Crucea si Invierea lui Hristos

Crucea si Invierea lui Hristos Mareste imaginea.


Crucea si Invierea lui Hristos

Invatatura despre Persoana si opera Mantuitorului Iisus Hristos reprezinta piatra fundamentala a intregului edificiu dogmatic al Bisericii crestine. Intemeiata adanc in Descoperirea dumnezeiasca, a carei plenitudine ultima o reprezinta si o formuleaza Biserica in duhul celei mai autentice traditii apostolice, aceasta invatatura de credinta este unitara in continutul ei. Daca se face distinctia intre Persoana Mantuitorului Hristos si opera Sa rascumparatoare insa, se poate vorbi despre doua capitole ale aceleasi dogme : unul hristologic, celalalt soteriologic.

Uneori s-a mers dincolo de distinctia simpla, tinzandu-se catre o separatie artificiala, cu o consecinta neasteptata : autonomizarea celor doua parti ale unicei invataturi de credinta. Astazi acest fapt este definit ca o "distinctie scolastica intre persoana lui Hristos si opera sa mantuitoare, intre hristologie si soteriologie" .

S-a putut ajunge la aceasta despartire nedorita din cauza accentuarii unilaterale a caracterului obiectiv al jertfei lui Hristos pe cruce. Rastignirea in special si Rascumpararea in general nu pot fi privite, insa, ca fapte impersonale sau ca daruri numai aduse Tatalui in favoarea noastra de catre Mantuitorul Hristos, pentru ca, asa dupa cum spune invatatura Bisericii, El este "Cel ce aduce si Cel ce se aduce".

Implicatiile raportului dintre persoana si opera Sa sunt fundamentale pentru intelegerea drumului unic parcurs de Mantuitorul Hristos de la intrupare si pana la inaltare.

In lucrarea de fata vom cauta sa adancim acest raport in legatura ca doua momente principale din iconomia divina a intruparii: Crucea si invierea lui Hristos, mai intai in teologia Confesiunilor crestine apusene - protestanta si catolica - apoi in teologia Bisericii Ortodoxe.

1. Conceptia protestanta contemporana despre crucea si invierea lui Hristos: intre o teologie a crucii si o teologie pascala

Este unanim recunoscuta predilectia teologiei protestante, mai vechi si mai noi, pentru "crucea lui Hristos", subiect de nesfarsite comentarii si cercetari cu caracter hristologic. "Fara cruce nu exista hristologie, iar in hristologie nu exista nici o caracteristica care sa nu-si aiba justificarea in cruce", afirma un teolog protestant contemporan. Hristologia si odata cu ea intreaga teologie crestina trebuie sa se angajeze pe calea cea stramta a crucii. "Cel rastignit trebuie sa devina cheia tuturor tainelor divine ale teologiei crestine", subliniaza Moltmann, cunoscutul teolog protestant al zilelor noastre.

Expresia "teologia crucii" este o formula folosita de Luther in anul 1518 in Disputa de la Heidelberg pentru a defini recunoasterea prin Reforma a Evangheliei eliberatoare a Celui rastignit in opozitie cu "theologia gloriae" a teologiei scolastice. Luther opune intr-un mod polemic cunoasterea lui Dumnezeu prin suferinta si crucea Sa, cunoasterii lui Dumnezeu prin operele Sale in creatie si in istorie. Cunoasterea crucii este cunoasterea lui Dumnezeu in suferinta Sa pentru omul cazut.

Tot asa cum Sfantul Apostol Pavel opune nebunia crucii, intelepciunii acestei lumi, si paralel scandalul crucii justificarii prin faptele Legii, Luther incearca sa stabileasca o legatura intre calea cunoasterii religioase prin contemplarea operelor lui Dumnezeu si calea morala prin faptele proprii si opune polemic acestor doua cai teologia crucii. Dupa cum se poate observa cu usurinta, Luther a dezvoltat teologia crucii ca program al unei teologii critice a Reformei. Mergand pe aceasta linie astazi se afirma in Protestantism ca "teologia crucii nu este un capitol al teologiei, ci semnul intregii teologii crestine".

Ca si alti teologi lutherani, Althauss numeste doctrina despre opera rascumparatoare a lui Hristos, "teologia crucii", aratand prin aceasta insemnatatea aproape exclusiva pe care o atribuie crucii in realizarea mantuirii noastre prin Hristos. Cu aceasta afirmatie, el se inscrie pe linia traditionala protestanta, accentuand unilateral aspectul de jertfa al Rascumpararii. Evenimentul crucii este insa pus in legatura si cu evenimentul invierii lui Hristos, intrucat amandoua fac parte integranta din evenimentul Revelatiei. Numai pe baza invierii Celui rastignit, Sfantul Apostol Pavel poate vorbi despre "crucea Celui inviat".

Teologia protestanta se afla in fata unei alternative. "Daca nu se intelege moartea lui Hristos decat in lumina invierii Sale, s-ar putea ajunge usor la un mit despre Hristos, pentru care cel mult faptul mortii Mantuitorului este important, dar nu Iisus Insusi si drumul Sau catre cruce. Daca nu se vede moartea Sa decat in lumina vietii Sale, nici moartea nici viata lui Iisus n-ar avea in final o semnificatie speciala, depasind pe aceea a unei vieti si morti comparabile cu a marilor profeti". Nu exista decat o singura iesire din aceasta dilema : raportarea celor doua evenimente la unica persoana a lui Iisus Hristos. Iata ce spune Moltmann in aceasta privinta : "Daca este vorba in rastignire si in inviere de acelasi Iisus - si credinta crestina de aici trebuie sa porneasca - numai o viziune integrala plecand de la cele doua aspecte si raportandu-le constant pe unul la celalalt este autentica". Dilema s-ar datora in fond interpretarii istorico-criticiste. Intelegerea mortii lui Iisus in lumina vietii Sale pare sa fie doar o problema istorica. Interpretarea credintei pascale crestine pare sa fie o problema pur teologica.

Depasirea dilemei o afla Moltmann in crestinismul primar, care, identificandu-L pe Domnul Cel ingropat cu Domnul Cel inviat a aratat ca nu este posibil sa se descrie istoria lui Iisus facandu-se abstractie de credinta. Asa cum nici o interpretare a mortii Sale nu poate face abstractie de persoana si actiunea Sa, tot asa invierea nu priveste numai moartea Sa, crucea Sa, pentru ele insele, ci intreaga Sa persoana, ca si viata, predica si activitatea Sa. Hristos Cel inviat este Iisus Cel istoric si rastignit si invers. Este o singura persoana si o singura istorie. "Nu se poate intelege moartea Sa fara viata Sa, iar viata Lui nu poate fi inteleasa fara Acela pentru care Iisus a trait, Dumnezeu si Tatal si fara aceea pentru care a trait, evanghelia imparatiei", zice Moltmann.

S-a reprosat deseori Protestantismului ca vede Rascumpararea ca pe un fapt ce se petrece exclusiv intre Dumnezeu si Dumnezeu sau, ca "un proces teologic intre Dumnezeu si Dumnezeu". Astazi este de remarcat o largire a orizontului in care este inclusa si relatia Dumnezeu - om.

Sensul originar al credintei in inviere consta, dupa Moltmann, in aceea ca martorii oculari au vazut pe Iisus Cel ce a trait pe pamant, a fost rastignit si slavit de Dumnezeu. Invierea lumineaza retrospectiv taina Patimilor si a mortii Domnului proslavit. incercarea de a mentine un echilibru intre crucea si invierea lui Hristos este vizibila in teologia protestanta contemporana. Afirmatia ca "invierea lui Iisus nu relativizeaza crucea facand-o un fapt depasit sau un stadiu tranzitoriu pe drumul proslavirii ceresti", se completeaza atunci cand se spune ca "Cel inviat este Iisus din Nazaret, nu doar Hristos al credintei".

Cu toate aceste tendinte pozitive de intelegere mai complexa a faptului Rascumpararii, traditia protestanta potrivit careia "tot ceea ce teologia crestina spune despre Dumnezeu se intemeiaza pe evenimentul rastignirii lui Hristos" ramane la afirmatia ca "moartea lui Iisus pe cruce reprezinta centrul intregii teologii crestine". In aceasta lumina Moltmann considera ca "teologia pascala a sperantei trebuie returnata intr-o teologie a crucii, daca ea intelege sa fie in contact cu realitatea mortii lui Hristos".

Interesul manifestat pentru o teologie a crucii in zilele noastre este pus in legatura cu "redescoperirea lui Iisus istoric" datorata scolii lui Bultmann. "Istoria lui Iisus din Nazaret este esentiala pentru interpretarea teologica a Rascumpararii", afirma teologul Van Buren care descopera in Evanghelii un Hristos deplin liber si creator de libertate. Privit astfel, Iisus este indeosebi liber pentru altii, liber pentru a se darui complet. Este o tendinta foarte clara in noua teologie apuseana de a se considera mantuirea ca sinonima cu libertatea. Proclamandu-L deplin om pe Iisus, teologii protestanti se straduiesc sa nu nege divinitatea Sa. Iisus nu este considerat doar un profet, ci Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul. "Iisus este epifania lui Dumnezeu, istoria Sa este exegeza lui Dumnezeu, iar exegeza inseamna explicare, interpretare".

Reprezentantii teologiei radicale sunt de alta parere insa : "Oamenii de astazi nu-L pot vedea pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu inainte de a-L vedea ca Fiu al omului. Inceputul pentru oamenii de astazi ca si pentru primii ucenici este Iisus ca om, deplin om, chiar daca vad in El ceva mai mult", este de parere teologul anglican Robinson. Adept al unui imanentism radical in teologie, Van Buren propune o tacere totala asupra lui Dumnezeu. Ca si Robinson se declara adept al unui "agnosticism" de tip nou. Acesta din urma critica in repetate randuri lipsa unei "teologii negative" in Crestinismul apusean contemporan. Trebuie sa fie gasita astazi o noua exprimare a realitatii lui Dumnezeu", pare a fi imperativul actual al teologiei protestante.

Teologia apuseana continua sa vorbeasca despre Dumnezeu, dar incepe cu cele de jos, in lumea unde traim, de la experienta oamenilor, de la realitatile credintei. Hristologia pe care o prefera, de exemplu Zahrnt, trebuie sa aiba punctul de plecare aici, jos, pe pamant, in profun-zimea umanitatii lui Iisus. Insistand asupra caracterului fratern al relatiei lui Iisus cu oamenii, Zahrnt se ridica impotriva eliminarii celuilalt aspect al relatiei directe a lui Iisus cu Tatal si aceasta in opozitie cu rezultatele exegezei istorice. El refuza alternativa falsa : Iisus "revelator divin sau frate omenesc".

Moltmann se straduieste la randul sau, sa depaseasca alternativa dintre istoricism si existentialism: "Datorita istoricismului Bultman, spune el, se separa aproape complet intre Hristos al Kerigmei si Iisus istoric. Credinta marturiseste insa invierea lui Hristos Cel care sufera".

O parere diferita impartaseste un cunoscut teolog protestant - Tillich, care in opinia adversarilor sai "minimalizand importanta lui "Iisus istoric" ar compromite doctrina crestina despre intrupare" . In realitate Tillich vrea sa evite cu orice pret o reducere a Crestinismului la o pura teologie a Cuvantului. De aceea este preocupat sa salveze aspectul sacramental al lui Hristos. "Hristos este sacramentul original si fundamental", afirma el.

Ca o concluzie putem spune, impreuna cu W. Pannenberg ca "pentru teologii protestanti de astazi invierea lui Iisus este confirmarea data de Dumnezeu Tatal", legatura ei cu crucea lui Hristos, care este data in unicitatea persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat, nefiind pusa in lumina pe cat este necesar. Hristos, in teologia protestanta actuala, continua sa fie marcat de un accent unilateral pus pe pacatul omului si pe responsabilitatea sa. Prin aceasta "se dilueaza sensul lui Dumnezeu, Iisus mantuitor pune in umbra pe Dumnezeu si misterul Sau trinitar. Este un Hristos profetic. In Protestantism Hristos este Cel ce libereaza si apoi Cel ce mantuieste - Hristologia protestanta este mai curand functionala decat ontologica".

2. Crucea si invierea Iui Hristos in teologia romano-catolica

"Apusul pare sa vada in intrupare un mijloc de a repara greseala, o suferinta divina care face posibila iertarea oamenilor, o recuperare a darului pierdut al gratiei. Rasaritul vede aici o creatie dn nou, o reinduhovnicire a naturii umane". Constatarea ii apartine lui Y. Congar, reprezentant de seama al teologiei catolice de astazi.

Hristos in doctrina catolica este mai intai Mantuitor, ceea ce recunoaste si invatatura ortodoxa, care in plus da acestei mantuiri o amploare cosmica si o deschidere optimista spre viitor. In teologia catolica cel putin pana acum recent s-a vorbit doar de Hristos pe cruce, de un crucifix. Pacatul se simte ca o prezenta dureroasa.

Dupa ce mai intai, in cursul secolului al XIX-lea a aparut progresiv in Apus o distanta intre Iisus al Evangheliilor si Hristos al Bisericii, astazi s-a ajuns sa se puna problema identitatii lui Iisus in termeni opusi: Iisus antropocentric sau Iisus cosmic ? "Apusul simte astazi nevoia unui Iisus cosmic", marturiseste un teolog apusean (H. Burgeois). "In masura in care se subliniaza acest rol cosmic pare foarte normal de a uni mai strans pe Iisus de Duhul Sfant. O data redescoperit Duhul Sfant (in Apus) filiatia lui Iisus este privita intr-un mod mai larg decat relatia binara Tata-Fiu. Filiatia este privita in Duhul; Iisus nu este numai Fiu ci si "plin de Duhul".

Sunt teologi romano-catolici astazi, care se ridica impotriva separatiei artificiale intre firea umana si cea divina in Iisus Hristos. Un exemplu il ofera Ratzinger, care refuza disocierea intre Iisus al istoriei sau Hristos al credintei pascale; el ia credinta si istoria impreuna. El critica aceasta "miscare in zig-zag a teologiei moderne (apusene n.n.) care incepe prin a se indeparta de Hristos pentru a alerga catre adevaratul Iisus pe care istoria crede ca-L poate afla apoi se repliaza asupra lui Hristos al Kerigmei". "Daca Dumnezeu este de negasit, ne ramane Iisus pentru a ne fundamenta viata", afirma raspicat reprezentantii acestei teologii. Trebuie sa se revina la realitatea vie si plenara a lui Iisus care este Hristos. Aceasta semnifica "identitatea totala a persoanei si a operei", fara disociere intre dumnezeire si omenitate. El este "Fiul" in sens absolut.

Crucea exprima "coincidenta perfecta a fraternitatii si a adoratiei, ce trebuie unite in sufletul nostru - simbioza orizontalitatii si a verticalitatii, un Hristos cu atat mai mult daruit fratilor Sai, cu cat traieste in intimitatea Tatalui si striga catre El pe cruce".

Coborarea la iad, in conceptia lui Ratzinger, arata ca Hristos a depasit poarta ultimei noastre singuratati, ca a intrat prin patima Sa in abisul parasirii noastre. Acolo unde nici un cuvant n-ar fi putut sa ne ajunga acolo se afla El. Astfel iadul a fost biruit sau mai precis moartea care mai inainte era iadul, nu mai este. Cele doua nu mai sunt identice, pentru ca in mijlocul mortii se afla viata, pentru ca dragostea salasluieste in mijlocul mortii.

K. Rahner, teolog de seama al Bisericii Romano-Catolice, a inteles moartea lui Iisus ca moartea lui Dumnezeu in sensul ca prin moartea Sa, "moartea noastra a devenit moartea lui Dumnezeu cel nemuritor". Hans Urs von Balthasar foloseste si el aceasta expresie "misterioasa", moartea lui Dumnezeu. Si el raporteaza la Cel rastignit cunoasterea lui Dumnezeu si dobandirea mantuirii, intelege Biserica in chip de Biserica "sub cruce", aparuta "din cruce". Intr-o maniera mai teologica decat Rahner el raporteaza jertfa, durerea si moartea Celui rastignit la taina interioara a lui Dumnezeu insusi si afla in aceasta moarte a lui Iisus, plenitudinea relatiilor intertrinitare ale lui Dumnezeu insusi.

Ca si alti teologi romano-catolici contemporani si Walter Kasper considera moartea lui Hristos pe cruce ca fiind centrul Rascumpararii. "Moartea plina de supunere a lui Iisus - zice el - este rezumatul, esenta si incoronarea incomparabila a intregii opere a lui Iisus". Semnificatia mantuirii lui Iisus nu este limitata exclusiv la moartea Sa. Dar moartea lui Iisus o pune in lumina deplina si o face definitiva. "Noul eon (al imparatiei) a inceput cu moartea Sa". In invierea lui Iisus Dumnezeu este Cel care Se descopera si ceea ce descopera este propria Sa slava. Dar El descopera slava Sa sub chipul lui Iisus Hristos. Ceea ce este vazut este deci Cel rastignit ieri in slava lui Dumnezeu, sau slava lui Dumnezeu ca slavire a Celui rastignit. Prin invierea si proslavirea lui Iisus Dumnezeu a facut pace cu lumea. "Credinta in inviere este rezumatul si esenta credintei in Dumnezeu si in Iisus Hristos", conchide Kasper. Vinerea Patimilor, Pastile, Inaltarea si Rusaliile constituie un unic mister indivizibil, o unica trecere a lui Iisus prin moarte la viata, trecere prin care El ne daruieste si o viata noua in Duhul Sfant.

Teologia romano-catolica depune in prezent eforturi considerabile pentru a depasi conceptia sa traditionala despre Rascumparare ca satisfactie substitutiva, pentru a valorifica si celelalte aspecte, nu numai cel de jertfa, pe care Sfintii Parinti le-au aprofundat, dar Apusul medieval le-a neglijat.

3. Invatatura ortodoxa despre unitatea dintre crucea si invierea lui Hristos in opera de rascumparare a neamului omenesc

In centrul operei de rascumparare a neamului omenesc stau patimile si moartea pe cruce : Hristos s-a rastignit pentru mantuirea noastra, aducandu-se jertfa Tatalui (I Cor. XV, 3) si a inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti (I Cor. XV, 20).

In toate cele trei directii, proprii invataturii ortodoxe despre rascumpararea sau mantuirea obiectiva, Mantuitorul Hristos a restabilit comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, cu sine insusi si cu semenii, precum si firea umana, insasi innoindu-o. Dar mai mult a facut aceasta in jertfa Sa pe Cruce. Crucea reprezinta o noua treapta in opera lui Hristos de mantuire a noastra, culmea cea mai inalta a acesteia, avand de o parte intruparea, iar de cealalta parte, si strans unita cu Crucea, invierea din morti.

Prin ascultarea Sa pana la moartea pe cruce, Hristos a luat asupra Sa, prin firea asumata, in mod real si deplin tot blestemul, facandu-se pentru noi blestem, tot pacatul si neascultarea omului si a recapitulat in Sine intreaga creatie, nu numai pe om. Caci toata creatia, din cauza omului care adusese asupra ei blestemul, avea nevoie de Cruce, adica de restaurare si innoire.

Jertfa suprema a lui Hristos pe cruce a fost necesara omului. Sfantul Chiril al Alexandriei reia si dezvolta aceasta idee a Sfantului Apostol Pavel dupa care omul nu poate sa intre la Tatal decat in stare de jertfa curata. Dar noi nu eram in stare sa aducem o astfel de jertfa curata Ta- talui. "De aceea Hristos ca om s-a adus Tatalui ca o asemenea jertfa curata. Dar nu pentru a oferi Tatalui un echivalent juridic, ci ca sa ne imprime si noua puterea starii de jertfa, prin unirea Lui cu noi, pentru ca astfel sa putem si noi intra cu El la Tatal. De aceea noi avem aducerea la Tatal prin Crucea lui Hristos, prin trupul Lui rastignit pe cruce".

Jertfa aceasta atotcurata ca ardere de tot adusa Tatalui, intr-un miros de buna mireasma, nu este decat daruirea totala Tatalui. Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca oriunde este pacat, nu mai este jertfa curata. Jertfa este renuntarea la orice egoism, ca forma a pacatului. Este predarea totala Tatalui si numai Hristos a putut aduce o astfel de jertfa. El s-a adus Tatalui jertfa atotcurata pentru noi cu scopul de a realiza in sine ca om aceasta stare de totala predare Tatalui, pentru ca El sa ia chip in noi in aceasta stare (Gal. IV, 19).

Pe linia Sfantului Atanasie cel Mare, Sfantul Maxim Marturisitorul si alti Sfinti Parinti scot in relief directia jertfei indreptata spre noi, puterea ei de restaurare si intarire a firii noastre, de biruire a mortii si a pacatului in firea umana insasi. In marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu se preocupa de Sine, ci numai de noi. Hristos s-a predat pe Sine mortii pentru ca ascultarea sa filiala sa triumfe pentru totdeauna asupra boldului mortii, adica asupra pacatului.

Crucea lui Hristos este manifestarea negraitei si nemarginitei iubiri si puteri a lui Dumnezeu, fata de omul supus mortii din pricina pacatului, afirmarea vietii impotriva mortii care a fost desfiintata. Pe cruce in modul cel mai deplin, dupa intrupare, Hristos temeluieste Biserica, Trupul Sau tainic, ca una ce este atrasa in jertfa lui Hristos si care va aduce in veac jertfa Tatalui, prin Duhul Sfant pe Hristos, dar si pe ea insasi o data cu Hristos. Pe cruce, firea umana a fost eliberata de sclavia pacatului si a mortii, intarita si deschisa lucrarii Duhului Sfant asupra ei prin Sfintele Taine care izvorasc din Hristos Cel rastignit si inviat.

Moartea pe cruce este strans legata de inviere ca si de intrupare si se desavarseste in inviere. "Daca intruparea este rodul iubirii divine fata de umanitatea cu care se uneste indisolubil si definitiv, iar aceasta iubire merge mai departe in moarte, scopul si rezultatul deplin al acestei iubiri se arata in inviere, care desavarseste pentru veci unirea Sa cu noi".

Potrivit invataturii ortodoxe in crucea insasi e o putere care produce inviere si in inviere e prezenta, intr-un anumit sens, in mod etern crucea. Crucea are in ea insasi o forta de biruire a pacatului si a mortii, o putere care inainteaza spre inviere si se finalizeaza in inviere. In crucea sau in moartea lui Hristos se cuprinde virtual invierea Lui si in invierea Lui continua sa fie prezenta puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la inviere fara cruce. De aceea invierea in sensul crestin nu este lipsita de puterea lui Hristos care s-a manifestat in acceptarea si suportarea crucii, suportarea care este prin ea insasi si biruire a mortii.

Prin invierea Sa din morti, Hristos a innoit si indumnezeit firea umana intarita si restaurata prin jertfa de pe cruce. O data cu ea, Hristos a innoit intreaga fire cu care omul este in legatura ontologica, si care prin omul innoit prin inviere, se ridica iarasi spre Dumnezeu, datorita energiilor divine necreate, care prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, infuzeaza intreaga creatie.

Prin invierea Sa, Hristos ne ridica intr-o stare de dreptate si de unire desavarsita cu Dumnezeu, de sfintenie perfecta si vesnica, care implica si starea de totala daruire ca fapturi noi Tatalui. Aceasta inseamna ca si prin inviere, Hristos imbina in Sine starea celui ce s-a jertfit cu starea de inviere, de viata dumnezeiasca in mod deplin manifestata in umanitatea Sa, pe care o comunica in chip tainic, tuturor oamenilor cuprinsi in Sine, prin firea umana asumata. Prin Hristos Cel rastignit si inviat, moartea a fost infranta, ea nu mai are nimic inspaimntator, "caci toti care cred in Hristos o calca in picioare", spune Sfantul Atanasie.

Prin acelasi Hristos inviat avem puterea sa murim si noi patimilor si poftelor egoiste, sa murim noua insine si sa traim o viata noua, biruitoare in toata fiinta noastra, de daruire cu Hristos lui Dumnezeu. Puterea de daruire lui Dumnezeu ne vine de la Hristos care iradiaza in noi prin umanitatea Sa, pe Duhul Sau.

Invierea este raspunsul Tatalui de primire a jertfei lui Hristos pe cruce, ca jertfa a Lui si a intregii umanitati pe care El o aduce impreuna cu El in starea Sa de jertfa. Dar si mai mult decat aceasta, invierea pecetluieste jertfa si desavarseste opera de rascumparare a neamului omenesc prin innoirea si indumnezeirea firii umane aduse de inviere. Chipul lui Dumnezeu din om, stricat de pacat, a fost acum, dupa restaurarea si intarirea lui, prin intrupare si Cruce, innoit total si facut un transparent deplin al Duhului.

Trupul purificat si inviat al lui Hristos sta intr-o legatura cu trupul nostru al tuturor. El e ca un aluat, sau ca un factor iradiant, innoit si inviat, al intregii corporalitati umane. Deoarece coruptia si moartea erau in om, nu in afara, "in mod cuvenit Cuvantul s-a folosit de trup ca de un organ si s-a extins la toti".

Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre inviere si spre viata de veci, "mai bine-zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii vesnice, al petrecerii vesnice in lumina descoperita a invierii".

Invierea lui Hristos este "incepatura" vietii celei vesnice (I Cor. XV, 20). "Caci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia" (I Cor. XV, 21-22). Invierea este trecerea spre o alta existenta. Acesta este si sensul cuvantului de "Pasti" ; invierea lui Hristos este trecerea noastra desavarsita de la moarte la viata, de la pamant la cer. Si fiindca moartea adusa de pacat cuprinsese toata creatia, invierea lui Hristos a insemnat trecerea definitiva si totala a intregii creatii de la moarte la viata, la viata si lumina lui Hristos Cel inviat, plin de Duhul Sau.

Toata creatia tinde spre invierea generala ca spre sensul ei deplin si spre desavarsirea ei in Dumnezeu. Revelatia clara a lui Dumnezeu in creatie si revelatia sensului creatiei coincid si ea va atinge deplinatatea in invierea generala .

Unite intr-o tainica simbioza, crucea si invierea lui Hristos se descopera credinciosilor ca doua rauri cu apa vie, pornite din acelasi izvor, Fiul lui Dumnezeu intrupat, Mantuitorul nostru, din care se adapa neincetat Trupul tainic al Domnului, Biserica Sa cea sfanta.

Parintele prof. Stefan Buchiu

Pe aceeaşi temă

16 Iulie 2012

Vizualizari: 24541

Voteaza:

Crucea si Invierea lui Hristos 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE