea sau prabusirea asteptarilor unor grupuri etno-culturale si religioase; interventii externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste in state sau complexe regionale de securitate; traditia istorica; vointa de conflict etc.
In
Actiunile puterii seculare si initiativele Bisericii Ortodoxe Romane au urmarit, intre altele, sa contracareze orice tentativa semnificativa de transformare a tensiunilor inter-etnice si interconfesionale in conflicte interne. Biserica Ortodoxa Rona are astfel o contributie insemnata la transformarea Romaniei in spatiu international de stabilitate si securitate. Patriarhia Romana are un aport notabil si in sustinerea integrarii, desfasurand demersuri istorice, de felul stransei cooperari cu Biserica Catolica. Relatiile speciale de colaborare ecumenica cu Vaticanul se inscriu in aceasta directie.
Totusi, activitatea sectelor nerecunoscute legal, misionarismul agresiv, combinarea tensiunilor economice si etno – culturale cu cele religioase pot afecta dinamica mediului intern de securitate; de asemenea, anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunitatilor romanesti aflate in proximitatea frontierelor noastre pot pune in pericol, in unele situatii, siguranta nationala sau afecta credibilitatea externa a Romaniei.
Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta rolul si importanta colaborarii si a conlucrarii tuturor religiilor acum, la inceputul celui de-al treilea mileniu, in cadrul Uniunii Europene – la care si noi ca tara si popor am aderat…Acest material face, in acest sens, un excurs chronologic si, mai ales, apologetic al acestui demers – al conlucrarii confesiunilor crestine si a celorlalte religii la bunul mers spiritual – duhovnicesc al poporului nostru, care, prin excelenta, este “dreptmaritor crestin”.
Studiul cuprinde un aparat critic si bibliografic, in acest sens, si care duce la concluzia, ce strabate ca un fir rosu acest material si anume, acela ca: Tinta si menirea Bisericii in constructia europeana este aceea de a-i aduna pe toti in Trupul Domnului nostru Iisus Hristos si de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectandu-le diversitatea proprie, fiindca aceasta diversitate nu desfiinteaza unitatea, ci o intareste si o imbogateste, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a aratat in istorie. Asa stand lucrurile, vom afirma si sublinia faptul ca Biserica nu este o realitate inchisa si nici inchistata in ea insasi: ea este trimisa in lume si este deschisa catre lume. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita, si care isi extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si rasariteana a continentului, dezvaluie o provocare pe care crestinii din Rasarit si din Apus sunt chemati sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in recunoasterea si marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptatii si solidaritatii, pacii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei si apararii ecoteologice a creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatia culturala creata de si in Crestinism. A unit pe cei multi care erau de etnii si limbi diferite intr-o intelegere duhovniceasca comuna. I-a invatat limba iubirii, limba pe care trebuie sa o invete toti cetatenii Uniunii Europene. Ei trebuie sa inteleaga ca, desi a trecut vremea Razboiului Rece, a fi impreuna si a ramane impreuna, indiferent cine suntem, continua sa fie o necesitate din perspectiva supravietuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a intregii planete.
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
[1] Pr. Dr. Ioan Stoica, Adevărul, omul şi lumea, Editura ASA, Bucureşti, 2006, p. 23. Anul 1922, marcat de apariţia lucrării lui M. Buber, Ich und Du, sau, chiar mai degrabă, anul 1920 reprezintă începutul unei profunde schimbări (Umbruch), în gândirea europeană cu privire la om, schimbare care totuşi va avea o formă consistentă abia după cel de-al doilea război mondial: refuzul primatului eu – lume şi afirmarea şi afirmarea eu – tu în lume; cf. Th. Steinbuchel, Der Umbruch des Denkens. Die Frage nach christlichen Existenz erlautert an F. Ebners, Menschdeutung, Darmastadt, 1966. Această schimbare în gândire cu privire la om nu este străină, evident, de experinţa istorică a europeanului: reflecţia asupra marilor crize ale culturii tehnologice, cu răsturnările sale sociale, războaiele fără precedent, reducerea omului la o singură dimensiune etc. Excesele de mizerie umană au pus în lumină unilateralitatea şi deformarea imaginii omului care a dominat o mare parte a culturii moderne. J. Bockenholf, Die Begegnungsphilosophie. Ihre Geschiche – Ihre Aspekte, Freiburg-Munchen, 1970, p. 83-99.
[2] D. Trachy, The Analogical Imagination: Christian Theology and The Culture of Pluralism, Crossroad, New York, 1981; Wolfgang, Welsch, Unsere postmoderne Moderne, Akaddemie Verlag, Berlin, 1997; P.C. Bori, Pluralita delle vie, Feltrinelli, Milano, 2000; Rorty R., Truth and Progess, University Press, Cambridge, 1998.
[3] H. Schmidinger, Der mensche ist Person. Ein christliches Prinzip in theologischer und philosophischer Sicht, Tyrolia, Insbruck – Wien, 1994, p. 291; Paul Ricoeur, La persona, Morcelliana, Brescia 1997.
[4] Pr. Dr. Ion Stoica, op. cit., p. 24.
[5] A. Gambino, Gli altri e noi: la sfida del multiculturalismo, II Muligno, Bologna, 1996.
[6] R. Robertson, Globalization. Social Thoery and Global Culture, Sage, London, 1992; A. Minc, La mondialisation hereuse, Plon, Paris, 1997; Zygmunt Bauman, Dentro la globalizzazione. Le conseguenze sulle persone, Laterza, Roma – Bari, 1999; H.P. Martin, H. Schumann, La trappola della globalizzazione, Raezia, Bolzano, 1997; J. Habermas, La costellazione postnazionalle, Feştrinelli, Milano, 1999; Antony Gidens, Il mondo che cambia. Come la globalizzazione ridisenga la nostra vita. Il Muligno, Bologna, 2000; J. Rifkin, le siecle biotech, le comerce des gens dans le meilleur des mondes, la Decouverte, Paris, 1998.
[7] Georgios Mantzarides, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004. Vezi şi: Georgios Mantzarides, Globalization and Universality: Chimera and Trth, în Christian Bioethics, 1 (2002), p. 199 – 207.
[8] Anastasios Yannulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 17.
[9] E. Mirri, La Metafizica i Nietzche, Alfa, Bologna, 1961, p. 89; G. Penzo, M. Nicoletti, Nietzche e il cristianesimo, Morcelliana, Brescia, 1982.
[10] Silviu Rogobete, Religie şi schimbare socială. Câteva reflexii asupra rolului religiei în societatea contemporană, Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, p. 124.
[11] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 83 – 91; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 60 – 68; Paul Allard, La persecution de Diocletian et le triomphe de l”Eglise, 2 vol., ed. 2, Paris, 1908; H. Leclerc, Les martyrs. Recueil de pieces authentiques sur les martyrs depuis les origines du christianisme jusqu au XX siecle, Paris, 1903.
[12] Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului (Patriarhia Ecumenică), Cuvântare ţinută la Mănăstirea Balamand (Liban), 04.12.1999, www.balamand.edulb/theology/Zizioulas Lecture.
[13] Antony Giddens, Il mondo che cambia. Come la globalizazione ridisegna la nostra vita, Il Muligno, Bologna, 2000, p. 57.
[14] Silviu Rogobete, op. cit., p. 2.
[15] www.recesământ.ro şi www.infoeuropa.ro – un eurobarometru realizat de Comisia Europeană/Uniunea europeană în toamna anului 2005.
[16] Silviu Rogobete, op. cit., p. 75.
[17] Despre postmodernitate şi caracteristicile sale a se vedea: H. Bertens, The Idea of Postmodern, A. History, Routledge, London – New York, 1995; Ph. Bery, A. Wernick, Shadow of Spirit. Postmodernism and Religion, Routledge, London – New York, 1992; Jean francois Lyotard, Reecris la modernite, Galilee, Paris, 1998; Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Richard Rorty, Ambiguites et limites du postmoderne, Vrin, Paris, 1994.
[18] Lect. Drd. Mihail Anton, Abordări sociologice privind relaţia dintre religie şi securitate, în volumul „Implicaţii ale religiilor asupra securităţii în contextul extinderii U.E., Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. La pagina 160 din volumul citat, autorul enumeră următoarele funcţii ale religiei: „funcţia de unitate, solidaritate şi coeziune socială; funcţia de legitimizare a organizării sociale, a scopurilor şi acţiunilor societăţii; funcţia de control social, prin impunerea unui set de norme morale; funcţia ontologică de explicare a lumii; funcţia de identificare socială a indivizilor şi a grupurilor; funcţia de reglare psihoafectivă”. Ţinând seama de contextul lucrării, noi insistăm mai mult asupra funcţiei unificatoare care construieşte şi fundamentează coeziunea socială. Desigur există şi păreri ce consideră că religia are şi o funcţie dezintegratoare. Wach Joachim, Sociologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 56.
[19] K. Lowith, Signoficato e fine della storia. I presupposti teologici della filosofia e della storia, Comunita, Milano, 1965; C. Dawson, Il cristianesimo e la formazione della civilta occidentale, Rozzoli, Milano, 1997; H. Blummenberg, La legittimita dell”eta moderna, Genova, 1992.
[20] Anastasios Yannoulatos, op. cit., p. 21.
[21] Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993.
[22] Anastasioas yannoulatos, op. cit. p. 18
[23] Remond Rene, Religie şi societate în Europa, Editura Polirom, Iaşi. „Religia continuă să rămână un factor geo – politic şi o cheie pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în unele zone ale continentului” – p. 26.
[24] Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, pp. 40 – 42.
[25] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 255 – 256.
[26] Ibidem, vol. III, pp. 280 – 281.
[27] Ibidem, vol. III, pp. 281.
[28] Wilson Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000, capitolul „Secularizarea şi efectele sale neliniştitoare”, pp. 171 – 205.
[29] Remond Rene, op. cit., p. 37; Bogdan Tătaru Cazaban, Europa şi pluralitatea religiilor. Pentru o cultură comună, în revista 22, Anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006. p. 3
[30] Marcel Gauchet, Le desenchantement du mode. Une histoire politique de la religion, Editura Gallimard, 1985; Idem, La religion dans la democratie, Editura Gallimard, 2003.
[31] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 3.
[32] Joseph Ratzinger, Marcello Pera, Senza Radici. Europa, relativismo, cristianesimo, islam., Mondatori, Milano, 2004.
[33] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4.
[34] Prof. Gerhard Robberts, Relaţiile juridice între Stat şi comunităţile religioase în Europa, Universitatea din Trier – Germania, traducere de Ana – Maria Racu, în revista „Teologie şi Viaţă” – www.trinitas.ro
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Glen Johnson &Symonides Janusy, The Universal Declaration of Human Rights, UNESCO Publishing, 1998; Witte John Jr. & Johan D. Van der Vyver, Religious and Discrimination in International Law, Martinus Niijhoff, 1991.
[38] Prof. Gerrhard Robbers, op. cit., p. 89.
[39] Ibidem.
[40] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, traducere de Vasile manea, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2002, pp. 53 – 54.
[41] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1993, p. 54.
[42] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Bisericile locale şi Biserica universală, referat la Conferinţa teologică interconfesională, Bucureşti, 1978, în revista „Studii teologice”, XXX, nr. 5 – 8, 1978, p. 4.
[43] Ibidem, p. 5.
[44] Ibidem, p. 6.
[45] Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 126
[46] Idem, p. 157.
[47] Idem, p. 162.
[48] Idem, p. 171.
[49] Idem, p. 180.
[50] Idem, p. 185.
[51] Idem, p. 43.
[52] Appud, Constantin Costache în Ortodoxia – Revista Patriarhiei Române, anul
[53] Pr. Arhim. Dr. Iuvenalie Ionaşcu, Ortodoxie şi putere politică în Uniunea Europeană, în revista “Rost”, nr. 35/ianuarie 2006, p. 17.
[54] Declaraţia comună a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II – lea şi a Prea Fericirii Sale, Patriarhul Teoctist, în “Ortodoxia” – Revista Patriarhiei Române, anul LIII, nr. 3-4/iulie-decembrie 2002, p. 7.
[55] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4.
[56] Radu Carp, Un model de actualitate în Europa? Sprijinul acordat educaţiei universitare de către fundaţiile cu specific confesional în Transilvania secolului al XIX – lea, în revista 22, anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006, p. 7
[57] „Legea lui Hristos este Legea libertăţii”, spune Sfântul Grigore Palama. Etosul lui Hristos se identifică cu etosul libertăţii. Legea lui Hristos îl conduce pe om la libertate, lăsându-l pe creştin liber să-l urmeze.
[58] Φ.Ε.Κ. 240, τ.Ά, 23/10/1979, Προεδρικό Διάταγμα 826.
[59] I Cor. 6, 12.
[60] G. Mantzaridi, „Conţinutul esenţial al lecţiei de dogmatică şi morală”, în revista ΚΟΙΝΩΝΙΑ 24, 1981, p. 409.
[61] Vezi Ierom.Teofan Mada, „Viaţa în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur”, Ed.Agnos, Sibiu 2007.
[62] Ibidem.
[63] Silviu Rogobete, op. cit., p. 5.
[64] Prof. Gerhard Robers, op. cit., p. 7.
[65] Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 205.
[66] Ibidem.
67. Mitropolit Daniel Ciobotea, Relaţiile Stat – Biserică (tradiţie şi actualitate), în lucrarea “Libertatea religiasă în contextual românesc şi european”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.
Stelian Gombos
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.