Despre Parintele Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996) – Monahul scriitor, traitor si carturar...
Paulin Lecca - referinte bio-bibliografice
Preacuviosul Parinte Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996), Victor pe numele de botez, basarabean de origine, nascut in localitatea Babele, din judetul Ismail, din parintii Grigore si Maria Lecca, tatal fiind invatator si apoi preot in judetul Balti, a urmat Seminarul si Facultatea de Teologie la Chisinau, iar in anul 1940 a intrat ca frate la Manastirea Frasinei din judetul Valcea, ctitoria Sfantului Ierarh Calinic, unde dupa razboi va fi si calugarit sub numele de Paulin. Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai stralucit profesor al Facultatii de Teologie de la Chisinau in perioada interbelica), dar si al lui Gala Galaction, a cautat sa-i urmeze atat pe calea scrisului, cit si a misionarismului ortodox (cu implicita tenta nationala). Sub regimul antonescian, in perioada anilor 1941-1943, a fost preot misionar in cateva sate din Transnistria, precum si la Odessa.
Intransigenta sa confesionala si nationala, asimilata vederilor politice de dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii), i-a atras ulterior, sub pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea si chiar condamnarea la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentinta sa nu fie executata, iar ravnitorul teolog basarabean sa-si urmeze chemarea monahala, invrednicindu-l sa fie ieromonah si apoi arhimandrit, iar o vreme staret la Arnota, unde-l va cunoaste, prin anul 1992, viitorul protosinghel de la Schitul Darvari - Bucuresti si episcop-vicar patriarhal, Ambrozie Meleaca (astazi episcop la Giurgiu), care-i va face postum si o frumoasa evocare (aparuta mai intai in revista Epifania). De-a lungul vietii sale calugaresti de peste o jumatate de veac, Parintele Paulin Lecca a trecut, pe linga Frasinei si Arnota, pe la mai multe manastiri (Govora, Cozia, Schitul Rarau, Gologanu, Antim), zilele sfarsindu-si-le retras la manastirea de maici de la Rogozu, in judetul Vrancea. Cel trecut pe la Antim si pe la Rarau nu putea, desigur, sa nu poarte in sufletul sau “floarea de foc” a Rugului Aprins (duhul acestei miscari fiind lesne de recunoscut in preocuparile si in scrierile sale). I-a cunoscut indeaproape, intre altii, pe ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) si pe duhovnicul rus Ioan Kulighin. Sa mai mentionam ca o vreme, tot spre anii batranetii, a mai fost si exarh al manastirilor din Arhiepiscopia Dunarii de Jos si din Arhiepiscopia Bucurestilor.
Parintele Paulin Lecca a scris destul de mult (pagini catehetice, exegetice, apologetice, memorialistice), dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia postum la cunostinta marelui public. Iata-le pe cele mai importante: „De la moarte la viata”, Editura Paideia, Bucuresti, 1996 (roman memorialistic – personajul Victor Moldovanu este autorul insusi – cu caracter testamentar, prezentat calduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care parintele Paulin s-a cuminecat mai ales intru Dostoievski); Trebuie sa retinem faptul ca monahii au scris din necesitatea de a fixa si transmite invataturi de credinta sau experiente duhovnicesti, de aceea textele lor nu sunt fictionale, ci incarcate de realitate. In acest context, romanul Parintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde daca nu am afla, citind Postfata criticului Valeriu Cristea, ca este vorba de o autobiografie mascata de un nume fals si pretextul gasirii unui jurnal in podul Manastirii Frasinei. Putini scriitori s-au incumetat sa se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre acestia ne amintim de Damian Stanoiu si Tudor Arghezi (ambii fosti vietuitori in manastire), precum si de Vasile Voiculescu. Dar toti trei realizeaza o critica a crizei monahale din perioada interbelica, prezentand manastirea nu ca pe o intrare in Imparatie, ci ca pe o poarta a iadului, ca un loc al compromisurilor si al tuturor pacatelor. Astazi avem in fata o carte autentica ce raspunde duhovniceste acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentand initierea unui tanar teolog, prins intre deliciile si ispitele vietii studentesti (care numai “teologica” nu este) si aspiratiile sale de a trai crestinismul asa cum cei din jur nu mai erau in stare s-o faca.
“Nebunia” de a parasi totul si de a intra in manastire era taxata ca atare de parinti, prieteni, rude, profesori, chiar si de cei pe care-i afla in manastire, monahi prin haina, dar nu prin straduintasi nevointa. “Nu mai era nevoie sa ma fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru ca si asa toata lumea ma considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Parintilor din Pateric: caderea in pacat, remuscarile constiintei, parasirea lumii si intrarea in manastire, ispitele primirii, acomodarea cu viata monahala si primele bucurii duhovnicesti, diferite incercari, misunea in lume si reintoarcerea la manastire. Cu o singura diferenta: datele exacte ale evenimentelor istorice le plaseaza intre anii 1940 si 1944, in Romania, Basarabia si Transnistria. Pagini intregi ne amintesc de “pelerinul rus” si Dostoievski (de altfel, Staretul Zosima este “parintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar si de texte filocalice: “In clipe de durere, imi gaseam unica intarire si mangaiere in rugaciune. Ca si in primele luni de la Frasinei, as fi fost pierdut daca nu m-as fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfanta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decat Psalmii lui David. Ma asezam jos, pe podele, intr-un colt de baraca, si incepeam sa ma rog. Dar rugaciunea mea nu era o rugaciune obisnuita. Rugaciunea mea tasnea din sufletul meu, asa cum tasneste gheizerul din inima pamantului, manat de un foc si de o presiune grozava. Numai in primele luni de la Frasinei ma mai rugam cu atata putere”(pg. 231).
Mentionam ca cel ce se ruga astfel se afla in inchisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu stia ca tocmai in chinurile de la Frasinei eu imi gaseam fericirea pe care n-o puteam gasi nici in casatorie, nici in bunastare. Si apoi fratele meu nu stia ca si eu sunt logodit, casatorit, indragostit. Si asa cum intr-o teaca nu pot incapea doua sabii, tot astfel in inima mea nu mai putea intra o alta dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Iisus Hristos. Iar Iisus ma cheama din nou la Frasinei.... A doua zi am ajuns la Frasinei, unde intr-adevar ma asteptau fratii si parintii mei iubiti, chiliuta, padurea, pasarile”(pp. 287-288). Putem considera aceasta carte si un roman de aventuri, dar de aventuri duhovnicesti. Ea se gaseste pe tarabe alaturi de alte carti de aventuri, care propun o lume a pacatului. Oricui ii este la indemana s-o cumpere si s-o citeasca, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Si va constata ca surprinzator de interesant, de bine si de folositor.
„Ce este moartea?” – o alta lucrare a sa, aparuta la Editura „Romania Crestina”, Bucuresti, 1997 (prima editie – demult epuizata – si reeditata la Editura „Lumea Credintei”); Este de asteptat, de crezut si de sperat ca reeditarea volumului „Ce este moartea?”, adresat unui public mai larg, sa retrezeasca interesul pentru intreaga sa nevointa marturisitoare, ce-l recomanda ca pe una dintre cele mai de seama figuri monahale romanesti din vitrega – dar plina de invataminte – istorie romaneasca a secolului 21. „Frumosul divin in opera lui Dostoievski”, Editura „Discipol”, Bucuresti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de un teolog roman, dupa faimosul curs Dostoievski si crestinismul rus al lui Nichifor Crainic); „Rugaciunea vamesului”, Editura „Christiana”, Bucuresti, 1998; „Cum sa citim Biblia in invatatura Sfintilor Parinti”, Editura „Sophía”, Bucuresti, 1999. A tradus mult si din ruseste (Igor Smolici, „Din viata si invatatura staretilor”, Editura „Anastasia”, Bucuresti, 1997; Serghei Bulgakov, „Icoana si cinstirea sfintelor icoane”, Editura „Anastasia”, Bucuresti, 2000, etc.), lui datorindu-i-se si una dintre versiunile romanesti ale „Pelerinului rus”, Editura „Sophía”, Bucuresti, 1998).
Referinte si amintiri despre adancimea sau profunzimea faptei, operei, cuvantului si scrisului Parintelui Arhimandrit Paulin Lecca
In „Rugaciunea vamesului”, dar parca mai evident in jurnalul sau „De la moarte la viata”, Parintele Arhimandrit Paulin Lecca poate fi numit un al doilea Fericit Augustin – potrivit afirmatiilor si descrierii facute de Episcopul Giurgiului Ambrozie Meleaca, care l-a cunoscut in anul 1992, la Manastirile Crasna (Prahova) si Arnota (Valcea). Cu o dezinvoltura si cu o nonsalanta greu de inchipuit, intocmai ca si Fericitul Augustin, Parintele Paulin isi povesteste toata viata lui din tinerete. Dezarmant de sincer marturiseste cum era student, cum ii placea sa bea, ii placeau fetele, cum mergea si petrecea si-si pierdea noptile - toate astea pana la cunoscut pe Dumnezeu. Acestea se pot citi in cartea sa „De la moarte la viata”. Cati dintre noi stim ca titlul acestei carti este un stih dintr-o frumoasa cantare bisericeasca din vremea Pastilor, si anume din Cantarile Invierii: “Ziua Invierii, popoare, sa ne luminam, / Pastile Domnului, Pastile, / Ca de la moarte la viata si de pe pamant la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi...”. Deci titlul cartii este de fapt o expresie din aceasta extraordinara stihira. Este adevarat ca de la moarte la viata trece cititorul cand parcurge aceasta carte a Parintelui Paulin. Cei care citesc cartea lui sunt atrasi si fascinati de lectura pentru ca sunt ajutati sa-l vada pe Dumnezeu asa cum este in realitate: Dumnezeu iertator, Dumnezeu bun, Dumnezeu care nu se desparte de ei daca au gresit si au pacatuit. Cartea aceasta a incantat mutti tineri care au avut o viata straina si instrainata de Iisus Hristos si care dupa lectura si-au revazut viata si s-au indreptat. Stilul si talentul sau literar sunt impresionante, iar lucrarea, dupa cum spune Valeriu Cristea, “este o carte despret care nu stiu sa se fi scris o alta atat de frumoasa (...) fericita este editura care publica o astfel de carte...”.
Cartea incepe cu gasirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, in podul Manastirii Frasinei. Dar fratele Victor nu este altul decat Parintele Paulin Lecca. In alta ordine de idei, in acest caz nu se stie cine a fost fratele Victor. Caietul incepe cu o initiere in rugaciune, dar se trece imediat la viata lui, iar caietul se incheie in finalul cartii prin cuvintele: "Aici se incheie caietul fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat eu este relatarea, imediat inainte de incheiere, unde se arata cum fratele Victor, dupa ce a facut experienta calatoriei in tinuturile Transnistriei, propovaduind acolo si mai apoi fiind inchis pentru vina de a fi refuzat sa puna mana pe arma impotriva fratilor sai, dupa toate acestea se povesteste intoarcerea lui la manastire si el spune: “Doream sa ma intorc la manastire ca sa-mi regasesc chiliuta mea, padurea, pasarile si pe parintii luminati, care m-au primit prima oara cand am venit in manastire... Ardeam de bucurie sa ma intorc in manastirea mea”. Aici deducem si constatam ca autorul cartii nu poate fi decat Parintele Arhimandrit Paulin Lecca...
In alta ordine de idei, Parintele Arhimandrit Paulin Lecca nu putea fi vazut vorbind de bunul Dumnezeu fara sa planga. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El a ajuns la o curatie incat nu mai putea sa considere pe nimeni pacatos. Daca-i spuneai: “Parinte, acela este un ticalos, nu vrea sa se indrepte; Parinte, nu sta de vorba cu el!”, raspunsul era: “Nu, nu se poate, trebuie sa fie un om bun!”. In mintea lui lipsita de orice intunecime nu putea sa incapa gandul ca cineva ar fi pacatos... Era un om trecut prin viata si care trecuse prin mai multe obsti monahale in perioada sa de noviciat, inainte de a se hotari sa ramana in Manastirea Frasinei ca frate de manastire: fratele Pavel. Avea 22 de ani. Insa acolo, la Manastirea Frasinei, cum auzea de vreun parinte imbunatatit, de vreun om care sa fi experimentat rugaciunea lui Iisus, se ducea sa il cunoasca. Bunaoara, asa s-a intamplat si cu Parintele Arsenie Boca de la Manastirea Brancoveanu - Sambata de Sus, judetul Brasov; cum a auzit despre el, imediat Parintele Paulin Lecca a fugit acolo, la Sambata de Sus. Avand binecuvantare pentru o saptamana de la staretul sau, a fugit la Sambata de Sus si a stat acolo o luna. Cand s-a reintors in obste, folosit de cuvintele Parintelui Arsenie Boca, parintii l-au apostrofat; toti erau porniti impotriva lui, vrand sa-l dea afara, dar staretul insusi l-a primit totusi ca pe un fiu, cu caldura. I-au dat canon - puteti citi mai pe larg aceasta scena intr-un articol deja aparut in revista “Icoana din adanc” - pe cand fratele Pavel batea metaniile in trapeza si cauta sa-si duca la capat canonul, unul din parinti, trecand pe langa el, l-a batut pe umar si i-a spus: “Nu te deznadajdui, si eu am facut acest canon!”, iar fratele Pavel cu multa bucurie a dus canonul pana la sfarsit.
Mai povestea Parintele Paulin ca el obisnuia, dupa cum am mai spus, sa se aciueze pe langa tot felul de parinti pentru ca acestia sa-l invete sa deprinda rugaciunea inimii. Era un infocat cautator al acesteia si se straduia din rasputeri sa o aiba. Duhovnicul lui de atunci l-a invatat rugaciunea inimii. „Am preferat sa stau in spatele bisericii, in coate si in genunchi, si sa zic: Doamne Iisuse...; pentru ca am vrut sa ma impartasesc din dulceata acestei rugaciuni, n-am invatat niciodata sa cant” – recunoaste si marturiseste Parintele Paulin Lecca. O data l-a rugat pe duhovnicul lui sa-i faca o rugaciune, o rugaciune puternica... el vroia sa se duca la pustie, Parintele Paulin ardea de dorul pustiei. S-a dus la duhovnicul lui si a zis: “Parinte, faceti-mi o rugaciune, faceti-mi o rugaciune in biserica, la miezul noptii, sa primesc si eu de la Dumnezeu suferinta, sa fiu si eu cumva contemporan cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos in suferinta”. Si parintele i-a zis: “Tu nu stii ce ceri, nu-ti dai seama... lui Dumnezeu cand ii ceri, se grabeste sa-ti dea, sa stii, chiar daca nu stii ce ceri...!” Iar el a insistat: “Nu, parinte, fa-mi rugaciunea asta!”
Si la miezul noptii, ar fi trebuit sa vedeti starea in care era cand povestea asta, era transfigurat, deci la miezul noptii a venit cu duhovnicul in biserica, i-a pus epitrahilul pe cap, intai l-a spovedit si a primit un canon, dupa care duhovnicul i-a facut acea rugaciune in timpul careia Parintele Paulin, sub epitrahil, se ruga lui Dumnezeu sa-i trimita suferinta. Cu binecuvantarea duhovnicului a plecat apoi la o pestera si acolo a stat cam vreo trei luni de zile. Nu stim daca grota era pe langa Manastirea Frasinei sau mai degraba era pe langa Manastirea Arnota... poate langa Manastirea Bistrita... Parintele cunostea bine imprejurimile multor manastiri fiindca a umblat si a vietuit prin multe asezari monastice, a fost exarh manastiresc si la Bucuresti, si in Oltenia, a avut o viata foarte bogata, completa si complexa.... Deci a mers la o psstera in care a stat trei luni de zile... cate experiente a avut acolo... cand povestea el despre acele locuri, momente si stari parca revedeai Patericul cu toate luptele Sfantului Antonie cel Mare, parca ai fi citit pe larg viata lui din Mineiul pe luna ianuarie: lupte cu demoni, vedenii si viziuni, incercari de tot felul, caderi de-a dreapta, parere de sine, toate acestea in trei luni de zile. Desigur ca umezeala pesterii nu l-a crutat si a dobandit reumatism: asadar suferinta a venit si ea. Iar el zicea: “Sa fi vazut suferinta, toata viata mea am tras de pe urma acestei cereri infocate...” si intr-adevar, s-a chinuit mult cu acest reumatism...
La Parintele Paulin Lecca – ucenic al Parintelui Duhovnicesc Ioan Kulighin, a miscarii spirituale si duhovnicesti „Rugul aprins” de la Manastirea Antim, din Bucuresti, de la care a deprins multe din invataturile folositoare implinirii si cultivarii rugaciunii inimii - veneau foarte multi credinciosi. Avea un dar al lui de a atrage credinciosii. Veneau foarte multi, si tineri, si batrani. Oameni cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toti foarte mult din Fratii Karamazov. El stia ca Staretul Zosima nu a fost altcineva decat Staretul Ambrozie de la Manastirea Optina, dar tot ce am citit noi in Fratii Karamazov el traia; probabil ca a si fost si la Manastirea Optina. Veneau si foarte multi tineri; nu stiu daca cei de la ASCOR... Nu, acestia l-au descoperit ulterior, cand era la Manastirea Rogozu, din judetul Vrancea, unde a trait in ultima parte a vietii sale pana in iarna anului 1996, cand la 1 Februarie a trecut la vesnicele lacasuri, si de unde l-au si adus de cateva ori la conferintele organizate de ASCOR – Filiala Bucuresti, cand si unde l-am cunoscut si eu... Pentru toti cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru fiecare problema. Bunaoara, au venit la sfintia sa la manastire doi tineri carora le murise copilul la doi ani de zile. Tatal a suferit foarte mult, dar a reusit sa depaseasca momentul, insa mama, de atata durere, s-a imbolnavit de nervi. Si avea permanent impresia ca copilul lor revine in casa. Dimineata, cand isi faceau rugaciunea, ea auzea pasi, simtea o prezenta in camera, o prezenta placuta, nu-i tulbura... cineva mergea pe langa ei... Sa fi fost doar impresia lor? Gandul le era din ce in ce mai puternic la copilul lor? Parintele Paulin Lecca le-a spus: “Voi nu stiti ce spune Parintele Zosima in cartea Fratii Karamazov, ca sufletul celui raposat se intoarce si vine umbland prin locurile care i-au fost dragi, pe la parintii si rudele lui, in perioada de la inmormantare pana la 9 zile, cand se face judecata personala.
Cand predica sau cand povestea ori conferentia, vorbea cu predilectie despre rugaciune... Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii mari, sa vada ce oameni formeaza auditoriul, se ruga pentru ei si ce-i dadea Dumnezeu sa graiasca, aceea graia; comunica ce avea de spus aproape fara sa se foloseasca de cuvinte... era o legatura sufleteasca puternica. Nu-i cunostea, multi dintre ei il vedeau poate pentru prima data, insa el se uita si parca ii intelegea; avea asa o premonitie si intelegea dintr-o privire problemele lor. Oamenii erau foarte atenti, putea sa vorbeasca jumatate de ora si nimeni sa treaca de pe un picior pe altul. Nimeni nu se plictisea, caci tot ce spunea el era viu, de si din viata. Tot ce spunea el era viu, patrundea sufletele si totodata le transforma, le electriza... incepea sa planga si toti oamenii impreuna cu el. Abia acum realizez ce insemna fericita intristare a lui Kovalenski... La aceasta fericita a ajuns Parintele Arhimandrit Paulin Lecca, si dupa cum il numeste in cartea lui, „De la moarte la viata”, un adevarat testament, un adevarat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefatat aceasta lucrare, il numeste deci “un fericit asemenea lui Nicolae Steinhardt cel de trei ori fericit”. Parintele Paulin Lecca este un fericit pe care l-a “atins” flacara Duhului Sfant. El a avut aceasta experienta mistica, a vederii lui Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie de la Essex, din care, de altfel, a si tradus. A avut aceasta experienta, a cunoscut roadele rugaciunii curate...
Era intrebat adeseori: “Parinte, cum vedeti capitolele acelea din Filocalie, despre rugaciune, care sunt darurile rugaciunii curate?”, iar el raspundea, de fiecare data: “Bucuria, pacea, indelunga rabdare, astea sunt roadele rugaciunii, roadele dragostei, dar printre altele, roadele rugaciunii lui Iisus sunt si lacrimile. In momentul in care ajungi la treapta rugaciunii curate, cand rugaciunea se rosteste cu mintea, atunci nu mai esti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfant este Cel Care Se roaga in tine. Dumnezeu este Cel Care Se roaga in tine, dupa cum spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos, si striga cu suspine Avva Parinte. Atunci tu nu esti decat instrumentul prin care Dumnezeu lucreaza si strigi: “Neputincios cad, Stapane, in fata Ta!”, in timp ce lacrimile-ti inunda fata. Eu cred ca Parintele Paulin, atunci cand ii curgeau lacrimile, era in plinatatea rugaciunii. Pentru el, cuvintele erau intr-adevar purtatoare de har, harismatice... Pentru el nu erau cuvinte goale, fara sens si lipsite de continut; chiar daca aceleasi cuvinte, rostite de altii, puteau parea goale, insa erau vii cand le spunea Parintele Paulin Lecca. Te miscau, te mobilizau, te impulsionau, te schimbau si te transformau...
Dupa cum am mai spus, Parintele Paulin era un om erudit, un om cu o cultura foarte mare, care citise foarte mult in viata lui, dar care, mai ales, a trait ceea ce a citit. La un moment dat - ne impartaseste si ne marturiseste din amintirile sale Episcopul Ambrozie Meleaca - Parintele Paulin Lecca a inceput sa traduca din franceza o carte a Parintelui Sofronie de la Essex, si el ca si Parintele Paulin trecut de acum in vesnicie (in anul 1993). Parintele Paulin Lecca era cunoscator al limbii ruse, dar foarte bine si foarte frumos vorbea si limba franceza. Avea si un dictionar al unui teolog francez, Dictionar al Parintilor mistici, daruit lui de insusi autorul. In sfarsit, cum spuneam, a inceput sa traduca cartea Parintelui Sofronie Saharov, „Sa vie est la mienne”, Viata lui este si a mea. Cred ca a aparut o traducere din limba engleza sub titlul Sa Il vedem pe Dumnezeu asa cum este. Eu nu am vazut inca aceasta carte, insa nu este traducerea Parintelui Paulin Lecca. La inceputul acestei carti, Arhimandritul Sofronie Saharov isi povestea viata; el, in tinerete, ca si multi din tinerii de aastazi, a avut oarecare experiente orientale, era preocupat foarte mult de yoga, a trecut prin niste incercari facand exercitii complicate, dar si-a dat seama ca acestea nu duc la nimic bun. Eu il ajutam pe Parintele Paulin la aceasta munca scriind ceea ce imi dicta el, dar, pe masura ce traducea, se oprea si imi punea cate o intrebare: “Ai inteles asta? Ia zi-mi ce-ai inteles de aici?”. El ma testa permanent ca sa ma faca atent la ceea ce scriu. Aceasta carte, foarte frumoasa, a fost tradusa in intregime inainte ca in Romania sa fi aparut vreo carte despre Arhimandritul Sofronie. Acum sunt multe, dar atunci nu era nici una, iar eu m-am bucurat foarte mult de contactul cu aceasta carte noua, inedita. Traducerea era mai putin literara, dar era in duh, prindea duhul cu care a fost scrisa de Arhimandritul Sofronie Saharov”...
Referitor la „Frumosul divin in opera lui Dostoievski”, studentii de la ASCOR au avut initiativa de a-l invita pe Parintele Paulin Lecca in cateva randuri spre a conferentia despre acest subiect. A fost impresionant. Tin minte ca eu eram student in anul acela si am fost si eu la o asemenea prelegere. Veneau studenti de la tot felul de facultati si intrebau: “Cine vorbeste astazi? De ce este atata lume aici, ce se intampla?” si noi raspundeam: “Vine un parinte extraordinar!” “Ei, un preot - spuneau neincrezatori - dar hai sa-l vad si eu, ca nu degeaba s-a strans aici atata lume”. Si cand a inceput acest parinte sa vorbeasca, toti au amutit si s-au asezat, dar nu pe locuri, pentru ca nu mai era nici unul liber, ci pe jos, pe unde apucau. A fost aula plina-plina, ca in perioada Pastilor, cand vorbea Parintele Arhimandrit Teofil Paraian de la Manastirea Sambata de Sus. Avea o figura sfanta; se vedea ca Duhul Sfant salasluieste in el... Seninatatea lui, caldura pe care o raspandea in jur, deschiderea lui atragea si incanta foarte mult pe oricine, indiferent de formatie sau de varsta. In plus, Parintele Paulin era un om intelectual, era un om erudit si asta se vedea din felul in care vorbea, din felul in care reactiona spontan atunci cand era interpelat, l-am surprins in situatii cand facea praf cu o singura replica.
Acesta a fost Parintele Arhimandrit Paulin Lecca. Multi l-au cunoscut, dar nu l-au iubit si apreciat la adevarata lui valoare atata vreme cat a fost printre noi, cum se si intampla in general cu toti oamenii, cu toti crestinii. Toti avem parte de un parinte duhovnicesc, fie el un parinte obisnuit care sa nu exceleze, cel putin vizibil, prin veleitati spirituale, prin anumite harisme si daruri mai putin comune. Dar numai dupa ce acestia se duc incepi sa ii apreciezi, sa realizezi si sa iti dai seama ce a insemnat prezenta lor in viata ta si sfatul pe care ei ti l-au dat. O legatura cu un parinte duhovnicesc trebuie pastrata cu orice sacrificiu, cu atat mai mult cu cat omul acela ti-a aratat ca este un adevarat si un autentic parinte duhovnicesc. Sunt foarte multi parinti duhovnicesti care la un moment dat te pot sminti printr-un gest al lor, printr-o vorba, printr-o inconsecventa sau o aparenta lipsa de caldura, dar tu trebuie sa pastrezi legatura cu duhovnicul tau orice ar fi. Sa nu cauti prea mult la el.
Sfantul Ignatie Brancianinov spune ca atunci cand iti cauti duhovnic, mai intai retrage-te si vezi in ce masura viata lui si principiile dupa care se conduce se regasesc in principiile evanghelice. La fel si Parintele Paulin Lecca zice ca daca nu se regasesc indemnurile evanghelice in sfaturile duhovnicului, sa nu le respecti. Acest lucru pare a fi o scadere a lui si se contrazice cu felul lui de a fi, plin de caldura si de apropiere. Aceasta inseamna sa cauti un duhovnic bun, cum a facut si Parintele Paulin Lecca - prin manastiri, prin pustii, prin Transnistria si pe unde nici nu ne inchipuim - dar o data ce l-ai gasit, sa-l pastrezi. O spune unul care nu si-a pastrat duhovnicii, si aceasta pentru ca nu am fost consecvent in legatura mea cu ei. Spun asta cu vehementa, cu atat mai mult cu cat intalnesc tineri care nu sunt consecventi, care nu raman la duhovnicul lor si cauta in permanenta un altul mai bun, mai grozav. Nu cred ca este potrivit. Daca ai incredere si daca vii cu toata sinceritatea, Dumnezeu poate sa puna pe buzele oricarui duhovnic sfatul de care ai tu nevoie. Poti in acest fel progresa, dar asa, daca ratacesti permanent - este o amagire.
Si pentru a ajunge (caci aici este o delicata problema astazi) sa avem incredere in Parintele duhovnicesc si multa nadejde in activitatea sa pastoral-misionara si spirituala, vom sublinia putin, acum la inceputul acestui articol, modul in care trebuie sa fie pastorul duhovnicesc in relatiile sale – asa cum le vede Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina in lucrarea sa „Despre Preotie”: Pastorul duhovnicesc va trebui sa arate in toate buna-randuiala. Fiindca in buna-cuviinta stau toate chipurile unei purtari frumoase. Pastorul duhovnicesc isi pazeste buna cuviinta in relatiile sale cand: - nu isi neglijeaza indatoririle sfinte si apostolia sa; - cand isi aminteste ca trebuie sa fie, oriunde si oricand, un model crestin, cand vorbeste si cand tace; - cand se conformeaza el insusi responsabilitatilor care decurg din grija pentru constiinta turmei sale. Pastorul duhovnicesc care nu se neglijeaza si isi aminteste cele ce se cuvin lui, aflandu-se intr-o adunare, nicidecum nu se va lepada caracterul cuviincios, fiindca acesta este cu neputinta de indepartat de la el, deoarece nu ii ingaduie aceasta insasi vrednicia preoteasca, care este nedespartita de cuviosie. Chipul preotesc de neschimbat il constrange pe preot sa se armonizeze cu multa luare aminte si atentie cu relatiile din obstea lui si sa isi faca aceste relatii cu multa prevedere. Mai intai si mai presus de toate, se armonizeaza caracterului sfant ce i se impune.
Trebuie sa nu se arate in adunari fara vreo pricina impusa de slujirea lui, ori sa le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau sa se faca placut acestora. Trebuie sa isi faca relatiile cu mula chibzuinta si dupa o indelunga si atenta cercetare a petrecerii si caracterului si a cugetului persoanelor cu care urmeaza sa aiba relatii. Daca acestea sunt in asa fel incat prietenia si relatia cu ele sa ii aduca lui cinste si bun renume, atunci poate sa se imprieteneasca si sa intre in relatie cu ele. Dar daca, dimpotriva, reputatia acestora nu este buna ori sunt socotite de o moralitate indoielnica, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere si vietuire rau famate, atunci prietenia fata de acestea si relatia cu ele cu cat este mai apropiata, cu atat este mai vatamatoare si mai insultatoare. Aceasta ne invata pe noi Sfantul Apostol Pavel cand zice: „Nu va inselati, caci vorbirile rele strica obiceiurile bune” . Asemenea relatii il vatama foarte mult mai ales pe preot, fiindca, in impreuna-petrecerea cu persoanele prost vazute din punct de vedere moral, pe nesimtite, se departeaza cuviosia lui si este pradata putin cate putin bogatia bunei-cuviinte preotesti, si la urma se va afla si el gol de toata cinstea si respectul din parte celor pastoriti de el. Despre acest preot se poate spune, in chip foarte potrivit, cuvantul profetului Osea: „Si altii au mancat puterea lui, iar el nu a stiut” . Prin urmare prietenia si filiatia duhovniceasca se constituie a fi un criteriu indispensabil in vederea realizarii si desavarsirii unei relatii duhovnicesti, bazata pe incredere, deschidere si dragoste reciproca, ziditoare si mult folositoare!...
Caci, responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmatiilor facute de catre Sfantul Ioan Gura de Aur in „Tratatul sau despre Preotie”), are in vedere multimea sufletelor ce nu pot fi pretuite in lumea aceasta. Turma cuvantatoare este atacata de dusmani de natura morala cum ar fi: „adulterul, necuratenia, nerusinarea, idolatria, inveninarea, vrasmasiile, certurile, mania, clevetirile, murmurele, ingamfarile, neintelegerile si altele, toate numite faptele carnii”. Insa exista o mare deosebire intre pastorul oilor si cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum tratati cu aceeasi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenta nici in acel mod in care o pot face judecatorii laici. Asadar este nevoi de convingere, nu de constrangere. Trebuie pastrat si echilibrul intre acrivie si iconomie in functie de situatia si de starea sufleteasca a credinciosului respectiv cu toate predispozitiile ei. Si aici, autorul acestei insemnate lucrari, face comparatia cu recuperarea „oii pierdute”: omul ratacit este mult mai mult greu de adus inapoi fara forta, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20).
Daca vom pune fata in fata primele dintre faptele milosteniei trupesti si sufletesti, si anume: a satura pe cel flamand, respectiv a indrepta pe cel ce greseste, vedem de indata superioritatea milosteniei sufletesti (cap.10). Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea fata de pastoriti, se aminteste ca: „Prin aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei daca va veti iubi unul pe altul pana la sacrificiul propriei vieti: caci cea mai mare dovada de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeste cineva”. Sfantul Ioan Hrisostom compara, apoi, preotia crestina cu cea a lui Aaron. Diferenta radicala consta in aceea ca preotia crestina a fost instituita de Insusi Duhul Sfant. O alta deosebire decurge din jertfa adusa la altar de slujitor: preotul crestin oficiaza jertfa cea fara de sange in care prin pogorarea duhului Sfant painea si vinul se prefac in chip tainic in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Comparatia cu jertfa facuta de proorocul Ilie ne da, iarasi, dimensiunea infricosata a preotiei crestine (cap. 14). Desigur ca sufletele omenesti create nu pot sa suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec asa cum am aratat sub forma vazuta si gustata a painii si a vinului. Sa nu uitam, asadar, ca minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pamant!
Nu numai atat, dar preotilor crestini li s-a dat o putere care covarseste toate fapturile create, vazute si nevazute: „Aceia ale caror pacate le veti ierta vor fi iertate; si pe ale carora le veti tine vor fi tinute”. Acest lucru petrecandu-se atat pe pamant cat si in ceruri preotii devin conlucratori in iconomia mantuirii cu Insusi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Daca adaugam la aceste doua taine (Spovedania si Impartasania) si Taina Botezului - poarta de intrare in comuniunea cu Dumnezeu si cu Biserica Sa, vedem ca puterea si raspunderea preoteasca nu au asemanare nici in cer, nici pe pamant. Cat de puerile, ca sa ne exprimam cu prea multa blandete, ne par prin comparatie „minunile” OZN-iste si „puterile” paranormale cu care suntem asediati in mass media contemporana. Acestea pot avea aderenta si succes numai la acei la care legatura cu Biserica, Tainele – deci Harul – invatatura si liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizarii. Doar in conditiile acestea se poate explica si pierderea acelei facultati esentiale dobandita in chip haric la Taina Mirungerii: - pentru a dobandi darul deosebirii duhurilor (diakrisis), discernamantul ori dreapta socoteala. Aceasta s-a petrecut, desigur, in mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, si s-a datorat, in cea mai mare masura, perceptiei distorsionate, de tip nestorian si augustinian, conform carora cele ceresti ramaneau tot mai mult „acolo si apoi”, oamenii gandind, din ce in ce mai mult, in sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Si astfel in locul contactului cu Imparatia si Tainele ei, acel eshaton adevarat crestin, care este un vesnic prezent s-a instaurat, gradual, acea perceptie filozofica idealista si abstracta, culminand cu necredinta, agnosticismul si chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age. Echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie sa se clatine nici in fata laudelor nici in fata criticilor nemeritate pe care le primeste de la credinciosii si, mai cu seama, de la colegii sai (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-si atrage simpatia si voturile ascultatorilor.
Nu laudele lor trebuie urmarite ci a placea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele si actiunile preotului au consecinte atat in viata aceasta cat, mai ales, in cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o forma la judecata argumentul ignorantei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul ca vietuieste in lume, inconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie sa aiba o grija de sine sufleteasca mai mare chiar decat a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesara pastrarea cumpenei intre cele doua tendinte extreme: saracia si bogatia, luxul si simplitatea. Sfantul Ioan Gura de Aur ne avertizeaza tot in termeni dialectici de a ne feri de cele doua patimi opuse ce ne pot stapani in relatia cu credinciosii: lingusirea servila si ineficienta aroganta. El a cunoscut deopotriva starea monahiceasca si pustnicia, de aceea este indreptatit a face comparatia sihastrului cu preotul de mir ce are a se ingriji si de sufletele celorlalti aflandu-se in mijlocul ispitelor lumesti (cap. 31, p. 174). Pastorul duhovnicesc se roaga pentru toti cei din Biserica, deci trebuie sa fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La randul lor enoriasii apartin unor diverse categorii: bogati si saraci, culti si ignoranti, tineri si batrani, barbati si femei, parinti si copii, diversitate ce implica o mare mobilitate sufleteasca din partea pastorului duhovnicesc care nu trebuie sa fie nici prefacatorie nici lingusire (cap. 32, p. 178). Dupa cum in medicina nu exista boli ci bolnavi, tot asa oamenii trebuie tratati in mod personal in privintele duhovnicesti conform predispozitiilor lor. Comparand, in continuare, situatia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arata ca preotul se gaseste in fata enoriasilor in lumina care nu-si poate ascunde cusururile, mania, neglijenta, vanitatea si celelalte (cap. 33, p. 184). In legea veche preotii erau datori sa aduca jertfe animale deosebite pentru curatarea pacatelor lor. Aceasta ne arata gravitatea greselilor personale si in cadrul preotiei celei noi (cap. 34, p. 177).
Asadar, viata Parintelui Paulin a fost o viata de cautare, un model si pentru cei care au avut privilegiul si binecuvantarea de a-l fi cunoscut, dar si pentru cei care nu l-au cunoscut, caci spre deosebire de multi parinti duhovnicesti care i-au invatat pe oameni fiind mari in Imparatia lui Dumnezeu, Parintele Paulin Lecca a (si) scris multe lucruri si acestea sunt foarte concentrate, foarte adanci. Trebuie sa fii in duhul Parintelui Paulin ca sa intelegi ce a scris el si in „Frumosul divin in opera lui Dostoievski” si in „De la moarte la viata” si in „Rugaciunea Vamesului” sau in „Ce este moartea?”. – din care voi reda si eu, in cele ce urmeaza, cateva fragmente Mi-amintesc faptul ca lucrarea „Frumosul divin in opera lui Dostoievski” - aceasta carte ce este un adevarat testament duhovnicesc, s-a lansat la libraria “Mihail Sadoveanu” din Bucuresti, la cateva zile dupa moartea Parintelui Arhimandrit Paulin Lecca, in luna Februarie anul 1996. M-am gandit ca acest batran frumos, un adevarat Avva si Gheronda, la cei 82 de ani cati a avut, s-a nascut in viata cea cereasca si vesnica in ajunul Praznicului Intampinarii Domnului. Cred ca se poate face o analogie intre Sfantul si Dreptul Simeon care L-a intampinat pe Iisus Hristos la templu si Parintele Paulin lecca, care a avut o viata de continua si permanenta cautare: L-a cautat pe Mantuitorul ca sa Se nasca in inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut sa moara decat primindu-L in brate pe Iisus Hristos, iesindu-i in intampinare la acest praznic. Am observat ca, in general, marii parinti duhovnicesti care au trecut dincolo, ne-au parasit in ajunul sau in timpul marilor praznice: s-au dus in perioada Sfintelor Pasti sau a Craciunului. N-as dori sa para cuiva fortata observatia si constatarea, dar este un adevar si o realitate...
In ultima parte a acestui material, pro memoria, vom reda cateva fragmente din lucarea sa „Ce este moartea”, care cuprinde invataturi de o deosebita profunzime si adancime teologica ori duhovniceasca
Moartea este consecinta pacatului, pe¬deapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea primilor oameni. „In ziua in care veti manca din el, cu moarte veti muri“ (Facerea 2, 17). Primul om, planuit de Dumnezeu Cel in Treime, „dupa chipul si asemanarea“ Sa, dar creat „dupa chipul Sau“ (Facerea 1, 26-27), a fost perfect ca posibilitate (potenta), dar perfectibil ca realitate, caci „asemanarea“, care avea sa-l faca perfect, trebuia sa o realizeze pe parcurs si prin lucrarea vointei proprii, stimulata, ajutata si dusa la desavarsire prin harul dumnezeiesc. Unica porunca data a fost „sa nu mananci din pomul cunostintei binelui si raului...“ (Facerea 2, 17), caci mancand va muri. Primul om constituia un tot perfectibil, armonios, o imbinare desavarsita intre trup si suflet, ambele nemuritoare; nu exista nici o contradictie intre ele. Prin neascultarea insa a unicei porunci dumnezeiesti, desi fusese avizat de ceea ce va urma acestei neascul¬tari, el a decazut din nemurire, trupul lui, instrumentul prin care a pacatuit, fiind pedepsit astfel cu moartea.
Sufletul insa i-a ramas nemuritor ca si mai inainte. Noi nu putem pricepe cu mintea noastra marginita cum se realizeaza aceasta unire a sufletului cu corpul in sanul mamei si nici separarea sufletului de corp in clipa mortii. Moartea este un fenomen inevitabil si cel mai sigur ce se petrece in viata omului. Nimeni nu scapa de ea, este mostenirea noastra, pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea celui dintai om si a tuturor des¬cendentilor sai. Si totusi, acest „blestem” dumnezeiesc al mortii a fost inlaturat prin venirea Rascumparatorului. Cei care au calcat porunca lui Dumnezeu prin stramosii lor, si sunt deci apasati de „blestemul” ancestral, pot totusi sa scape de el, daca vor asculta, la randul lor, de poruncile lui Dumnezeu, anume cele ale Legii vechi, validate prin cele ale Evangheliei si confintite prin Tainele Bisericii. Trupul, fiind pamant, se va intoarce in pamant, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se va intoarce la Creatorul sau, ca sa dea socoteala de ceea ce a facut in timpul vietii pe pamant cu templul trupului ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu. Fiecare om are un rost al sau, un termen de executare a ceea ce i s-a dat spre realizare, iar pierderea timpului in placerile lumesti, si deci nerealizarea in termen a ceea ce ii era harazit, va atrage, bineinteles, dupa sine, si pe drept, pedeapsa meritata.
Moartea este inspaimantatoare pentru cei care nu se ostenesc sa-L cunoasca pe Dumnezeu si poruncile Lui, iar pentru cei ce-L cunosc si-L iubesc ea este o binefacere, este sfarsitul durerilor si suferintelor trupului, al muncilor istovitoare, al neintelegerilor cu cei necredinciosi, al neputintei noastre de a ne desavarsi, este mantuirea sufletului nostru din inclinarile pacatoase ale trupului stricacios, este intrevederea cu Dumnezeu, pacea si ordinea vesnica. Ce frumoasa este deci moartea si binecuvantata! Demonul, cel ce gelozeste puterea Creatorului si care, vrand sa se faca asemenea Lui, a fost izgonit din ceruri, a corupt pe primul om, si de atunci si pana azi continua ispitirea oamenilor, el, care vrea sa-L concureze pe Dumnezeu. Omul din ziua de azi, cu inima lui corupta, este tentat sa intrebe de ce Dumnezeu, daca a creat pe om nemuritor, harazit fericirii eterne, i-a pus totusi in fata pomul cunoasterii binelui si raului, din care i-a interzis sa manance. De ce i-a pus, deci, ispita in fata, El, Atotstiutorul, cunoscand ca omul va cadea, ispitit de cel rau? Acest pom al ispitei i-a fost pus omului in cale tocmai pentru ea el sa-si dea permanent seama ca este o fiinta creata, supusa Creatorului sau, si nu egala cu El, Caruia Ii datoreaza fericirea nemuritoare, dar si ascultare si supunere. Dumnezeu a prevazut desigur ispitirea omului si a vrut ca aceasta fericire si nemu¬rire sa fie meritate de om, atat pentru el, cat si pentru descendentii lui, iar nu primite gratuit. De aceea, prin poporul ales, poporul lui Israel, El a transmis lui Moise legile Sale, pentru recastigarea nemuririi prin Mesia Ce avea sa vina si prin Evanghelia Lui. Prin trimiterea lui Iisus Hristos – Insusi Cuvantul Lui intrupat – El explica omenirii rostul si sensul vietii pamantesti, anume recastigarea fericirii pierdute. ¬Iisus este deci intruparea Legii divine.
Moartea n-a fost destinata omului, ea este contrara naturii lui si n-a survenit decat ca o pedeapsa a pacatului, in clipa cand inima si dragostea lui s-au indepartat de Dumnezeu. Reintoarcerea inimii omului catre Creatorul sau, dragostea si ascultarea fata de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului si-a tradat natura lui initiala, raul a pus stapanire pe el, si moartea vine sa curme acest rau. Ea este necesara, venind ca o binefacere pentru om, facand deci sa inceteze raul. Daca omul corupt de ispititor, inrait de cel viclean, ar fi ramas totusi nemuritor, asa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate vesnica. Dumnezeu, in bunatatea Lui, a vrut totusi sa-l scape pe om de acest rau vesnic. El a trimis moartea ca o pedeapsa, dar si ca o salvare din ghearele Satanei. Moartea este un mijloc de impiedicare a propagarii raului pe pamant. Dumnezeu a impiedicat uneltirile diavolului, a impiedicat ca raul sa ramana nemuritor, asa cum era natura omului. Deci spre binele acestuia, El a trimis moartea in trupul care a pacatuit, pastrandu-i totusi nemurirea sufletului. Principiul pacatului se gaseste chiar in zamislirea din pofta trupeasca, cand Dumnezeu creeaza sufletul la initiativa parintilor care zamislesc trupul, ambele realizari devenind una (o fire omeneasca), dar mostenitoare a pacatului slramosesc. Numai prin intruparea si moartea lui Hristos acest pacat a fost nimicit, potential in intreaga fire umana, iar real sau efectiv in toti cei ce-l primesc pe Hristos prin Botezul in numele Sfintei Treimi. Dar si in acest crestin se mentine lupta dintre legea trupului si legea duhului, ca si in primul om din paradis, caci crestinul trebuie sa lupte spre a activa in virtuti potentele de la Botez. Lupta este pana la sfarsitul vietii, si deci si amenintarea raului, respectiv moartea sufleteasca. De aceea Apostolul Pavel spune: „…Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?“ (Romani 7, 24).
Moartea trupeasca insa curma aceasta lupta. Nici un om nu scapa de ispita, de boala, de foame, de truda, de suferinta, de durere. Viata insasi, de care ne cramponam atat, este o ispita continua. Cine ne scapa de toate acestea, daca nu moartea? Si totusi numai prin aceste ispite ne putem mantui, putem recuceri nemurirea. Prin increderea, recunoasterea si ascul¬tarea fata de Iisus castigam vesnicia: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!“. Ascultarea, smerenia, faptele bune, rabdarea servesc de sprijin sufletului in clipa parasirii corpului. Moartea dreptului nu seamana deloc cu cea a unui pacatos; dimpotriva, cei drepti simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemati la odihna de veci, in timp ce moartea pacato¬sului este cumplita. Cel ce a calcat legea se ingrozeste de pedeapsa, remuscarile ii chinuiesc constiinta, iar cainta este adeseori prea tarzie!...
In alta ordine de idei, acum in incheiere, voi recunoaste si marturisi faptul ca stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Arhimandrit Paulin Lecca a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruiere, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua, cu toate ca ar trebui sa ne aducem aminte „de mai marii nostri”!...
In ultima vreme am vorbit de toti acesti mari Parinti ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe Parintele Arhimandrit Paulin Lecca - cel care a ajuns, in urma cu douazeci si unu de ani, alaturi de marii sai indrumatori, slujitori si inaintasi, iar pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi toti. Amin!...
Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Parintele Arhimandrit Paulin Lecca – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!
Vesnica sa-i fie amintirea si pomenirea! Amin!
Cu aleasa pretuire si deosebita recunostinta,
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei.
Stelian Gombos
-
Antim Ivireanul, carturar si ierarh martir al Tarii Romanesti
Publicat in : Sfantul Antim Ivireanul -
Sfantul Ierarh Antim Ivireanul - Mitropolit, tipograf si carturar
Publicat in : Vietile sfintilor -
Manastirea Dragomirna
Publicat in : Mitropolia Moldovei si Bucovinei -
Parintele Ioasaf Popa - in cautarea Raiului pierdut
Publicat in : Interviuri -
Sfantul Cuvios Gheorghe de la Cernica
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.