Are miscarea ecumenica un viitor ?

Are miscarea ecumenica un viitor ? Mareste imaginea.


Are miscarea ecumenica un viitor ?

 

In decursul indelungatei sale activitati ecumenice, W. A. Visser't Hooft, unul din fondatorii Consiliului Mondial al Bisericilor si primul ei secretar general, a publicat numeroase lucrari consacrate miscarii ecumenice contemporane. Una dintre ele, poate cea mai interesanta, cauta sa raspunda unei intrebari fundamentale : "Are miscarea ecumenica un viitor ?" Noi n-avem intentia sa facem o prezentare a acestei lucrari, care se ocupa in prima parte cu istoricul miscarii ecumenice, ci sa scoatem in evidenta doua lucruri.

Mai intii, am dori sa subliniem ca Visser't Hooft ramane optimist cu privire la viitorul miscarii ecumenice , daca aceasta miscare va fi capabila sa depaseasca dilema de doctrina si actiune.

Iata ce spune el, din acest punct de vedere : "Cand aud din toate partile ca ecumenismul care nu se ocupa decat de Biserica este caduc, si ca singirul ecumenism valabil este cel al unui angajament social comun, imi aduc aminte de criza care a confruntat miscarea ecumenica in 1932. In aceasta epoca exista de asemenea o puternica tensiune intre "ortodoxie" si "ortopraxie" (practica justa). Intrebarea pusa era urmatoarea unitate de doctrina sau unitate de actiune ? Dietrich Bonhoeffer, tanar in acea perioada, a rostit doua discursuri care aratau o cale pentru viitor. Mai intai, el a subliniat marea confuzie de idei. El socotea ca la originea acestei confuzii se afla lipsa de fundamente teologice ale miscarii. Cu ocazia unei conferinte ecumeniste a tineretului, el a declarat ca oamenii de actiune trebuie sa inceteze de a mai denigra teologia ... O miscare ecumenica care se intereseaza exclusiv de doctrina ramane fara radacini spune Visser't Hooft. Iar o miscare ecumenica care nu se intereseaza decat de actiune isi pierde identitatea ca miscare centrata pe Hristos si devine astfel un pion in mana puterilor care se confrunta pe teren social si politic... De aceea, sunt convins, spune el, ca miscarea ecumenica va avea un viitor daca va sti sa evite tentatia de a alege intre unitatea Bisericii si unitatea umanitatii, invatand sa recunoasca mereu mai mult ca Mantuitorul aduna poporul sau ca sa fie lumina a lumii", "adica de a recunoaste ca rolul Bisericii este cel de a fi Biserica slujitoare. Aceasta este concluzia publicatiei amintite a lui Visser't Hooft, intemeiata pe o indelungata cunostinta si experienta ecumenica.

Al doilea lucru pe care am dori sa-l subliniem din cuprinsul acestei lucrari, se refera la o evolutie a culturii occidentale care tinde sa inlocuiasca rationalismul cu sensualismul. Asupra acestei probleme, care a fost prea putin studiata pana acum, avem sa insistam cu precadere.

Cel care a prezis cu multa vreme inainte aceasta evolutie a culturii occidentale a fost, dupa constatarile lui Visser't Hooft, filosoful german Friederich Nietzsche. Dar sa dam cuvantul autorului. "In primul sau eseu, "Nasterea tragediei" (1871), spune Vissert't Hooft, Nietzsche descria conflictul dintre elementele apolinice si dionisiace din cultura greaca. Apollon reprezinta ratiunea, iar Socrate este purtatorul ei de cuvant. Dionysos, dimpotriva, reprezinta fortele vitale, el este primitiv, salbatic si exploziv. Pe acest temei Nietzsche intreprinde o analogie dintre cultura greaca si lumea moderna. El considera ca lumea moderna incepuse sa se sature de setea de cunostinta socratica. Drept urmare, spiritul dionisiac se trezeste incetul cu incetul si izbucneste in strigate de veselie, cand sceptrul lui Dionysos se atinge de civilizatia noastra obosita, totul se transforma ea prin farmec : un virtej duce cu el tot ce parea uscat si vlaguit; era omului socratic ia sfarsit si incepe era vitalismului pagan (sensualismul)".

Noi am crezut ca ideile lui Nietzsche erau produsul unui creier bolnav, dar prezicerile lui de acum un secol s-au implinit, spune Visser't. Hooft. In Statele Unite, marele ei profet a fost Walt Withman. Johannes Huizinga il categorisea drept "primitiv" si "pagan". In romanele lui, D.H. Lawrence apara aceeasi teza : civilizatia si societatea noastra au reprimat aspectele naturale ale vietii, i-au tait aripile si au plasat-o in afara legii. Trebuie sa revenim, la lumea primitiva, sa descoperim vechiul cult al fertilitatii. Dupa secole de represiune trebuie sa invatam sa acceptam viata ca un scop in sine, sa o asumam fara culpabilitate si sa respingem toata morala, toate structurile, toate religiile si toti filosofii care au impiedicat libera expresie a Erosului... Acesta este mesajul noii religii vitaliste, spune autorul. N-am luat-o in serios, asa cum am procedat si cu nazismul. Cu toate acestea, noua religie s-a inradacinat puternic in societatea noastra, fiindca raspunde la multe din nevoile omului modern. Fie ,ca voim, fie ca nu voim, trebuie sa o luam in serios".

Care este cauza care a dus la aparitia acestei religii vitaliste pe care Visser't Hooft o califica drept neo-paganism ? Aceasta se datoreste faptului ca "nici Bisericile si nici teologia (apuseana) nu s-au ocupat de problemele la care profetii religiei vitaliste cauta sa raspunda. Ce putem propune noi, in calitate de crestini, in domeniul teologiei vietii naturale (care este cu totul altceva decat teologia naturala)? Pentru care motiv Bisericile n-au sunat clopotul de alarma la vremea potrivita ca sa respingem orgoliul omului modern fata de natura ? Pentru ce am asteptat atat de mult ca sa ne intrebam daca dispretul puritanismului fata de Eros era cu adevarat intemeiat in Scriptura ? De ce am permis sa se ajunga atat de departe incat imaginea caricaturala a unui crestinism inteles ca "negatie a vietii" sa fie mai bine perceputa de multi, decat ca o "Evanghelie a innoirii vietii" ? Vechea melodie dupa care menirea Bisericilor era cea de a se ocupa numai de mantuirea sufletului, s-a intors acum impotriva noastra. Mi se pare ca a venit timpul ca miscarea ecumenica sa lanseze un apel catre Biserici, ca sa le pregateasca pentru marea lupta spirituala a viitorului, cea a sensului final al vietii; este vorba de o lupta cu dimensiuni mondiale si care trebuie dusa de Biserici impreuna. Acestea sunt consideratiile mai importante ale lui Visser't Hooft asupra evolutiei contemporane a culturii occidentale. Am insistat mai mult asupra ei, fiindca are un caracter inedit. Este prima oara cand o personalitate ecumenista ca autorul nostru se ocupa de probleme ale subconstientului uman. De aceea ea merita un raspuns.

Visser't Hooft are dreptate atunci cand scoate in evidenta oscilatia culturii occidentale intre rationalism, reprezentat de Apollon, si vitalism sau sensualism, reprezentat de Dionysos, potrivit comparatiei lui Nietzsche. Dar prin faptul ca se multumeste sa insiste fie asupra unei teologii a vietii naturale, fie asupra unei lupte spirituale pentru scopul final al vietii, autorul dovedeste ca n-a reusit sa descopere cauza si diagnosticul oscilatiei amintite. Daca ar fi cunoscut tot atat de bine traditia rasariteana, pe cat de bine o cunoaste pe cea apuseana, atunci si-ar fi dat seama ca oscilatia amintita, intre rationalism si sensualism in cultura occidentala, isi are originea ei in disocierea dintre spirit si materie, specifica culturii antice precrestine, si care a patruns in crestinismul si cultura apuseana prin intermediul filierei augustiniene. Teologii catolici contemporani au inceput sa recunoasca ca Fer. Augustin evita sistematic sa vorbeasca despre prezenta Duhului Sfant in trupul omenesc. Diferit de Apostolul Pavel, care considera trupul omenesc drept lacas al Sfantului Duh, Fer. Augustin, influentat de platonism si maniheism, a dezvoltat o teologie a spiritului care ramane opus trupului si materiei. Un teolog protestant, bun cunoscator al celor doua mari traditii crestine, Thomas Torrence, arata clar si fara echivoc ca "dualismul cultural al filosofici elenistice dintre lumea inteligibila si cea sensibila a fost reintrodus in crestinismul (apusean) de Fer. Augustin si a afectat de atunci intreg crestinismul apusean".

Consecintele acestui dualism pentru teologia apuseana au fost puse in evidenta de Philip Potter, fostul Secretar al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu ocazia Adunarii generale de la Vancouver (1983) : "Noi operam cu separatia dintre suflet: si trup, spirit si materie, intelect si afectivitate. Aceste dualisme au adus adevarate ravagii in lume si mai ales in Biserici, unde au fost erijate in sisteme dogmatice, in norme etice, care ne-au antrenat sa adoptam fata de persoane, si societate atitudini complet straine de mostenirea noastra biblica si crestina". Or, aceste dualisme, in special dualismul dintre suflet si trup, explica nu numai oscilatia culturii occidentale intre rationalism si sensualism, intre intelect si afectivitate, asa cum s-a aratat, dar si doua atitudini diferite ale spiritualitatii, teologiei si culturii apusene fata de trup. Din cauza relatiei externe si mecanice dintre suflet si trup, ca rezultat al acestui dualism, cultura occidentala a cautat fie sa reprime trupul si patimile lui, in numele unui puritanism maniheist, uneori prin mijloace violente asa cum s-a intamplat cu secta flagelatilor care facea parte initegranta din peisajul religios al evului mediu apusean, fie sa provoace, din opozitie fata de astfel de tendinte, explozia sensualitatii si erotismului nestapanit, asa cum se intampla astazi.

Bineinteles, trecerea de la o extrema la alta s-a facut pe parcurs de secole si ea a fost favorizata in mod decisiv de teologia scolastica medievala care a inlocuit conceptul platonic si augustinian de natura rea, distrusa de pacat, cu conceptul aristotelic si tomist de natura buna, adica autonoma si pozitiva. Diferenta dintre aceste doua conceptii este atat de radicala, incat urmarile pacatului stramosesc care se dovedeau aproape radicale in primul caz, dispar aproape cu desavarsire in cel de al doilea caz. O conceptie pesimista despre natura umana a fost astfel inlocuita cu o conceptie extrem de optimista. Insa tocmai datorita acestui optimism, scolastica medievala a pregatit, fara sa vrea, fiindca n-a avut darul profetiei, calea renasterii medievale, care nu inseamna nimic altceva decat o intoarcere la valorile materiale si sensuale ale antichitatii precrestine, din cauza apucaturilor maniheiste ale culturii occidentale, in fond, renasterea n-a adus o simpla descoperire a trupului, asa cum se sustine de obicei, ci odata cu aceasta descoperirea patimilor si poftelor trupesti, ca preludiu al sensualitatii si vitalismului erotic al cul-turii apusene contemporane. Arta renasterii dovedeste talent si maiestrie artistica remarcabila, dar nimeni nu poate nega ca exceleaza prin rotunjimea, vitalitatea si musculatura formelor trupului uman, expresie a setei de putere, vitalitate si sensualitate.

Bascularea culturii occidentale de la rationalism la sensualism, este rezultatul unui concept de natura lipsita de structuri spirituale si rationale interne. Atat teologia augustiniana cat si cea tomista au inteles natura ca fiind animata de niste forte vitale oarbe, care puteau fi controlate si dominate de forta unui spirit exterior. Acesta este motivul principal pentru care scolastica medievala n-a reusit sa descopere relatia adevarata dintre har si natura. Datorita separatiei dintre spirit si materie, spiritualitatea si cultura occidentala s-au ocupat cu precadere de constientul uman, de sufletul omului, de intelect, vointa, lasand pe plan secundar si aproape neglijand subconstientul uman. Dumnezeu a fost transformat intr-o idee care se salasluieste doar in mintea omului, adica in constientul uman, pierzand astfel legatura interioara cu natura trupului si a creatiei, in ansamblul ei. Trupul, cu subconstientul uman, este transformat intr-un simplu instrument exterior de actiune al sufletului, al intelectului si vointei, cu scopul de a controla, stapani si domina totul in locul lui Dumnezeu, nu numai in lume, dar si in Biserica. Despre purificarea de patimi, de asceza, de lupta impotriva poftelor umane si de transfigurarea lor prin puterea Sfantului Duh, de toate acestea si de multe altele care fac obiectul "Filocaliei" rasaritene, n-a fost vorba in traditia apuseana. Aceste patimi si pofte, atunci cand n-au fost reprimate, au fost folosite si calauzite, printr-o gratie creata detasata de Dumnezeu si transformata in proprietate exclusiva a Bisericii apusene, spre o politica de expansiune colonialista si de dominatie universala. Lipsa de interes a traditiei occidentale fata de subconstient, care constituie unul din elementele fundamentale ale vietii spirituale a omului, a

progresat atat de mult, incat "termenul de viata interioara, cu toate ca n-a fost alungat din limbajul nostru, spune un specialist, el a devenit rar si purtator de semnificatie peiorativa". Facand insa abstractie de zona subconstientului si a vietii interioare a omului, traditia occidentala a trecut cu vederea, dupa o expresie a lui Zoe Dumitrescu-Busulenga, zona unde se zamislesc monstrii. De aceea, cu toate pretentiile ei de suprematie universala, cultura occidentala n-a fost in masura sa impiedice crimele, atrocitatile si barbariile fara de seama comise din vremea inchizitiei pana in cursul ultimului razboi mondial.

In afara crestinismului apusean a aparut scoala lui Jung, care s-a ocupat in mod serios cu problema subconstientului uman. Insa cel care s-a folosit de subconstientul uman ca sa loveasca puternic in crestinismul occidental a fost Freud. Calcand pe urmele prezicerilor lui Nietzsche, Freud a dat subconstientului uman o interpretare tendentioasa, care s-a transformat atat intr-o revolta fata de crestinismul apusean, care a reprimat fortele vitale ale omului cat si intr-o explozie de sensualitate si erotism a societatii occidentale contemporane. Este penibil sa vezi ca orice actiune indreptata impotriva erotismului si pornografiei este considerata ca un atac la adresa "libertatii" si "bucuriilor" vietii. Acestea "sunt sloganele care au contribuit la prabusirea imperiilor. Are dreptate Visser't Hooft cand spune : "Vechiul cantec potrivit caruia Biserica se ocupa numai de mantuirea sufletului si a individului s-a transformat astazi intr-o realitate cruda. Din toate partile, si nu numai de la ganditori care au criticat cultura noastra, dar si de la reprezentanti ai stiintei si industriei, din partea tineretului, se ridica voci viguroase care recunosc ca societatea noastra isi traieste ultimele zile; doar o etica noua ar putea sa ne mai salveze de la catastrofa" .

Traditia rasariteana a aparut.si s-a dezvoltat in perimetrul culturii antice si al filosofiei elenistice, pe care a cunoscut-o mult mai bine si mult mai profund decat intreaga traditie apuseana. Datorita acestui fapt, traditia rasariteana a adoptat fata de gandirea filosofiei antice o, atitudine, mult mai complexa si mai nuantata decat in Biserica occidentala. Pe de o parte, traditia rasariteana a vazut in filosofia vechii Elade un fel de pedagog catre Hristos. Asa cum Vechiul Testament a fost pedagogul evreilor catre Hristos, de asemenea filosofia antica a jucat si ea pentru lumea pagana rolul de pedagog catre Logosul divin. Cu alte cuvinte, filosofia antica a facut parte din acea pregatire a vremii in vederea venirii lui Mesia si a furnizat teologiei crestine armatura filosofica necesara pentru dezvoltarea si aprofundarea adevarului de credinta, cu tinete si subtilitate de gandire. Din aceasta cauza, unii dintre marii filosofi ai antichitatii ca Platon, Aristotel, Democrit, fac parte din iconografia ortodoxa, adica isi au locul lor bine determinat in ansamblul iconografic al Bisericii Rasaritene.

Pe de alta parte insa, traditia rasariteana a ajuns cu vremea la concluzia ca marea majoritate a ereziilor care confruntau Biserica veche, nedespartita, isi avea originea lor in dualismul ireductibil al filosofiei antice. Fie ca este vorba despre dochetism, despre arianism, despre nestorianism, fie ca este vorba despre panteism, despre politeism sau maniheism (aversiunea fata de materie), toate acestea si inca multe altele isi aveau originea lor in separatia filosofiei antice dintre spirit si materie, dintre lumea inteligibila si lumea sensibila, intre suflet si trup. De aceea, traditia rasariteana nu s-a multumit sa lupte doar impotriva ereziilor ca atare, care nu erau in fond decat niste consecinte ale unei mentalitati, ci a cautat sa depaseasca dualismul radical al gandirii antice si sa procedeze la o adevarata reconstructie a filosofiei eleniste precrestine. Cel care si-a asumat aceasta sarcina extraordinara si a introdus o adevarata revolutie in domeniul filosofiei antice a fost Sf. Atanasie cel Mare (sec. IV). Pornind de la faptul ca lumea a fost zidita in Fiul, Logos si intelepciune divina (Ioan 1,2), adica de la faptul ca lumea nu este vesnica, ca in filosofia antica, Sf. Atanasie depaseste separatia dualista dintre spirit si materie, dintre lumea inteligibila si lumea sensibila, prin faptul ca aseaza lumea inteligibila la temelia lumii materiale, vizibile sau sensibile. Daca lumea a fost creata de Logos, atunci ea ramane intemeiata pe o ordine logica interioara, pe o rationalitate intrinseca, care constituie structura fundamentala, integrativa si holistica a intregii creatii. Aceasta structura fundamentala si spirituala, adica inteligibila si rationala, care a fost pusa in evidenta de progresul cunoasterii contemporane, a fost descrisa de Sfantul Atanasie drept "kosmou panarmonios sintaxis", adica ordinea armonioasa a intregului cosmos.

Aceasta ordine interioara a cosmosului, in calitatea lui de creatie a lui Dumnezeu, are o intreita importanta, din punctul de vedere care ne intereseaza. Mai intai, aceasta rationalitate a creatiei permite depasirea rationalismului cunoasterii umane. Intrucat spiritul priveste atat structura mintii umane, cat si pe cea a trupului, care face parte integranta din creatia vazuta, atunci procesul cunoasterii in general, si cel al cunoasterii lui Dumnezeu in special angajeaza nu numai intelectul uman, ratiunea umana, ci si trupul omului, intreaga fiinta a omului, printr-un proces de desavarsire spirituala si morala sustinut de puterea si lucrarea Sfantului Duh. Scopul cunoasterii lui Dumnezeu nu este cel de a satisface o simpla curiozitate intelectuala, ci cel de a desavarsi omul din punct de vedere rational, spiritual si moral. De aceea, Mantuitorul Hristos cere crestinilor sa fie desavarsiti, precum Tatal lor din ceruri desavarsit este (Matei 5, 20). Dupa cum constata Mircea Eliade, una din marile noutati aduse de crestinism, consta in faptul ca, cunoasterea lui Dumnezeu are atat implicatii rationale, cat si implicatii morale. Cunoasterea lui Dumnezeu angajeaza omul intreg.

Secole de-a randul, traditia rasariteana a pus in garda teologia apuseana impotriva exceselor rationaliste ale scolasticii medievale, adica impotriva unei cunoasteri abstracte separate de progresul desavarsirii morale a omului. "Sfantul Grigore Palama, spune Pr. Staniloae, respinge teoria lui Varlaam ca mintea care se intalneste cu Dumnezeu este o minte abstracta, detasata de persoana integrala. Ea este mintea in care se concentreaza sau in care vibreaza intreaga persoana alcatuita din suflet si trup, cu rezultatul experientelor acumulate in ea, dar purificate, facute curate". El condamna teoria lui Varlaam, zicand : "cea mai mare ratacire elina si izvorul a toata necredinta... este a ridica mintea nu din cugetare-carnala, ci din trupul insusi pentru a o face sa se intalneasca acolo sus cu vederile mintale". Nu ni s-a spus ca "trupurile noastre sunt templul Duhului Sfant care locuieste in noi ?". Aceasta inseamna insa ca "nu inteligenta pura conduce pe om si nu ea intalneste pe Dumnezeu, ci omul total in care intelegerea si simtirea fac un tot. De-abia aceasta realizeaza ratiunea integrala a omului".

De buna seama, teologia catolica n-a voit sa ia in considerare aceste avertismente, fiindca ar fi intrat astfel in conflict cu propria ei doctrina, definite solemn de Conciliile Vatican I sau Vatican II : "Sfantul conciliu recunoaste ca Dumnezeu, principiu si sfarsit al tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturala a ratiunii umane, pornind de la lucrurile create". Aceasta pretentie a ratiunii umane care se increde atat de mult in puterea ei incit ajunge sa-l cunoasca pe Dumnezeu fara ajutorul gratiei sau harului divin, se afla la originea rationalismului contemporan. In fata valurilor rationaliste actuale, teologia catolica cauta sa se spele pe maini si sa arunce vina pe seama societatii moderne. De aceea se pretinde ca "progresiva invazie a rationalismului"... "isi gaseste izvorul ei intr-o conditie obiectiva a lumii moderne". Astfel de subterfugii nu fac in fond nimic altceva decat sa sporeasca si mai mult criza lumii contemporane. Atata vreme cat simpla cunoastere intelectuala nu va fi insotita de progresul spiritual si moral al omului, criza lumii contemporane, care este criza dintre progres stiintiiic si regres moral, nu va putea fi depasita.

In al doilea rand, structura fundamentala a creatiei depaseste separatia dintre suflet si trup si face posibila transfigurarea constientului si subconstientului uman prin puterea si lucrarea Sfantului Duh. Daca se porneste de la premisa ca trupul sau subconstientul uman este lipsit de orice fundament spiritual, atunci se pot adopta doua atitudini extreme fata de trup, asa cum am aratat deja: sau sa reprimi trupul si subconstientul uman, ca sa poti elibera sufletul din catusele carnale ale trupului, sau sa devii robul trupului, adica sa inrobesti sufletul fata de trup. Facand abstractie de fundamentul spiritual al trupului, subconstientului si materiei in general, cultura apuseana a fost silita sa oscileze intre puritanism si sensualism, cum spunea Visser't Hooft. Daca se ia insa in considerare ca materia in general si trupul in special dispun de un fundament spiritual, de propria lor rationalitate interioara, atunci se poate vorbi de o conversiune, de o transformare, sau de o transfigurare a constientului si subconstientului uman, a sufletului si trupului, a materiei, prm puterea lucrarii divine, asa cum s-a intamplat cu Mantuitorul Hristos, care s-a schimbat la fata inaintea Ucenicilor. Dupa cum spune Evanghelia," fata Lui stralucea ca soarele, iar hainele lui erau albe ca lumina" (Matei 17, 2). Acest proces de transfigurare interioara a intregii naturi umane prin lucrarea Sfantului Duh, la care este chemat tot crestinul, ca sa se ridice din slava in slava spre Domnul care este Duhul (II Cor. 3,18) implica trei trepte ale desavarsirii : purificarea de patimi, iluminarea si unirea cu Dumnezeu.

Aici nu mai este vorba despre reprimarea sau mortificarea trupului si de detasarea sufletului de trup, ci de un proces dinamic de urcus duhovnicesc, care face obiectul "Filocaliei", care tinteste la transfigurarea si convertirea patimilor in virtuti, la liberarea omului intreg din sclavia sensualitatii carnale, sau dupa cum spune Apostolul, la transformarea omului trupesc si carnal, in om spiritual si duhovnicesc, in totalitatea psiho-fizica a fiintei sale, a constientului si subconstientului uman, prin puterea si lucrarea Duhului Domnului. Toate acestea scot in evidenta un lucru care este deosebit de important si anume ca, potrivit invataturii autentice a Mantuitorului Hristos, schimbarea lumii incepe totdeauna cu schimbarea omului. Acesta este mesajul profund al "Fericirilor". Iata insa ca facand abstractie de acest proces al transfigurarii dinamice a omului in totalitatea fiintei lui, cultura occidentala se ocupa cu precadere doar de viata exterioara a omului, care face obiectul asa-zisei etici sociale, care poate fi manipulata din punct de vedere ideologic. Din aceasta cauza, insa se gaseste in imposibilitatea de a face fata unor simptome grave, care confrunta societatea : resemnarea, violenta, sectarismul, toxicomania, si chiar sinuciderea. Or, aceste fenomene nu vor gasi adevarata lor solutie atata vreme cat cultura apuseana va face abstractie de transfigurarea omului atat din punct de vedere al sufletului si al trupului, al constientului si subconstientului.

In al treilea rand, aceasta structura fundamentala a universului constituie temeiul relatiei dinamice si energetice a lui Dumnezeu cu intreaga creatie. Datorita acestei structuri rationale a creatiei, care este un reflex al Ratiunii divine manifestate in persoana Logosului divin, Dumnezeu nu se confunda cu creatia in sens panteist, nici nu se separa de creatie in sens deist, ci pastreaza o relatie interna cu intreg universul, cu toate lucrurile vazute si nevazute, prin Duhul Sau. De aceea se spune in Sfanta Scriptura ca : Doamne, Duhul Tau nestricacios se afla in toate lucrurile (Intelepciunea 11, 24-12, 1), daca Tu iei duhul, ei se intorc in tarana si daca trimiti duhul Tau reinnoiesti fata pamantului" (Ps. 104, 29). Facand abstractie de aceasta prezenta a Duhului lui Dumnezeu in creatie, de panenteism, fiindca a pus Duhul Sfant in relatie unilaterala numai cu Biserica, golind lumea de orice forma a prezentei divine, cultura apuseana a provocat propria ei destabilizare adica oscilarea intre rationalism si sensualism, asa cum s-a aratat, si a contribuit la destabilizarea celorlalte religii ale lumii. Cu toate acestea, dupa cum observa Visser't Hooft, "devine clar in epoca noastra ca vechile religii si culturi traditionale nu numai ca au piele dura, dar ca poarta in ele insele germenii reinnoirii" .

Absenta lui Dumnezeu din creatie, promovata de cultura occidentala, este rezultatul faptului ca aceasta cultura a inlocuit relatia interna si dinamica dintre Creator si creatie prin relatii mecanice exterioare care au facut abstractie de prezenta lucrarii Duhului. In loc sa vorbeasca despre Duhul Sfant, scolastica medievala, ca sa-si dovedeasca superioritatea ei rationalista si asa-zis stiintifica, a inceput sa vorbeasca despre cauze formale, eficiente, exemplare, primare, secundare etc... care nu sunt in realitate decat legaturi exterioare si mecanice intre lucruri. Datorita acestor legaturi externe, cultura apuseana a introdus o separatie radicala nu numai intre Dumnezeu si creatie, dar si intre om si creatie, care se afla la originea profunda a crizei ecologice contemporane. "Edificiul stiintei si tehnicii occidentale moderne este intemeiat pe separatia carteziana dintre "res cogitans" (omul ca subiect ganditor) si "res extensa" (creatia ca materie) si criza ecologica a lumii noastre este consecinta ei, spune un teolog german. Crestinatatea occidentala a contribuit in chip decisiv la aceasta evolutie".

In finalul lucrarii sale amintite, Visser't Hooft ajunge la concluzia asa cum s-a vazut ca "Miscarea ecumenica are un viitor numai daca evita tentatia de a alege intre unitatea Bisericii si unitatea umanitatii". Aceasta concluzie este importanta, fiindca arata ca Mantuitorul n-a venit sa intemeieze Biserica pentru a deveni un scop in ea insasi, ci de a sluji lumea, de a constitui mediul relatiei dinamice dintre Dumnezeu si lume. Caci prin aceasta a dovedit Dumnezeu ca iubeste lumea, fiindca a dat pe Fiul Sau unic ca pret de rascumparare pentru izbavirea lumii.

Cu toate acestea, insistenta lui Visser't Hooft asupra Bisericii si umanitatii, fara sa ia in considerare atat Divinitatea cat si creatia, reprezinta un punct de vedere al culturii occidentale care tinde sa reduca totul la antropologie. Dupa cum observa un profesor de la Cambridge, "etica occidentala este fundamental antropocentrica (adica egoista). Scara valorilor ei se intemeiaza pe om. Tot restul exista doar pentru beneficiul nostru egoist. Criza ecologica pune in evidenta natura saracacioasa a acestei etici. Ca sa reinnoiesti ecologia lumii, trebuie sa descoperim ecologia lui Dumnezeu". Reluand concluzia lui Visser't Hooft in aceasta perspectiva, putem spune ca ecumenismul va avea un viitor nu numai atunci cand va lua in consideratie unitatea Bisericii si unitatea lumii, ci atunci cand va tine seama de relatia interna si dinamica dintre Dumnezeu, Biserica si creatie.

Parintele Dumitru Popescu

16 Iulie 2012

Vizualizari: 3425

Voteaza:

Are miscarea ecumenica un viitor ? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE