1. La inceput au fost valorile

Intr-o epoca pe care o putem situa intre revolutia lui Cromwell si promulgarea Declaratiei drepturilor omului si cetateanului, modernitatea a inceput un drum pe care nu si l-a incheiat pina astazi. Prin ce anume se distinge ea de toate epocile care au precedat-o? In primul rind, prin extinderea cadrului de valori propus umanitatii. De mai bine de un mileniu si jumatate, umanitatea occidentala traia in cadrul valoric al umanismului clasic, imbogatit cu valorile adaugate de traditia iudeo-crestina. Ea vietuia, mai mult sau mai putin, mai intens sau mai lax, in jurul valorilor propuse de greci si preluate de romani, adica in Adevar, Bine si Frumos.

(1) Chiar din primul veac, acestora s-a adaugat Sentimentul crestin al sacrului.

(2) Nu fara dificultati, daca ne amintim ca a fost o chestiune de secole pentru ca „liberala Roma”, ce-si hipertrofiase panteonul acceptind zeii tuturor populatiilor cucerite, sa accepte ca nu poate sa se lupte cu cei ce se revendicau de la Iisus Christos si vorbeau in numele sau. Printr-o ironie a istoriei, orasul in care crestinii trebuisera sa se refugieze in catacombe pentru a scapa persecutiilor a devenit capitala crestinatatii. Pina in zorii epocii moderne, acest cadru valoric nu a incetat sa se extinda geografic - prin razboaie expansioniste, prin cruciade, prin colonialism, prin misionarism si convertiri fortate, deci cu spada, sau cu Cartea si crucea, adeseori cu toate laolalta, pe uscat, dar si pe mare. Oricum, vreme de peste un mileniu si jumatate, s-a desfasurat cel mai intens si mai stabil proces de globalizare de dimensiuni multicontinentale din epoca pre-moderna a omenirii, care a depasit tot ceea ce-si putusera imagina cei vechi in aceasta privinta, adica grecii, macedonienii, persii sau romanii. Dar si ceea ce, ulterior, au incercat arabii sau turcii.

Or, spre mijlocul secolului al XVII-lea cadrul valoric pre-modern a inceput sa-si dovedeasca limitele, sa devina insuficient. Cauzele sint multiple, interferente si aflate in relatie, mai degraba, de co-evolutie decit de determinism mecanic. Oricum, putem inventaria, intr-o ordine aleatorie: expansiunea geografica a modelului occidental pre-modern, „aparitia” stiintei moderne, prima revolutie industriala, mutatiile intelectuale si de mentalitate, aparitia educatiei institutionalizate ca fenomen „de massa”. Nu trebuie sa uitam ca modernitatea a fost anuntata si insotita de profunde revolutii de natura filosofica, inclusiv de filosofie politica – de la Machiavelii si Descartes si pina la filosofii si economistii liberali englezi sau „enciclopedistii” francezi, o uriasa neliniste a intelectului a cuprins spiritele, o veritabila criza a cuprins constiintele, facind inevitabila o revolutie in cimpul valorilor.

(3) Iar aceasta revolutie in ordinea valorilor, a mentalitatilor si a institutiilor a devenit efectiva prin mijlocirea celor trei mari revolutii politice moderne: revolutia engleza, cea americana si cea franceza. Principalul rol al acestor revolutiei a fost acela de a sintetiza noul cadru valoric. Interesant este ca schimbarea nu s-a facut prin disolutia completa a vechiului cadru valoric, ci prin largirea, prin completarea acestuia. Modernitatea marcheaza, desigur, o ruptura, dar una cu multiple continuitati. Valorile clasice nu au fost abandonate, dar alaturi de acestea au aparut noile valori, cele pe care modernitatea nu doar le prezerva, ci le propune. Este vorba despre legalitate, sosita prin revolutiile anglo-saxone, mai degraba pasnice, si de cele trei valori statuate de deviza revolutiei franceze, respectiv libertatea, egalitatea si solidaritatea. Desigur, revolutiile anglo-saxone refera si ele la valorile emblematice promulgate de revolutia franceza. Sa nu uitam ca scopul initial al lui Cromwell a fost reducerea prerogativelor monarhiei absolutiste, nici ca primii colonisti englezi ajunsesera Lumea Noua in numele libertatii de constiinta, al egalitatii de tratament si al fraternitatii crestine. Totusi, in cazul lor, este de semnalat pregnanta nota legalista, poate paradoxala in cazul unor revolutii, dar nu mai putin evidenta.

(4) Pe de alta parte, probabil ca Teroarea din 1794, ce a urmat Declaratiei... din 1789, dincolo de conjuncturile evenimentiale si temperamentul protagonistilor revolutiei, poate fi pusa si pe seama nedesemnarii explicite a legalitatii ca valoare fundamentala in corpul celebrei declaratii. (5) Un fapt destul de ciudat daca ne gindim ca Declaratia avea sensul unei constitutii. Or, importanta legalitatii este multidimensionala. Din punct de vedere filosofic, ea muta chestiunea dreptatii dintr-un plan aproape exclusiv divin in planul relatiilor dintre oameni si dintre acestia si institutiile create de ei, care pot fi reglementate legal, mai intii prin legea suprema, care este Constitutia, si apoi, pe calea subsidiaritatii, prin intreg sistemul de legi.

De la celebrul Decalog comunicat de Dumnezeu lui Moise si preluat de crestinism si pina in zorii modernitatii, dimensiunile normative ale culturii – adica religia, morala si dreptul – se confundau aproape perfect pe terenul „pacat – vina – transgresiunea legii”, ca si pe acela subsecvent al sanctionarii acestora, deci „pedeapsa divina – blam – reprimare legala”. Pe de alta parte, legalitatea este o valoare-fundament, fara de care valorile-tinta ale modernitatii nu au temei legal, nici consistenta si nici viitor. Nu exista libertate, egalitate sau solidaritate fara temei constitutional, fara garantii legale. In sfirsit, sentimentul crestin al sacrului s-a relativizat, atit prin laicizarea statutului, cit si prin expansiunea ecumenismului, prin acceptarea ca sacrul are modalitati diverse de manifestare, circumscrise traditiilor culturale. Dupa cum spune un proverb arab: „Dumnezeu este un munte si sint o multime de drumuri si carari pe care acesta poate fi urcat”.

De aproape doua sute de ani, tendintele de crestinare fortata s-au diminuat progresiv pina la disparitie. Libertatea inseamna si libertate de constiinta si de credinta. Asta nu exclude faptul ca diferitele culte, mai vechi sau mai noi, „universale” sau „locale”, sint in cautare de noi adepti, ca misionarismul continua sa functioneze. Exceptind curentele fundamentaliste, mai ales islamice acum, fenomenul se desfasoara de cele mai multe ori sub auspicii pasnice.

 

2. Expansiunea modelului cultural European

Cert este ca, in ultimele doua sute de ani, acest model cultural european, in centrul caruia discernem „nucleul tare” al cadrului valoric alcatuit din cele opt valori fundamentale, nu a incetat sa se extinda, dovedind incontesabile virtuti universaliste. De altfel, cele opt valori iradiaza la nivelul tuturor dimensiunilor culturii si, daca distinctia ramine in continuare pertinenta, ale civilizatiei, dindu-le coloratura specifica. Recunoastem ca un produs cultural sau o manifestare civilizationala sint occidentale, deci „europene”, exact in masura in care regasim, cumva spectral, in ele cadrul valoric caracteristic. Peste tot acolo unde vom inregistra manifestarile efective ale acestor valori va fi vorba despre cultura europeana, deci occidentala, indiferent de localizarea geografica. Iar acolo unde valorile sint invocate, fie si demagogic, non-substantial, vom putea vorbi doar despre tendinte europenizante, de incercari de occidentalizare, vom avea de-a face cu tranzitii, deci cu fenomene de aculturatie, enculturatie, contra-culturatie si interculturalitate. Motivele extinderii acestui model cultural-valoric, care poate fi definit politic prin formulele capitalism democratic sau democratie liberala, sint numeroase, unele indiscernabile, chiar dificil avuabile, dar citeva pot fi precizate cu o anume certitudine:

a. performantele economice ale capitalismului, fundamentat pe proprietatea privata si piata libera, dar si pe puterea cunoasterii stiintifice;
(6) b. performantele politice ale democratiei, fundamentata pe pluralismul politic, deci pe liberatatea de expresie si de asociere, dar si pe intreg ansamblul de drepturi si libertati „ale omului si cetateanului”;

(7) c. performantele antropologice ale sistemului democratiei liberale, fundamentata nu doar pe piata libera si pe drepturile si libertatile amintite, ci si pe virtutile unei educatii publice, la inceput doar progresiv generalizata, iar ulterior devenita si „permanenta”.

(8) Prin urmare, pretutindeni unde vom intilni fericita asociere dintre liberalismul individualist si o morala religioasa traditionala (crestinismul, buddhismul, sintoismul, chiar islamul) ne vom situa in cadrul cadrul modernitatii, deci al capitalisului democratic. Si, totusi, acest sistem nu s-ar fi extins pina la dimensiunile actuale si nu ar fi pe cale de a se universaliza daca nu ar exista un specific anume al fiintei umane. Deosebit de toate celelalte fiinte, care sint naturale in sensul propriu al termenului, omul este o fiinta-altfel, si anume o fiinta culturala. Iar o fiinta culturala este una si educabila, deci permeabila la contactele, dialogurile, influentele si idiosincraziile culturale. In fapt, ceea ce numim acum globalizare nu este altceva decit dimensiunea economica totala – este vorba mai ales de globalizarea multiplelor piete caracteristice capitalismului dezvoltat contemporan – a unui proces inceput acum circa doua sute de ani prin lansarea unui nou cadru valoric, a unui nou model cultural-politic – democratia liberala – si antropologic – cetateanul, deci persoana umana libera si responsabila, deschisa cunoasterii si intercunoasterii, capabila sa-si asume riscuri si initiative in toate domeniile de activitate socio-culturala.

Dar globalizarea nu are, desigur, doar dimensiuni economice, ci si politice – prin crearea ONU in 1945, dar si a institutiilor europene in extindere continua –, cultural-educative – cel mai elocvente semne sint, desigur, structurile de felul UNESCO-ului, UNICEF-ului –, religioase – prin tendintele ecumenice, atit intre confesiunile crestine, cit si intre acestea si celelalte religii „universale” –, sportive – miscarea olimpica si celelalte competitii mondiale, inclusiv fenomenul liberei circulatii a sportivilor – , dar mai ales informativ-comunicationale. In aceasta ultima privinta, perspectivele deschise de televiziunea prin satelit, de telefonia mobila, de interventia computerelor, de aparitia Internetului si de nasterea Cyberspatiului nici nu pot fi intrevazute in intregul lor.

Deja o multime de activitati s-au mutat la domiciliu, inclusiv o parte consistenta a educatiei, cenzura pare imposibila (9), iar comunicarea intre zone aflate la uriase distante geografice a devenit practic instantanee „in timp real², nu doar in ceea ce priveste sunetul, performanta deja realizata prin telefonie si comunicatiile radio, ci si scrisul, transmisia de date, imaginile, imaginile in miscare sau proiectiile spatiale. In sfirsit, la un nivel mai superficial, dar de o importanta esentiala, ca un fel de avanpost al modernizarii, se situeaza globalizarea „modelor consumului”, de la cel alimentar si vestimentar si pina la produsele explozive ale multurii.

(10) Adoptarea „hainelor nemtesti” a precedat la tinerii boieri romani adoptarea valorilor europene. La fel, adoptarea de catre tinerii din fostele tari comuniste a blue-jeansilor, a modei parului lung si a muzicii rock a fost un fenomen de contra-cultura, de riposta la cultura oficiala, ce-i desemna ca adepti ai unei „culturi a libertatii”, fenomen care a abolit barierele inainte de caderea propriu-zisa a Zidului de la Berlin. De altfel, si in Vest, cel putin la inceput, pina a deveni o afacere rentabila, aceste mode au reprezentat un fenomen de contra-cultura, de reactie la osificarea establishement-ului.

Este limpede, prin urmare, ca procesul de modernizare, de expansiune a modernitatii este cel mai important fenomen de interculturalitate, de aculturatie si enculturatie cu aplicatie la nivelul marilor comunitati culturale – si nu doar al indivizilor sau al grupurilor mici – din cite a cunoscut istoria pina astazi. Fara indoiala ca succesul modernizarii a fost cu atit mai solid, mai rapid si mai stabil cu cit comunitatile au fost mai cultivate, prin urmare mai educate, inclusiv in dimensiunea interculturala.

(11) Desigur, expansiunea modernitatii nu este un fenomen uniform si rectiliniu. Diferitele tari, chiar cele europene, au atins la intervale variate modernitatea, au existat ezitari in procesele de modernizare, chiar iesiri in extra-modernitate, precum comunismul, fascismul ori diferitele variante ale autoritarismului civil sau militar.

(12) Fenomenele de re-tribalizare, de instalare a dictaturilor sau a regimurilor miliare, ce au aparut in numeroase din fostele colonii ale puterilor occidentale dupa decolonizare, indica foarte limpede ca modernizarea cu forta, din exterior, fara autentic angajament popular, are putine sanse de succes, ca nu poate trece dincolo de suprafata, ca este superficiala, ramine la nivelul unor „forme fara fond”. Modernizarea are succes doar atunci cind valorile sale sint nu doar incorporate in institutii si legi, ci asumate si interiorizate de majoritatea cetatenilor, deci cind „formele” reusesc sa stimuleze „fondul”, sa-l oblige sa le dea continut, sa se incorporeze prin urmare in proceduri.

Modernizarile superficiale nu doar ca n-au sanse de supravietuire, dar provoaca traume psiho-sociale foarte grave, cum ar fi diferitele forme de xenofobie, mentalitatea conspirationista si, mai ales, ruptura fatala dintre elitele occidentalizate si occidentalizante si massa populatiei. Adesea, de altfel, chiar aceste elite sint doar superficial europenizate ele insele si, pe deasupra, infuzate de mentalitatea de „bursieri premianti”, dorind mai mult sa placa „profesorilor” europeni decit sa-si convinga proprii concetateni in chestiunea superioritatii si adecvarii modelului cultural si valoric european, ceea ce provoaca consternarea celor dintii si opacitatea abisala a celor din urma. Asemenea procese denota nu doar precaritatea sistemelor educative din astfel de spatii geo-culturale, ci si esecul functiilor educative pe care le au, prin definitie, elitele veritabile, sint o proba a esecului elitelor, a precaritatii acestora.

Dincolo de capitalul cultural pe care il tezaurizeaza, dincolo de capacitatile lor de expertiza, diversele elite sint, intre altele, si furnizoare eminente de modele cultural-comportamentale „reale”, „vii”, intrucit incorporeaza, sau ar trebui sa incorporeze!, valorile pe care pretind sa le propage. In mod paradoxal, in loc sa devina agentii unei modernizari consolidate, aceste elite pot deveni factori blocanti, chiar „sabotori”, mai mult sau mai putin, involuntari si inocenti ai acesteia. In fapt, pentru ca scoala sa sprijine procesul de modernizare, pentru ca elitele sa functioneze ca modele culturale in acelasi sens, este necesar un fapt fundamental – si anume asumarea valorilor modernitatii nu ca pe un set valoric aleatoriu, nu ca pe un numar de valori intre altele, ci in calitatea lor de universale culturale, pe care modernitatea le-a inzestrat cu virtuti normative nenegociabile.

4. Romania - esecul primei modernizari

Asa cum am argumentat deja, modernitatea se defineste in primul rind printr-un anume cadru valoric, alcatuit din cele opt valori prezervate, respectiv „inventate” de epoca moderna. Acolo unde aceste valori functioneaza, acolo ne situam in modernitate. In mod ideatic, de la 1821-1848, si in mod practic de pe la 1859-1864, Romania a experimentat pentru intiia oara modernizarea. La 1923, dupa rezolvarea chestiunii nationale si odata cu votul universal, improprietarirea taranilor, generalizarea invatamintului public si extinderea geografica al aceluia universitar, putem spune ca am intrat intr-o modernitate acceptabila. Care, din pacate, nu a durat decit pina in 1938, adica vreo cincisprezece ani. Din ce motiv anume? Partial, din cauza contextului international foarte inclinat spre solutii totalitare sau macar autoritare. Dar, mai ales, datorita unor vicii ale procesului de modernizare insusi.

Sa nu uitam ca am introdus votul universal unei populatii in marea sa majoritate analfabeta, ceea ce a permis manifestarea exploziva a demagogiei si a populismului in viata politica. Noi am inceput destul de bine prima modernizare, am reusit sa o instalam in aproape o suta de ani, dar am ratat modernitatea in doar cincisprezece. Era si firesc sa se intimple acest lucru. Pe de o parte, pentru ca am asistat la o degradare progresiva a clasei politice si a discursului public, la o disolutie a elitelor. Pasoptistii si postpasoptistii, cei care au faurit Romania moderna nu erau doar niste oameni cultivati evropeneste, dar erau si de o suspecta, pentru aceste locuri, generozitate. Ei au fost dispusi sa ia masuri impotriva intereselor de clasa si a propriilor lor interese.

Ca sa propui improprietarirea taranilor, era necesar pamintul. Or, acesta era in proprietatea parintilor lor, a fratilor lor, a lor insile. Ca sa propui, in acelasi timp, trecerea de la cens la votul universal trebuia sa renunti la niste privilegii istorice. Ca sa propui generalizarea educatiei publice, renuntai firesc la monopolul cunoasterii. Ei au fost dispusi sa faca asemenea concesii curajoase, astfel de sacrificii personale si, din acest motiv, cred ca merita cu asupra de masura sa fie numiti Parintii Fondatori ai Romaniei Moderne. Din nefericire, aceste calitati – cultura, generozitatea, curajul – s-au diluat catastrofal in timp, astfel incit clasa politica interbelica era de-abia o copie palida a celei a Parintilor Fondatori. Adeziunea la valorile modernitatii era adesea o simpla maimutareala, o simulare. Prima noastra modernizare n-a depasit, de altfel, niciodata o anume superficialitate. In aceasta privinta, experienta noastra seamana izbitor cu cea similara a Japoniei antebelice.

Dar acesta este doar unul din motive. Pentru ca mai exista cel putin doua esentiale. Primul se refera la conflictul dintre elite, la ruptura acestora. Din punct de vedere cultural, s-a inregistrat o imposibilitate de dialog intre elitele europenizante si cele nationalist-autohtoniste. Aceasta ruptura la nivelul elitelor culturale a avut ecouri politice evidente, determinind aparitia partidelor si a gruparilor extremiste – mai reduse la extrema stinga, mult mai dezvoltate la dreapta. Sub impactul fenomenelor similare din Germania, Italia, Spania, dar si din alte tari ce descoperisera „virtutile” totalitarismului, chiar daca unele din ele avusesera parte de modernizari aparent reusite, polemicile cultural-politice s-au transformat lesne in recursul la argumentele fortei: asasinate politice, lovituri de palat, tentative de lovituri de stat etc.

In contrapartida, cu adversari atit la extrema stinga, cit si la cea dreapta, democratiile liberale din Europa erau in defensiva, pareau slabe, nu mai ofereau un model care sa para demn de urmat. Astfel ca, spre 1940, Romania, dincolo de conflictele interne dintre elite, s-a orientat oficial catre puterile Axei. Iata ca interculturalitatea, poate mai ales in dimensiunea sa politica, nu are intotodeauna si in mod obligatoriu doar efecte faste. Celalalt motiv este inca si mai profund, pentru ca se refera la starea populatiei. Trecind dincolo de tendinta de idealizare a situatiei Romaniei de inaintea razboiului, nu putem sa nu observam ca peste trei sferturi din populatia tarii era rurala, deci foarte putin deschisa „modernismelor” de orice fel (13), iar circa 80% era analfabeta. Si asta, in ciuda reformelor haretiene si a eforturilor exceptionale desfasurate de Scoala de sociologie a lui Gusti si de Institutul Social Roman.

Iar atunci cind atat elitele, cat si populatia erau in realitate nepregatite pentru modernizare ar fi fost de mirare sa fi inregistrat un succes, mai ales in conditii externe atit de putin favorabile. Probabil, un context mai bun ne-ar fi condus de la o modernizare relativ acceptabila, dar incompleta si superficiala, catre una consolidata. Din pacate, din 1938, am intrat in cercul celor trei-patru dictaturi ce nu s-au oprit pina in decembrie 1989 – prin urmare, mai bine de cincizeci de ani de iesire din modernitate, de aventuri extra-moderne, de cele mai variate nuante: de la dictatura „de opereta” a regelui Carol al II-lea la interludiul legionaro-antonescian si la regimul militar al Maresalului, iar din 1948, cu sprijinul ocupantilor sovietici, am experimentat si cealalta extrema politica. Interludiul „democratic” din 1944-1947, cu trupele sovietice pe intreg teritoriul tarii, nu a fost decit pauza necesara schimbarii registrului extra-modern dinspre extrema dreapta catre cea stinga. De altfel, el s-a desfasurat sub directa indrumare sovietica, ceilalti „aliati” fiind redusi la rolul de observator.

5. Incercam din nou

Daca Japonia a reluat procesul de modernizare imediat dupa razboi, noi am mai ratacit, nu neaparat din proprie vointa, inca patru decenii si prin cealalta forma de extra-modernism, ceea ce, cu siguranta, a lasat urme profunde, deci sechele mentale, spaime, idiosincrazii, habitudini foarte greu de eliminat intr-o perioada scurta de timp. Prima modernizare am inceput-o relativ bine si am incheiat-o prost. Pe cea de-a doua am inceput-o destul de nefericit dar, poate, printr-un fel de simetrie, vom reusi sa o incheiem cu bine. De data aceasta, contextul international ne este, mai degraba, favorabil.

Oricum am gindi noi lucrurile, adevarul este ca, in decembrie 1999, la Helsinki, Occidentul si-a asumat sarcina sa ne integreze – si o va face inclusiv adaugind aspiratorului deja declansat necesarele trageri de urechi!

Pe de alta parte, populatia este majoritar urbana sau pe cale de urbanizare, alfabetizata aproape in intregul sau si, pe deasupra, educata, in dimensiunea culturii generale si a diferitelor culturi profesionale, poate mai putin sub aspectul culturii civice, dar nici in aceasta privinta situatia nu este intrutotul iremediabila. Din pacate, acest potential a fost insuficient folosit, pe de o parte, din cauza calitatii elitelor, politice si ne-politice, pe de alta, din cauza degradarii vertiginoase a culturii publice. In aceasta privinta, liberalizarea de dupa 1989, pe fondul frustrarilor din vreme comunismului, a facut loc unei culturi de consum de un nivel extrem de redus. In mod paradoxal, alfabetizarea si relativa educare a populatiei au fost folosite pentru a o conduce in directii mai degraba vicioase, ce tin de modernizarea superficiala si de epifenomenele civilizatiei occidentale, nu de substanta acesteia.

In ceea ce priveste actualele elite politice, aparute dupa cincizeci de ani de dictaturi, din inchisorile comuniste, din laboratoarele securitatii si ale partidului comunist, din fabricile si uzinele socialiste care, adesea pe buna dreptate, au falimentat, aceastea sint fie o copie palida a celor interbelice, fie mostenitoare ale ceausismului tarziu. Fie ca sint de extractie „istorica”, fie ca vin pe filiera national-comunista, aceste elite marturisesc aceeasi indecvare la real. Din acest motiv, aderenta lor la valorile modernitatii a fost superficiala, lacunara, daca nu chiar simulata. Pe de alta parte, aceasta clasa politica in intregul sau ne reprezinta, noi am produs-o in peste cincisprezece ani de pluralism politic si ideologic, dupa doua rotatii efective ale puterii si mai multe guvernari. Aceasta clasa nu este si nici nu poate fi foarte diferita de noi insine.

De altfel, majoritatea politicienilor, in sinea lor, nu gindesc altfel decit restul populatiei – „spunem ca ei (europenii) si facem ca noi (romanii)” – numai ca, fiind mai abili, au invatat sa-si ascunda gandurile si simtamintele in spatele unei anumite „limbi de lemn” europene, simulind cu mai mult ori mai putin talent o retorica modernista. In cele din urma, tot ceea ce se intimpla la noi este in conformitate cu nivelul culturii publice din Romania, o cultura publica din care fac parte, laolalta, fenomene de patologie economica – caritasurile, FNI-ul, jocurile de bingo –, culturala – de la succesul Sandrei Brown de la inceputul deceniului trecut si pina la telenovelele si manelele de astazi, trecand prin „umorul” gen Vacanta Mare –, politica – succesul lui Vadim si scorul hiperbolic al partidului sau la alegerile din 2000 – si chiar sexuala – succesul telefoanelor roz si opozitia bisericii la legalizarea prostitutiei si homosexualitatii merg foarte bine impreuna, pentru ca, in mod paradoxal, urmeaza aceeasi logica, complet nemoderna. Acesta este nivelul culturii publice si atunci realizam ca nu exista motive sa ne uimeasca putinele rezultate.

Am putea, eventual, sa ne miram ca lucrurile nu merg inca si mai incet si mai greu decit par sa mearga acum. Toate aceste fenomene ne arata destul de limpede ca adeziunea noastra la valorile modernitatii, care inseamna, in acelasi timp, capitalism si democratie, este cind foarte superficiala, daca nu pur formala, cind bazata pe malentendu-uri. Vom fi moderni atunci cind aceste valori vor fi functionale, adica incorporate in legi si institutii care functioneaza, in proceduri impecabile, si resimtite de majoritatea populatiei la fel de indispensabile ca si aerul. Deocamdata, sint un fel de „forme fara fond”. Stiu foarte bine ca „formele” sint necesare, ca ele modeleaza de fapt fondul dar, pentru aceasta, ar trebui, pe de o parte, ca ele sa fie bune, pe de alta, sa nu vagabondeze decenii in sir in cautarea fondului care ar trebui sa le dea continut, pentru ca acesta se fuge, cum spunea Blaga despre o mie de ani din istoria noastra, in afara istoriei si se ascunde in pesteri si paduri. Chiar daca acestea nu sint neaparat geografice, ci doar mentale. Solutia este, de fapt, politica. Este necesara o reformare a clasei politice, iar aceasta nu se va produce fara o reformare a sistemului politic si electoral instalat in 1990, consacrat prin Constitutia din 1991 si, din pacate, reconfirmat prin recent modificata versiune a acesteia. Ar trebui, prin urmare, ca actuala clasa politica sa-si sape – cel putin partial – propria groapa. Pentru aceasta sint insa necesare buna-credinta, competenta si generozitate. Or, daca aceste calitati ar fi existat nu am fi ajuns in situatia de astazi. Sintem intr-un fel de cerc vicios care ar putea fi „taiat” doar printr-o solutie gordianica, printr-o interventie din afara cimpului politic.

Este momentul sa se nasca, in sfarsit, societatea civila. Pentru ca, prin sprijinirea neconditionata a fostei guvernari a actualei puteri, societatea civila romaneasca, si asa slaba si nestructurata, a renuntat singura la rolul de instanta critica a campului politic. Esecul clasei politice a fost insotit, prin urmare, si de esecul elitelor cultural-civice, care nu au reusit sa gaseasca limbajul necesar desfasurarii dialogului social. Impreuna cu presa independenta, tot mai putina de altfel, dar parte a societatii civile, elitele cultural-civice ar trebui sa functioneze ca un factor constant de presiune, astfel incit, o data la patru ani, sa putem vota daca nu altceva, atunci macar altfel. Insa reforma clasei politice si reinventarea societatii civile sint doar conditiile necesare, dar nu si suficiente pentru succesul celei de-a doua tranzitii spre modernitate. In fapt, conditia esentiala este regasirea autentica a valorilor modernitatii infuzarea acestora in massa populatiei, ceea ce nu se poate intreprinde fara o la fel de profunda reforma a educatiei.

6. Ce-i de facut ?

A venit momentul sa ne punem intrebarea pe care si-a pus-o Lenin, citandu-l, de altfel, Herzen. Ce-i de facut? Nimic altceva, daca trecem de dimensiunile reformei politice si economice, decat „educatie europeana”, dupa cum suna titlul unui frumos roman de Romain Gary, scriitor de limba franceza nascut insa pe aici pe undeva, prin Europa Rasariteana, haituit de nazisti in timpul razboiului si avind sansa de a evada in Apus cu putin inainte de instalarea comunismului. O personalitate emblematica, un persecutat care, poate din acest motiv, intelegea mai bine sensul formulei din titlul romanului sau mai bine decit noi toti.

Pe parcursul acestui eseu, am incercat sa adopt, cat a fost posibil, in legatura cu procesele de modernizare, europenizarea si globalizarea o perspectiva tehnica, deci neutra axiologic. In acelasi timp, datorita faptului ca, dincolo de caracterul lor pozitiv sau negativ, este vorba de procese inevitabile, este limpede ca este necesar sa fim pregatiti sa le facem fata, sa le intimpinam avertizati si avizati. Or, acesta este, in primul rind, rolul educatiei, indeosebi al aceleia interculturale. Din acest punct de vedere, putem vorbi, de fapt, despre doua forme de interculturalitate: interculturalitatea majora sau primara, legata de procesul de modernizare, deci de regasirea cadrului valoric, legislativ si institutional al modernitatii, si interculturalitatea minora sau secunda, legata de relatiile culturii majoritatii cu culturile minoritatilor si cu cele din „vecinatatea apropiata”.

De remarcat ca, intr-un anume sens, cea de-a doua forma de interculturalitate este o consecinta a celei dintii, pentru ca apartine spiritului european tipul de demers care a condus in timp la acceptarea diferentei culturale, la dezincriminarea alteritatii. Sa nu uitam, de pilda, ca deviza Consiliului Europei suna: „Toti egali, toti diferiti”. Educatia are o sumedenie de operatiuni de dus la bun sfirsit in ambele privinte. Fara intentii de exhaustivitate, mentionez cateva directii prin care educatia are posibilitatea de a facilita procesul de modernizare, deci de integrare a tarii in structurile europene si, pe de alta parte, de a reduce socurile pe care procesul inevitabil de globalizare risca sa le produca la nivelul comunitatii si indivizilor:

a) La nivelul idealului educativ - este necesara trecerea de la adoptarea formala, prin legea invatamintului, a idealului educativ al modernitatii, care este cetateanul, la implementarea reala a acestuia in marile scopuri si finalitati ale educatiei. Cele opt valori fundamentale si, indeosebi, cele propriu-zis moderne, inca neglijate, trebuie sa orienteze acest proces. Aceste valori trebuie sa devina procesului educativ la fel de indispensabile ca aerul.

b) La nivelul obiectivelor educationale – se impune deducerea intregului ansamblu al obiectivelor, definite ca atare, nu doar ca obiective instructionale, din dublu tetraedru al valorilor modernitatii. Trebuie procedat similar „tabelului lui Mendeleev”, acoperind in intregime toate „casutele”, lasindu-le „libere” doar pe cele pe care modernitatea insasi inca nu le-a descoperit. Mai potrivita ar fi, poate metafora arborelui, pentru ca surprinde detalierea progresiva ce are loc la nivelul obiectivelor de la finalitati catre cele operationale/operationalizabile.

c) La nivelul continuturilor – sunt necesare operatiuni complexe de completarea a lacunelor, de eliminare a poncifelor, de schimbarea de perspectiva, de reorganizare. Intre altele, din perspectiva unei educatii interculturale, as propune:

1. Regandirea locului si a ponderii disciplinelor antropologice si sociale, ele insele „inventii” ale modernitatii, la nivelul tuturor ciclurilor de invatamant, astfel incit un absolvent de liceu sa cunoasca, pe de o parte, problematica legata de valorile modernitatii, de drepturile si libertatile cetatenilor, de functionarea institutiilor europene si mondiale, de functiile statului si de performantele sistemelor politice si electorale, iar pe de alta, sa aiba minima orientare in discipline precum sociologia, politologia, antropologia sau economia politica. In principiu, ar trebui ca una din aceste discipline sa fie disciplina de bacalaureat. In viitor, putem gindi, precum in Franta de pilda, citeva forme de „bacalaureat national”, intre care una centrata pe disciplinele antropo-sociale.

2. Studierea limbilor straine in strinsa relatie cu cultura si civilizatia de care apartin, pentru ca, dincolo de functia sa instrumentala, intotdeauna o limba este si un semn definitoriu al unei culturi. Pe linga studierea limbilor de circulatie internationala, ar trebui incurajat studiul limbilor din „vecinatatea apropiata” si a celor apartinind minoritarilor, pentru ca, dincolo de utilitatea sa pragmatica in relatiile economice si politice inevitabile, aceasta inovatie ar putea contribui la stergerea „imaginii inamicului”, precum si la de stigmatizarea unor minoritati. 3. Studiul comparat al istoriei, inclusiv al istoriei culturale pentru a facilita mai buna intelegere a raporturilor dintre universal si particular, pentru a sesiza avantajele de-centrarii etnice si ale schimbarii de perspectiva prin proiectarea si in celalalt. Cursurile de istorie comparata, literatura comparata, in general studiile comparatiste ar trebui incurajate in defavoarea abordarii etnocentrice sau parohiale a diferitelor spatii culturale.

d) La nivelul formatorilor – este necesara reciclarea tuturor cadrelor didactice in spiritul valorilor modernitatii europene, prin operatiuni de perfectionarea care sa nu mai aiba nimic in comun cu procesele similare, pur formale si ideologizante, de dinainte de 1990. In acelasi timp, trebui incurajat in continuare si chiar stimulat procesul de pregatire/perfectionare a formatorilor in universitatile occidentale – burse universitare, stagii de masterat si doctorat, proiecte de cercetare in comun etc, precum si cel de infratiri dintre universitatile noastre si cele din strainatate, nu doar occidentale, ci si din „vecinatatea apropiata”.

Dincolo de importanta in ordinea pregatirii profesionale, asemenea contacte au un exceptional efect cultural – nimic nu este mai favorabil asimilarii unei culturi decit contactul nemijlocit cu aceasta. Iar elitele universitare, datorita rolului lor de formatori ai formatorilor, dar si datorita functiei de iradiere culturala pe care o indeplineste Universitatea, pot exercita un rol fundamental in difuzarea competenta a valorilor modernitatii. Acestea sint masuri minime, in ceea ce priveste educatia, pentru a putea regasi mai usor si mai rapid valorile modernitatii europene si pentru a suporta fara traume distrugatoare „socul globalizarii”. Acestea sint sarcinile unei educatii care nici nu mai poate fi altfel decit una, pe de o parte, permanenta, pe de alta, interculturala. Este dificil sa credem ca ne vom integra in Europa cu o mentalitate ce stigmatizeaza, de pilda, „tiganii”, diabolizeaza „strainii” si valorile lor culturale, si in cuprinsul careia notiuni precum „proprietatea privata, sacra si inviolabila”, „piata de capital” sau „piata secundara a actiunilor” nu au reusit inca sa-si gaseasca vreun loc.

Mai mult de cincisprezece ani nu am facut mare lucru in aceasta directie, uneori am reusit sa facem, dimpotriva, o multime de lucruri in directia inversa, iar rezultatele se vad atit in starea interna a tarii, cit si in insuccesele sau succesele partiale inregistrate pina acum in diferitele procese de integrare si/sau globalizare. Din pacate, timpul nu mai are rabdare si vom fi nevoiti sa facem o multime de lucruri nu etapizat, ci sincron. Iar succesul depinde mai mult decit oricind in trecut de succesul reformei din educatie.

Note bibliografice

(1) Aceste valori erau privite de greci in indisolubila interrelatie, in fuziune, cf. termenului compus kalokagatheia. Pentru a sugera acelasi lucru, romanii au creat maxima mens sana in corpore sano, un calc dupa formula greceasca.

(2) Temeiurile greco-romane ale civilizatiei occidentale sint surprinse de Paul Valéry in conferinta Criza spiritului sustinuta la Londra la iesirea din primul razboi mondial.

(3) Despre criza care a „pregatit” sau, cel putin, a anuntat modernitatea, a se vedea Paul Hazard, Criza constiintei europene: 1680 – 1715, Ed. Univers, 1974.

(4) The Declaration of Independence and The Constitution of The United States, Penguin Books, New York, 1995.

(5) Jean Morange, La Déclaration des droits de l`homme et du citoyen, PUF, Paris, 1993.

(6) Proprietatea si piata libera sint expresii economice ale valorii libertate, iar cunoasterea stiintifica tine, in acelasi timp, de clasicul adevar si de moderna libertate de constiinta.

(7) Democratia liberala este expresia inca nedepasita a libertatii normate, deci a libertatii circumscrise de dimensiunile normative ale culturii: religia, morala si, mai ales, dreptul. Prin adoptarea de catre ONU a Declaratiei universale a drepturilor omului, ansamblul de „drepturi si libertati” ce reprezinta incarnarea juridica a valorilor moderne a capatat extensie universala, inclusiv in spatiile geo-culturale ce nu adera substantial la acestea, ceea ce permite „natiunilor unite” sa intervina, oriunde in lume, in apararea lor – inclusiv militar. In Etiopia, Afganistan, Irak (prima interventie), in spatiul ex-iugoslav interventiile s-au produs prin rezolutii ONU.

(8) E o proba elocventa ca aceste valori nu au fost inventate de modernitate, ci doar descoperite in insasi „substanta” umana si inzestrate cu virtutile normative amintite. De la Dumnezeu sau de la natura, libertatea si celelalte valori exista potential in fiinta umana, iar educatia nu face altceva decit sa le „actualizeze”, sa le confere substanta.

(9) Am scris corect „pare” intrucit articolul The Internet and the Law, din numarul din 13 ianuarie 2001 al publicatiei The Economist, face o trecere in revista a initiativelor de „reglementare” a unui domeniu al carui indiscutabil farmec consta tocmai in „amestecul de auto-reglementare si non-reglementare”. Unele reglementari par corecte – e vorba de limitarea accesului copiilor la site-uri daunatoare educatiei. Pe deasupra, in Statele Unite, internautii se pot prevala de celebrul Amendament l si pot actiona autoritatile in justitie pentru incalcarea libertatii de expresie. Operatiune devenita dupa 11.09.2002 mai dificila! Prin legislatia antiterorista, ANS a capatat dreptul legal de interceptare a tuturor comunicatiilor din lume. Sa speram ca temporar! In Marea Britanie, „The Regulation of Investigatory Powers Act” permite politiei sa intercepteze e-mailuri si alte tipuri de comunicare on line, ceea ce pune serioase probleme privind respectarea dreptului la secretul corespondentei si al convorbirilor telefonice.

(10) Termenul desemneaza elementele „culturii de massa”, multi-media.

(11) As dori sa amintesc ca Uniunea Europeana nu ar fi putut fi imaginata fara „reconcilierea istorica” franco-germana, inaugurata politic de presedintele De Gaule si cancelarul Adenauer, dar sustinuta vreme de decenii de programele educative de de-demonizare reciproca a fostilor inamici. A fost un exemplu foarte instructiv de educatie interculturala, pe care l-am putea urma si noi laolalta cu vecinii nostri maghiari. La nivel institutional si legislativ, trebuie salutate incheiere Tratatului dintre cele doua tari, europenizarea legilor privind statutul minoritatilor sau crearea batalionului mixt, romano-maghiar, de pace, dar ar fi necesar ca si educatia sa urmeze aceeasi evolutie.

(12) Experintele de acest tip sint extra-moderne, uneori pre-moderne, in special pentru ca renunta sau, cel putin, denatureaza unele din valorile ce definesc modernitatea. Sa ne gindim ce mai ramine din legalitate, libertate, egalitate si solidaritate in regimurile politice fasciste sau comuniste. Sa ne amintim formula din 1984 de Orwell: „toti oamenii sint egali, dar unii sint mai egali decit altii” sau cunoscuta anecdota care circula in lumea comunista din Estul Europei inainte de 1990: „Clasa muncitoare bea sampania prin reprezentantii sai”.

(13) As aminti, intre altele, ca simpla „reforma a calendarului” din 1923 a provocat in mediile rurale tulburari incredibile: doua rinduri de sarbatori, revolte, trecerea la stilul vechi etc, fapt ce denota nu doar traditionalsimul firesc al taranilor nostri, ci si proasta pregatire a reformei de catre autoritatile civile si religioase. De fapt, atunci ca si acum, e un obicei ca reformele sa fie prost pregatite,neexplicate„beneficiarilor”siprostaplicate.

Drd. Stelian Gombos