Conceptia Parintelui Arhimandrit Teofil Paraian cu privire la Parintele duhovnicesc si importanta acestuia in viata crestinului

Inainte de a intra in subiectul propriu-zis vom sustine ca inca de la intemeierea credintei crestine ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor mult folositoare!

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, (si) de Preacuviosul Parinte Arhimandrit Teofil Paraian – duhovnicul mansatirii „Sf. Constantin Brancoveanu” – Sambata de Sus, judetul Brasov, acum, la implinirea unui an si jumatate de la momentul nasterii sale in viata cea cereasca, eveniment ce s-a petrecut in ziua de joi – 29 octombrie anul 2009, la Spitalul Militar din municipiul Cluj-Napoca. Dupa o suferinta de cateva luni, timp in care a fost internat la mai multe spitale din Bucuresti, Deva, Brasov si Cluj-Napoca, Parintele Arhimandrit Teofil Paraian s-a mutat din aceasta viata la venerabila varsta de 80 de ani, pe care i-a implinit in anul 2009 la data de 3 martie. Totodata si in timpul slujbei prohodirii si inmormantarii sale, care s-a desfasurat in ziua de sambata – 31 octombrie anul 2009, la manastirea sa de metanie, mai sus mentionata, unde se nevoia si ostenea in cele duhovnicesti din anul 1953, sfanta slujba la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun si ai cinulului calugaresc, precum si de multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati!...

Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca, in iuresul acestor zile dintre moartea si inmormantarea sa, am constatat cu oarecare srangere de inima, ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Teofil, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai 17 ani!... De ce? Pentru ca Parintele Arhimandrit Teofil Paraian s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: - in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; dupa aceea cultura teologic – duhovniceasca si nu numai, cu care a fost inzestrat datorita muncii si tenacitatii prea cuviosiei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predica sau cuvantare, sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, chiar natura, spiritual si, de ce nu, si cu acut simt al umorului, sanatos si autentic, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii sale vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar!...

Parintele Teofil Paraian a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice!... Totodata, sfintia sa a fost unul dintre cei mai luminosi si mai invatati calugari ai nostri, duhovnic aspru cu pacatul dar mereu blind cu pacatosul, plin de harul pacii si al bucuriei. Chiar daca avea si unele pareri pe care nu i le puteam impartasi, l-am apreciat mereu pentru felul in care stia sa-si argumenteze opiniile si sa si le spuna simplu si invaluindu-le in bunatate, spre a nu rani.

Si, totodata sfintia sa realiza faptul ca pastorul duhovnicesc trebuie sa arate in toate buna-randuiala. Fiindca in buna-cuviinta stau toate chipurile unei purtari frumoase. Pastorul duhovnicesc isi pazeste buna cuviinta in relatiile sale cand: - nu isi neglijeaza indatoririle sfinte si apostolia sa; - cand isi aminteste ca trebuie sa fie, oriunde si oricand, un model crestin, cand vorbeste si cand tace; - cand se conformeaza el insusi responsabilitatilor care decurg din grija pentru constiinta turmei sale. Pastorul duhovnicesc care nu (se) neglijeaza si isi aminteste cele ce se cuvin lui, aflandu-se intr-o adunare, nicidecum nu se va lepada caracterul cuviincios, fiindca acesta este cu neputinta de indepartat de la el, deoarece nu ii ingaduie aceasta insasi vrednicia preoteasca, care este nedespartita de cuviosie. Chipul preotesc de neschimbat il constrange pe preot sa se armonizeze cu multa luare aminte si atentie cu relatiile din obstea lui si sa isi faca aceste relatii cu multa prevedere. Mai intai si mai presus de toate, se armonizeaza caracterului sfant ce i se impune. Trebuie sa nu se arate in adunari fara vreo pricina impusa de slujirea lui, ori sa le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau sa se faca placut acestora. Trebuie sa isi faca relatiile cu mula chibzuinta si dupa o indelunga si atenta cercetare a petrecerii si caracterului si a cugetului persoanelor cu care urmeaza sa aiba relatii.

Daca acestea sunt in asa fel incat prietenia si relatia cu ele sa ii aduca lui cinste si bun renume, atunci poate sa se imprieteneasca si sa intre in relatie cu ele. Dar daca, dimpotriva, reputatia acestora nu este buna ori sunt socotite de o moralitate indoielnica, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere si vietuire rau famate, atunci prietenia fata de acestea si relatia cu ele cu cat este mai apropiata, cu atat este mai vatamatoare si mai insultatoare. Aceasta ne invata pe noi Sfantul Apostol Pavel cand zice: „Nu va inselati, caci vorbirile rele strica obiceiurile bune” . Asemenea relatii il vatama foarte mult mai ales pe preot, fiindca, in impreuna-petrecerea cu persoanele prost vazute din punct de vedere moral, pe nesimtite, se departeaza cuviosia lui si este pradata putin cate putin bogatia bunei-cuviinte preotesti, si la urma se va afla si el gol de toata cinstea si respectul din parte celor pastoriti de el. Despre acest preot se poate spune, in chip foarte potrivit, cuvantul profetului Osea: „Si altii au mancat puterea lui, iar el nu a stiut” . Prin urmare prietenia si filiatia duhovniceasca se constituie a fi un criteriu indispensabil in vederea realizarii si desavarsirii unei relatii duhovnicesti, bazata pe incredere, deschidere si dragoste reciproca, ziditoare si mult folositoare!...

Vocea profetica a Bisericii si a Parintelui duhovnicesc din Ea, se aude in istorie, caci nu se concepe ca, propovaduind adevarul sa nu mustri pacatul, curatindu-l si indepartandu-l prin baia celui de-al doilea botez, adica prin lacrimile pocaintei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iata Eu stau la usa si bat”... Chemarea ei si a duhovnicului numai in ea sau din interiorul ei, se indreapta catre toti, si face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spatiului pamantesc, traversand toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei strabate veacurile, caci marturisirea credintei crestine ii apartine doar Ei, in acest fel ajungandu-se la o relatie simfonica dintre Biserica luptatoare si cea triumfatoare.

Trecand putin, intr-un alt registru al acestui material, vom sustine ca inainte de a savarsi Sfanta Taina a Spovedaniei, Duhovnicul trebuie sa se pregateasca „cel putin atat cat se pregateste pentru slujba Sfintei Liturghii si pentru predica” sau chiar mai mult decat atat. Spovedania este Taina dumnezeiasca in care lucreaza harul divin curatitor al sufletului, prin marturisirea pacatelor cu sinceritate si pocainta, in fata lui Hristos, prin mijlocirea duhovnicului, lucrare ce intareste hotararea de indreptare si deschide omului calea mantuirii. Dupa Sf. Ioan Damaschin: „Pocainta este intoarcerea, prin asceza si osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturala si de la diavol la Dumnezeu”.

Cunoastem cu totii adevarul ca Taina Marturisirii a instituit-o Mantuitorul nostru dupa Invierea Sa din morti, cand a dat ucenicilor Sai puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor, sufland asupra lor, ca act vazut si zicandu-le: „Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 22-23), caci pentru a ne putea apropia de Pomul Vietii, de Sfanta Euharistie, nu putem ramane „goi”, precum Adam cel ce pacatuise, ci trebuie sa ne imbracam in haina curata a harului pe care Dumnezeu il revarsa in Biserica Sa. Fiecare credincios redobandeste haina curata a Sfantului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii, numita de Sfintii Parinti „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”.

Asadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanta in misiunea pastorala a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfant de purificare si intarire sufleteasca si o adevarata arta de conducere pe calea mantuirii, realizata prin persoane de vocatie, anume instituite. De aceea, ea poate fi considerata ca o adevarata „institutie”, atat prin valoarea si importanta sa, cat si prin permanenta ei necesitate. Ca atare, „pentru Sfintii Parinti, duhovnicul este „omul duhului”, caruia i s-a incredintat „toata puterea cereasca”, este omul „ce nu mai vietuieste dupa trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu si e face fiu al lui Dumnezeu si a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”. Printre altele si, dincolo de „paternitatea sa spirituala” ce are doua sensuri: - acela de „parinte” si acela de „batran – avva”, care avea ucenici, responsabilitatile parintelui duhovnicesc sunt: acceptarea si asumarea delicatei meniri de parinte spiritual, rugaciunea continua pentru fiii sai duhovnicesti, iubirea dezinteresata a acestora si purtarea sarcinilor acestora, in duhul iubirii lui Iisus Hristos. In alta ordine de idei, „lucrarea sacramentala care se savarseste in Biserica are si latura sa tamaduitoare. Lucrarea preotului duhovnic se completeaza si cu cea de mijlocitor in tamaduirea sufleteasca, putand fi numit cu un tehnic modern: „psihoterapeut”. Termenul acesta este pus in ghilimele pentru a nu reduce sau limita lucrarea duhovniceasca, care este „sinergie”. Parintele duhovnicesc „il ajuta pe credincios sa treaca de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemanarii” cu Dumnezeu.

Calauzindu-l spre indumnezeire, il calauzeste de fapt spre vindecare – caci indumnezeirea este vindecare”. Deci, „viata duhovniceasca pentru toti crestinii, clerici si mireni este hotarator influentata de legatura lor cu duhovnicul. In situatia actuala a Bisericii si pentru folosul credinciosilor, preotul paroh poate si trebuie sa fie un bun duhovnic” (p. 13 din cartea Sf. Ier. Nectarie de Eghina). In acest fel, „valoarea si rolul Tainei Spovedaniei in Biserica Ortodoxa se afla in stransa legatura cu importanta Sfintelor Taine in viata Bisericii si a credinciosilor, cu caracterul hristologic si eclesiologic al acestora, precum si cu „viata in Iisus Hristos” realizata prin Sfintele Taine, fiindca Sfintele Taine reprezinta „poarta” si „calea” prin care viata lui Dumnezeu lucreaza in creatie, o izbaveste de pacat si de moarte, o face vie si o sfinteste. Cincizecimea care a avut loc odinioara se implineste mereu in sanul Bisericii, in Sfintele Taine, prin mijlocirea ierarhiei sfintitoare” – potrivit afirmatiilor spicuite din aceasta carte, la pagina 13. „Prin Sfintele Taine, dupa Sfantul Nicolae Cabasila, trecem prin toate cate a trecut Hristos, repetand sacramental drumul firii umane asumate de Iisus Hristos spre unirea deplina cu firea dumnezeiasca”. Sfintele Taine apartin Bisericii ca acte ale Capului ei, Iisus Hristos. „Aceasta inseamna ca pe cat de sacramentala este Biserica, pe atat de eclesiologice sunt Tainele” (p. 14) Viata duhovniceasca este „viata in Iisus Hristos” si se realizeaza prin constientizarea tot mai deplina a vietii sacramentale. Prin harul mantuitor pe care il impartasesc Sfintele Taine, ele ne nasc si ne intaresc in viata cea noua in Iisus Hristos, unindu-ne tot mai desavarsit cu El.

Prin Sfintele Taine devenim fii ai trupului bisericesc, cu posibilitatea si sansa urcarii noastre la Cer, ca fii ai imparatiei. Mai precizam faptul ca Sfanta Taina a Spovedaniei in Biserica Ortodoxa poate fi prezentata din perspectiva dogmatica, scripturistica, precum si in lumina hotararilor sinoadelor ecumenice si locale. Necesitatea acestei Sfinte Taine se impune datorita universalitatii pacatului (cf.Iac.3,2), iar instituirea ei s-a facut de Mantuitorul Iisus Hristos dupa invierea Sa din morti (Ioan 20, 22-23). Remarcam faptul ca in limbajul teologic ea apare sub mai multe denumiri – Pocainta, Marturisire, Spovedanie, Cainta – fiecare dintre ele punand in lumina unul sau altul dintre aspectele specifice ei. Mai retinem ca puterea de a ierta pacatele a dat-o Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos Sfintilor Apostoli si urmasilor acestora printr-un act cat se poate de probatoriu si de obiectiv. Ca urmas al Sfintilor Apostoli, episcopul are puterea si dreptul de a lega si dezlega pacatele oamenilor. Aceasta putere el transmite si preotilor care, prin hirotonie primesc in chip virtual puterea dezlegarii pacatelor, dar dreptul de a o exercita in practica se acorda prin hirotesia intru duhovnic.

Asadar, Sfanta Taina a Spovedaniei are o profunda fundamentare scripturistica si patristica. Invatatura despre aceasta Sfanta Taina este intarita si de hotararile dogmatice si canonice ale Sinoadelor ecumenice si locale, precum si de canoanele Sfintilor Parinti. Aceasta Sfanta Taina in Biserica Ortodoxa (conform afirmatiilor autorului), are o deosebita semnificatie liturgica si pastorala, constituind pentru preotul slujitor si duhovnic cel mai important mijloc de pastoratie individuala sau personala, deci duhovnicul (adica parintele duhovnicesc) in scaunul marturisirii este un fel de judecator, dar „nu ca sa rosteasca sentinte, ci ca sa aprecieze cu iubire pentru penitent (care este fiul duhovnicesc) si cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui” (p. 45).

Pentru credinciosul de azi, spovedania este o necesitate spirituala foarte evidenta. Ca persoana, omul nu este o fiinta singuratica, ci este intotdeauna in relatie cu Dumnezeu si cu semenii, si prin aceasta cu societatea, cu creatia intreaga. Ontologic vorbind, omul este intr-adevar legat de Creator si de creatura Sa, chiar daca nu are constiinta si cunostinta acestei relatii. Inzestrat de Creator cu aspiratia spre comuniune, omul simte nevoia sa comunice si altuia viata sa interioara. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l multumeste, ci simte dorinta de a-si comunica gandurile, sentimentele, inclinatiile sau neputintele sale interioare. Acest fapt implica si un efort deosebit atunci cand prin spovedanie se intelege nu destainuirea a ceea ce e bun in fiinta sa, ci dimpotriva, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedica, deficienta, neputinta sau izvor al unor fapte si ganduri rele” – potrivit afirmatiilor facute de Parintele Profesor Dumitru Staniloae, care aminteste si de faptul ca: „doua sunt ispitele care il opresc pe crestin de la spovedanie. Este vorba de rusinea si teama ca pacatele si slabiciunile dezvaluite vor fi folosite ca motive de dispret sau ca arme impotriva lui, de catre cel care le asculta. Sfintii Parinti, foarte buni cunoscatori ai luptelor duhovnicesti ne previn spunandu-ne ca diavolul ne da curaj si ia rusinea de la noi atunci cand savarsim pacatul, si aduce asupra noastra rusine si teama, cand dorim sa ne spovedim. Cunoscand aceasta perfida strategie a celui rau, trebuie sa alergam cat mai repede la duhovnicul nostru ca sa ne marturisim. Numai procedand asa vom putea invinge rusinea si teama si vom progresa in viata duhovniceasca”.

Responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmatiilor facute de catre Sfantul Ioan Gura de Aur in „Tratatul sau despre Preotie”), are in vedere multimea sufletelor ce nu pot fi pretuite in lumea aceasta. Turma cuvantatoare este atacata de dusmani de natura morala cum ar fi: „adulterul, necuratenia, nerusinarea, idolatria, inveninarea, vrasmasiile, certurile, mania, clevetirile, murmurele, ingamfarile, neintelegerile si altele, toate numite faptele carnii”. Insa exista o mare deosebire intre pastorul oilor si cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum tratati cu aceeasi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenta nici in acel mod in care o pot face judecatorii laici. Asadar este nevoi de convingere, nu de constrangere. Trebuie pastrat si echilibrul intre acrivie si iconomie in functie de situatia si de starea sufleteasca a credinciosului respectiv cu toate predispozitiile ei.

Si aici, autorul acestei insemnate lucrari, face comparatia cu recuperarea „oii pierdute”: omul ratacit este mult mai mult greu de adus inapoi fara forta, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Daca vom pune fata in fata primele dintre faptele milosteniei trupesti si sufletesti, si anume: a satura pe cel flamand, respectiv a indrepta pe cel ce greseste, vedem de indata superioritatea milosteniei sufletesti (cap.10). Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea fata de pastoriti, se aminteste ca: „Prin aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei daca va veti iubi unul pe altul pana la sacrificiul propriei vieti: caci cea mai mare dovada de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeste cineva”. Sfantul Ioan Hrisostom compara, apoi, preotia crestina cu cea a lui Aaron. Diferenta radicala consta in aceea ca preotia crestina a fost instituita de Insusi Duhul Sfant.

O alta deosebire decurge din jertfa adusa la altar de slujitor: preotul crestin oficiaza jertfa cea fara de sange in care prin pogorarea duhului Sfant painea si vinul se prefac in chip tainic in Trupul si Sangele Mantuitorului. Comparatia cu jertfa facuta de proorocul Ilie ne da, iarasi, dimensiunea infricosata a preotiei crestine (cap. 14). Desigur ca sufletele omenesti create nu pot sa suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec asa cum am aratat sub forma vazuta si gustata a painii si a vinului. Sa nu uitam, asadar, ca minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pamant!

Nu numai atat, dar preotilor crestini li s-a dat o putere care covarseste toate fapturile create, vazute si nevazute: „Aceia ale caror pacate le veti ierta vor fi iertate; si pe ale carora le veti tine vor fi tinute”. Acest lucru petrecandu-se atat pe pamant cat si in ceruri preotii devin conlucratori in iconomia mantuirii cu Insusi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Daca adaugam la aceste doua taine (Spovedania si Impartasania) si Taina Botezului - poarta de intrare in comuniunea cu Dumnezeu si cu Biserica Sa, vedem ca puterea si raspunderea preoteasca nu au asemanare nici in cer, nici pe pamant. Cat de puerile, ca sa ne exprimam cu prea multa blandete, ne par prin comparatie „minunile” OZN-iste si „puterile” paranormale cu care suntem asediati in mass media contemporana. Acestea pot avea aderenta si succes numai la acei la care legatura cu Biserica, Tainele – deci Harul – invatatura si liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizarii.

Doar in conditiile acestea se poate explica si pierderea acelei facultati esentiale dobandita in chip haric la Taina Mirungerii: - pentru a dobandi darul deosebirii duhurilor (diakrisis), discernamantul ori dreapta socoteala. Aceasta s-a petrecut, desigur, in mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, si s-a datorat, in cea mai mare masura, perceptiei distorsionate, de tip nestorian si augustinian, conform carora cele ceresti ramaneau tot mai mult „acolo si apoi”, oamenii gandind, din ce in ce mai mult, in sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Si astfel in locul contactului cu Imparatia si Tainele ei, acel eshaton adevarat crestin, care este un vesnic prezent s-a instaurat, gradual, acea perceptie filozofica idealista si abstracta, culminand cu necredinta, agnosticismul si chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age. Drept urmare, Pastorul Duhovnicesc trebuie sa foloseasca indeosebi arma rugaciunii, care-l ajuta sa uneasca neputinta si nedesavarsirea lui cu atotputernicia si binecuvantarea lui Dumnezeu .

In alta ordine de idei, citindu-i datele sale biografice ma uit, cu multa admiratie, la faptul ca Parintele Teofil s-a nascut la 3 martie anul 1929, intr-o familie de plugari din satul Toparcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan si fiind primul dintre cei patru frati. S-a nascut fara vedere, motiv pentru care urmeaza cursurile unei scoli primare pentru nevazatori la Cluj-Napoca, intre anii 1935 – 1940. Isi continua cursurile la o scoala de nevazatori la Timisoara, intre anii 1942 – 1943, iar pana in anul 1948 urmeaza tot la Timisoara cursurile liceale intr-un liceu teoretic pentru vazatori. In aceasta perioada il cunoaste pe parintele Arsenie Boca de la care deprinde rugaciunea mintii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, rugaciune pe care continua sa o exerseze inca inainte de intra in monahism.

Preocuparea pentru viata religioasa si pentru aprofundarea cunostintelor teologice il determina sa urmeze cursurile Facultatii de Teologie din Sibiu, intre anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie anul 1953 ia hotararea de a intra in obstea Manastirii Brancoveanu din localitatea Sambata de Sus, judetul Brasov. Dupa patru luni este calugarit in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului si primeste numele de Teofil, cuvant provenit din limba greaca ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La sapte ani de la calugarie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, parintele Teofil este hirotonit diacon de catre Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai anul 1983, dupa 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de catre Mitropolitul Antonie Plamadeala. Tot atunci primeste si hirotesirea intru duhovnic. In anul 1986 Parintele Teofil Paraian este hirotesit protesinghel, iar in anul 1988 arhimandrit. Din anul 1992 parintele a inceput sa raspunda invitatilor din tara si participe in aproape toate orasele importante din Romania la conferinte duhovnicesti, de obicei in perioada Postului Mare sau in perioada Postului Craciunului.

Preacuviosul Parinte Arhimandrit Teofil Paraian a fost un om al bucuriei, un om care si-a propus sa inmulteasca bucuria si credem ca a reusit cu prisosinta. Darul deosebit al parintelui Teofil de a vorbi si mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii si in special ale Noului Testament, preocuparea pentru cartile fundamentale ale spiritualitatii ortodoxe, cum ar fi Patericul si Filocalia, dar si pentru textele liturgice cuprinse in cartile de slujba, l-au facut sa fie iubit si in acelasi timp sa fie un parinte duhovnicesc cu autoritate si discernamant. Caci echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie sa se clatine nici in fata laudelor nici in fata criticilor nemeritate pe care le primeste de la credinciosii si, mai cu seama, de la colegii sai (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-si atrage simpatia si voturile ascultatorilor.

Prin sinceritatea, prin cultura sa duhovniceasca, prin traire dar mai ales printr-o neclintita vointa in Mantuitorul Iisus Hristos, caci a voi si a face in Domnul Iisus Hristos au fost doua daruri, indelung lucrate si cultivate de catre Parintele Teofil Paraian. Si acest lucru pentru ca pastorul spiritual, ca sa poata sa-l ajute esential pe fiul sau duhovnicesc si sa-si implineasca misiunea sa ultima trebuie sa dispuna de calitati religioase, morale si rationale eminente, daruit prin asceza slujirii lui . Reprezentarea Domnului de catre preot sau pastor in timpul exercitiului slujirii sale aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilitatilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor si a capacitatilor lui pentru realizarea deplinatatii virtutilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „dupa masura intruparii” . Astfel, preotul ar putea sa devina „modelul credinciosilor” si „Evanghelie vie”, propovaduind prin personalitatea lui caracterul izbavitor si mantuitor al vietii in Iisus Hristos si oferindu-se pe sine insusi ca dovada si chezasie ca poruncile lui Iisus Hristos se pot infaptui, implini si desavarsi cu adevarat .

Intr-o alta ordine de idei, Parintele Arhimandrit Teofil Paraian a primt cu multa dragoste pe foarte multi tineri la sfat, incurajandu-i si ajutandu-i pe multi dintre studentii teologi sa se pregateasca pentru apararea si promovarea credintei ortodoxe in anii grei ai dictaturii comuniste. A fost in acelasi timp un bun pastrator al Traditiei si un pastor receptiv la noile probleme aparute in societate. Era elegant si ordonat, ospitalier si erudit. Un preot distins al cultului ortodox si un om al culturii intelepte, un slujitor al Bisericii si al poporului roman.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Teofil a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruiere, ma (mai) gandesc ca avem tendinta, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe acesti oameni, sporiti duhovniceste si imbunatatiti din punct de vedere moral, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua, cu toate ca ar trebui sa ne aducem aminte „de mai marii nostri”!...

Alaturi de mentorii sai duhovnicesti: Arsenie Boca, Serafim Popescu, Veniamin Tohaneanu ori mitropolitii: Nicolae Balan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin si Antonie Plamadeala, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, batran frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zambetul mereu pe chip, Parintele Arhimandrit Teofil Paraian a fost un om implinit, un om fericit. Nevazator, dar luminat, om al rugaciunii, Parintele Teofil si-a intemeiat viata pe credinta si cultura. Totodata, Parintele Teofil a fost si ramane un reper luminos si sigur, o persoana care a intrupat concret bucuria si certitudinea credintei, un propovaduitor al credintei lucratoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete si a renascut pe multi la viata duhovniceasca in Iisus Hristos si in Biserica prin predicile, conferintele sau indrumarile sfintiei sale. A plecat din aceasta viata cu nadejdea ca Domnul nostru Iisus Hristos il va primii in Imparatia Sa alaturi de Maica Domnului si de toti sfintii, pentru ca toata viata si-a inchinat-o slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor. Prin mutarea la cele vesnice, Parintele Teofil Paraian ne lasa aici o mostenire impresionanta intrupata in viata sa, in cuvintele sfintiei sale, in cartile, in inregistrarile cu predicile, conferintele sau interviurile realizate in ultimii 20 de ani in toata tara.

Am vorbit, acum si aici, despre acest mare Parinte al Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-l numim sfant, caci ne temem de asta. Dar pentru noi aceste persoane ori personalitati duhovnicesti au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe Parintele Teofil Paraian - cel care a ajuns acum alaturi de marii sai indrumatori, slujitori si inaintasi, iar pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi toti. Amin

Acum, in incheiere voi sustine ca eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Preacuviosul Parinte Arhimandrit Teofil Paraian – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...

Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Aceasta personalitate duhovniceasca si benucuvantata, cu alte cuvinte, este una de referinta in cadrul Bisericii si spiritualitatii noastre autentice, care ar trebui sa fie cunoscuta, recunoscuta si apreciata pentru totdeauna, de catre toti cei ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!
Vesnica sa-i fie pomenirea! Amin!

Cu aleasa pretuire si multa recunostinta,
Drd. Stelian Gombos - Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei.