Modul de transmitere a vinei pacatului stramosesc

Modul de transmitere a vinei pacatului stramosesc Mareste imaginea.


Modul de transmitere a vinei pacatului stramosesc

 

Afirmand transmiterea pacatoseniei lui Adam la toti descendentii lui prin nastere, Parintii rasariteni nu si-au pus intrebarea cum e cu putinta ca acesti descendenti sa mosteneasca si vina pentru o pacatosenie pe care nu au introdus-o in firea lor printr-un pacat personal. Intrebarea aceasta nu exista pentru ei. Ea s-a pus pentru prima data Parintilor Apuseni, datorita spiritului juridic roman in care traia societatea apuseana, ca sa devina o problema insistenta pentru teologia apuseana a veacurilor ulterioare, in care importanta eului individual cu pretentiile lui de a nu suferi fara un temei juridic, au iesit pe primul plan.

 

Cei dintai Parinti apuseni, cane au dat un raspuns acestei intrebari, au fost Sf. Ambrosie si Fer. Augustin. Amandoi afirma ca noi suntem vinovati pentru pacatul lui Adam, datorita faptului ca in Adam care pacatuia eram noi toti. Conform acestui raspuns, traduc ei si expresia lui Pavel din Epistola catre Romani (V, 12): "intru care (in Adam) toti au pacatuit", in loc de "intrucat toti au pacatuit".

 

Ei nu se departeaza de invatatura Parintilor rasariteni, decat in afirmarea explicita a unei prezente a descendentilor in Adam, care pacatuia. Dand o explicare juridica rationala a faptului pentru care descendentii lui Adam iau parte la vina lui, ei mentineau totusi ideea patristica a unitatii tainice a neamului omenesc, desi o duceau pana aproape de desfiintarea persoanelor.

In timpurile mai noi s-au dat insa in Apus si alte raspunsuri, care se departeaza esential de invatatura Parintilor, renuntand la ideea unitatii ontologice a neamului omenesc si rationalizand prin teorii pur juridice problema transmisiunii pacatului stramosesc.

 

Astfel, una din aceste teorii, sustinuta in sec. al XVI-lea, afirma ca Dumnezeu a imputat tuturor oamenilor pacatul lui Adam in chip extern.

 

"Pacatul stramosesc este un pacat al lui Adam si ramane numai in el. Dumnezeu insa ni l-a imputat si noua, ca la copiii lui Adam, in chip extern". Teoria aceasta corespunde in mod cu totul special doctrinei catolice, despre pacatul stramosesc, care nu consta decat intr-o retragere a harului din partea lui Dumnezeu, nu si intr-o imbolnavire a firi omenesti.

 

O alta teorie, care concepe raportul dintre Adam si descendentii lui, ca un raport juridic, dar intemeiat pe voia lui Dumnezeu, este aceea care afirma ca Adam a fost investit de Dumnezeu cu rolul de reprezentant al intregului neam omenesc, de aceea el n-a pacatuit numai in numele sau, ci in numele tuturor descendentilor.

 

Ea e nu mai putin caracteristica pentru doctrima catolica despre pacatul originar, dupa care natura umana a ramas intacta de pe urma pacatului lui Adam. Amandoua aceste teorii vad pacatul numai ca o vina a omului in fata lui Dumnezeu, nu ca o pacatosenie in fire, deci numai ca o atitudine defavorabila a lui Dumnezeu fata de om, neintemeiata pe altceva decat pe voia Lui, neintemeiata pe o atitudine de neascultare fata de Dumnezeu, aflatoare in firea omului, deci pe o solidaritate ontologica umana. Ele sunt fructul individualismului modern si al spiritului juridic catolic.

 

Dar aceste teorii, in vointa lor de a rationaliza misterul transmisiunii vinii pacatului lui Adam la descendentii lui, detasand transmisiunea vinii de faptul unitatii tainice a neamului omenesc, fac aceasta transmisiune absurda. Caci e absurd a socoti ca Dumnezeu atribuie omului o vina prin simpla Lui vointa, fara sa o aiba oamenii de fapt. Si oricine e de acord ca e de preferat tainicul in locul absurdului.

 

Dar nici elementul juridic-rationalizant introdus de Parintii apuseni in cadrul misterului unitatii neamului omenesc, prin afirmarea unei prezente a descendentilor in Adam care pacatuia, nu poate fi acceptata. Sub pretextul explicarii unui aspect al tainei, ea sau o face in realitate si mai neinteleasa, sau duce la anularea persoanelor in favorul unitatii neamului omenesc. In afara de aceea, vrand sa-i dea omului convingerea ca sufera numai pentru ceea ce insusi a facut, intarindu-l intr-un individualism de stil modern, desfiinteaza in el sentimentul de raspundere din solidaritatea cu unitati umane mai mari, care e o atitudine cu mult mai nobila si mai corespunzatoare raporturilor intre oameni.

 

Si acest sentiment il intemeiaza, in mod tainic, in om invatatura despre pacatul stramosesc. De altfel, insusi Fer. Augustin si-a explicat pana la urma teoria sa tot in cadrul invataturii Parintilor rasariteni.

 

Caci iata cum interpreteaza teoria lui Augustin, A. Gaudel: "Oricare ar fi ezitarile lui Augustin asupra modului de a explica infectarea sufletului in actul nasterii, marele doctor a tinut totdeauna ferm acest principiu: ceea ce ne leaga de pacatul personal al lui Adam e natura propagata prin nastere; unitatea acestei naturi fondeaza solidaritatea tuturor in solidaritatea cu unul. Persoana lui Adam a facut natura pacatoasa, apoi natura e aceea care ne face pe moi; noi nu suntem vinovati decat prin vinovatia naturii din noi, care, la randul ei, nu e vinovata decat prin vointa primului om, in care natura se afla intreaga. Noi purtam pacatul nostru propriu pentru ca purtam natura proprie; pe de alta parte, totusi, noi purtam pacatul altuia, pentru ca noi nu l-am savarsit prin vointa noastra personala. Pacatul stramosesc e deci un adevarat pacat al naturii, vitium naturae". (Dict. Theol. Catholique, XII, 1, col. 396). Dar tocmai aceasta este in fond doctrina Parintilor rasariteni. Noi suntem raspunzatori, nu pentru ca am pacatuit personal in Adam. Crestinii vechi n-aveau lipsa de aceasta intemeiere juridica pentru a accepta raspunderea pentru pacatul stramosesc. Noi suntem raspunzatori pentru natura omeneasca pacatoasa, pe care o primim de la Adam. Primind existenta asa cum o primim, pri-mim si vina pentru caracterul ei pacatos. Nu purtam o vina pentru ca am pacatuit, precum nu purtam o vina fara sa avem o natura pacatoasa, cum sustin cele trei teorii. Ci purtam o vina pentru o natura cu adevarat pacatoasa, dar pe care nu am facut-o noi pacatoasa, ci am primit-o asa.

 

Aceasta e doctrina Parintilor. Ei nu vorbesc adica nici de pacatuirea persoanelor succesoare in Adam si Eva, nici de atribuirea pacatului lui Adam in mod extern urmasilor lui. Ei spun in general ca in Adam a cazut toata firea noastra omeneasca. Asa sfantul Ciril din Alexandria zice: "Pierzand deci firea omullui harul de la Dumnezeu si golindu-se de bunatatile de la inceput, a fost scoasa din desfatarea raiului si s-a prefacut intr-o stare mai urata, aratandu-se cazuta in stricaciune. Prin aceasta am cazut in mod necesar si noi in rele fara voie, ne-am rostogolit din virtute si am luat jugul altuia". Aceasta nu inseamna ca noi insine am pacatuit odata cu Adam. Sfantul Ciril face aceasta deosebire, urmand Sfantului Apostol Pavel: neascultarea a fost a lui Adam, dar prin ea ne-am asezat toti sub mania dumnezeiasca. Ba chiar precizeaza impreuna cu Sf. Apostol Pavel, ca desi stapaneste osanda mortii si peste cei din Adam, noi n-am pacatuit dupa asemanarea neascultarii lui Adam (Rom. VI, 14). Precum prin ascultarea lui Adam celui de al doilea ne putem impartasi de bunatatile dumnezeiesti, asa "prin neascultarea celui dintai ne-am asezat sub mania dumnezeeasca".

 

Sfantul Ciril staruie in general asupra ideii ca Hristos prin Voia Sa personala a tamaduit fara contributia noastra, firea noastra omeneasca "ca sa treaca astfel tamaduirea si la noi". Dar de aci rezulta ca si imbolnavirea firii noastre prin Adam, s-a facut tot fara noi. Parca Sf. Ciril ar vrea sa dea impresia ca daca firea noastra nu ar fi fost imbolnavita de unul pentru toti, deci fara noi, nici nu ar fi putut fi tamaduita de unul pentru toti, deci fara noi.

 

Sfantul Ciril numeste adeseori pe Adam, prima radacina a neamului omenesc, din care se intinde la toti descendentii pacatul, iar pe Hristos a doua radacina, din care se intinde viata. Dar radacina e deosebita de mladite, desi acestea isi primesc substanta din ea. Un scriitor rasaritean din secolul al IX-lea, folosind aceeasi imagine, arata explicit cum noi ne impartasim de pacatosenia lui Adam, prin faptul ca primim de la el o fire pe care dupa ce a primit-o el curata, a intinat-o.

 

Sf. Simeon Noul Teolog spline limpede ca pacatul stramosesc il primim la zamislirea noastra si el consta intr-o "impartasire" a noastra de pacatul lui Adam. "Caci, deoarece Adam, prima faptura, a pierdut vestmantul sfinteniei nu pentru alt pacat, ci pentru mandrie, si s-a facut stricacios si muritor, de aceea toti oamenii care coboara din samanta lui Adam, se impartasesc de pacatul stramosesc inca de la zamislire si nastere, si oricine s-a nascut si n-a pacatuit, e pacatos pentru pacatul stramosesc".

 

Tot asa de limpede spune Teofilact al Bulgariei, ca noi n-am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne facem partasi de el, deoarece el e parintele neamului nostru. Comentand cap. V, al Epistolei catre Romani, el zice: "Scopul apostolului e sa arate ca aceia care n-au mancat din fructul oprit si n-au pacatuit, asemenea lui Adam, erau totusi considerati, din pricina pacatului aceluia, ca si cand ar fi pacatuit ei insisi, si mureau".

 

Sfantul Grigorie Palama spune si el: "De la unicul nostru parinte, blestemul s-a raspandit asupra tuturor.

 

Taina acestei invataturi, pe langa ca afirma odata cu unitatea neamului omenesc realitatea persoanelor, prezinta pentru noi niste ratiuni, care fara a o lumina in ea insasi, o fac mai acceptabila decat teoriile rationaliste expuse inainte.

 

Iata unele din aceste ratiuni:

1. Venind la existenta ca oameni, noi trebuie sa acceptam si raspunderea pentru faptul ca aceasta calitate de oameni e infectata de pacat. Daca am obiecta impotriva acestei raspunderi, am obiecta eo ipso impotriva existentii ce ni s-a dat. Aceasta ar fi insa una cu pretentia de a fi fost consultati inainte de a ni se fi dat existenta, adica de a ne fi ales noi existenta. Ori, chiar presupunand ca ar fi fost posibila situatia absurda de a fi fost inainte de a fi, pretentia de a ne alege noi existenta e cu totul temerara, scotandu-ne din calitatea de creaturi si ridicandu-ne in aceea de creatori. Caci numai avand calitatea de creatori atotstiutori, ne-am putea alege noi existenta si am cunoaste cu anticipatie care existenta ne-ar fi mai buna. Ori, pe de alta parte, daca am fi creatori, am fi existat din veci, n-ar mai trebui sa ne alegem existenta. Noi nu ne putem deci alege noi existenta, ci aceasta ne-o randueste Creatorul in suveranitatea sa. Si primind existenta randuita de Creatorul, noi trebuie sa primim si raspunderea legata de calitatea ei.

 

2. S-ar putea spune ca prin aceasta se arunca vina existentei pacatoase ce ni s-a dat, asupra Creatorului. Asa ar fi daca existenta pe care o primim fiecare in mod individual, ar veni de la Dumnezeu, direct si exclusiv. In realitate, noi primim existenta noastra indivduala de la sau prin mijlocirea primului om caruia i-a dat Dumnezeu existenta direct si exclusiv. Iar aceluia Dumnezeu i-a dat-o curata. Existenta umana data aceluia curata, o primim noi de la acela, dupa ce acela a infectat-o. Dupa ce a cazut Adam, pentru Dumnezeu, in afara de aducerea noastra la existenta prin Adam, ar mai fi ramas alternativa sau sa ne dea fiecaruia o existenta umana curata, in mod separat, sau sa nu mai lase lui Adam posibilitatea sa se inmulteasca, ne mai aducand la existenta nici un om. Dar nici una din partile alternativei, nu era de preferat. A fi adus pe fiecare om la existenta ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate, ar fi insemnat a creea o fiinta lipsita de orice spiritualitate. A fi oprit pe Adam sa se inmulteasca, ar fi insemnat pentru Dumnezeu sa-si anuleze planul creatiei, din pricina lui Adam.

 

Astfel apare cu totul de inteles invatatura ca Dumnezeu, creand pe primul om, a pus premiza pentru toti oamenii pe care i-a cugetat si prevazut din veci intr-o unitate de ansamblu. Dumnezeu nu putea opri, din pricina pacatului lui Adam, desfasurarea acestui plan, al carui inceput l-a realizat. Dar aceasta a insemnat tot odata sa accepte ca oamenii prevazuti sa se nasca din Adam, sa se nasca cu pacatosenia lui Adam. In acest sens se poate accepta ideea ca in Adam care pacatuia, erau toti descendentii lui, pentru ca odata cu Adam erau dati virtual toti descendentii lui. Astfel primind fiecare la nastere raspunderea pentru pacatosenia firii pe care o primim, primim raspunderea de a fi in cadrul umanitatii, de a fi in unitatea ei. Nu pe Dumnezeu il facem vinovat ca ne-a dat o existenta infectata de pacat, ci multumind lui Dumnezeu pentru existenta curata ce a dat-o, odata cu Adam, intregii omeniri, ne luam fiecare raspunderea pentru infectia care a intrat in toti prin cel in care am fost pusi toti ca intr-o premisa. Dumnezeu insa, in bunatatea Lui, a avut grija, ca facandu-ne toti vinovati pentru pacatul primului om, din care descindem toti, sa intemeieze chiar prin aceasta posibilitatea ca sa ne elibereze pe toti de aceasta vina, tot prin unul, adica prin al doilea Adam. Caci precum ne-a cuprins Dumnezeu prin prestiinta sa, pe toti in Adam, care avea sa cada, asa ne-a cuprins pe toti cei ce vom crede, in Hristos, care avea sa vina ca un al doilea Adam fara de pacat. Daca am fi fost adusi in existenta fiecare de sine, fara vina pentru pacatul unuia, n-am fi avut putinta sa ne impartasim toti la un loc de harul pentru ascultarea unuia. Astfel primind vina impreuna cu toti oamenii pentru pacatul lui Adam, avem putinta pe de o parte, sa fim in existenta, si anume ca oameni, pe de alta sa ne impartasim de curatirea acestei existente infectate, prin Hristos.

 

3. Poate ca nu e de prisos sa adaugam la cele doua ratiuni una si mai misterioasa, care le face insa pe de alta parte, mai valabile pe acelea. S-a spus ca omul mosteneste pacatul si vina pentru el, primind natura omeneasca infectata de Adam. Fiecare isi insuseste pacatul si vina chiar in momentul zamislirii sale. In momentul acesta firea umana ia forma unui nou ipostas, se ipostaziaza inca odata, se constituie ca un nou centru activ. Prin aceasta raspunderea pentru pacatul de care e infectata, devine purtata de un nou centru al ei. Am putea considera actul zamislirii, unui om fie ca un act prin care firea insesi se face un nou ipostas, devine un nou centru activ, fie ca un act prin care un nou ipostas aparut isi asuma firea umana. In orice caz, conceperea fiind un act prin care firea umana incepe sa devina un nou ipostas, poate fi socotita ca un act prin care acest ipostas in devenire isi asuma firea umana, sau firea trecuta pe planul de ipostas se asuma pe ea insasi. Ca atare, ea e prima manifestare spontana a unui nou ipostas ce se misca spre viata, spre viata de om. Desi in mod inconstient un ipostas isi asuma acum firea umana, un om nou se afirma activ in existenta. Sau natura umana se afirma pe ea insasi, ceea ce o constituie ca ipostas. Iar in aceasta prima afirmare e data potential afirmarea ei voluntara de mai tarziu.

 

Conceperea e in orice caz un act si ca atare nu trebuie vazuta ca un fenomen pasiv, nedeosebit de actul unirii trupesti a parintilor. Deosebit de actul parintilor, se realizeaza actul conceperii. Sau conceperea are un aspect pasiv - actul parintilor - si unul activ. Ca atare el trebuie sa aiba inca de acum un subiect propriu. Aceasta corespunde cu doctrina Parintilor rasariteni, ca sufletul incepe sa existe deodata cu trupul, nici mai tarziu, nici mai curand. Desigur e aci o taina, pe care nu o putem exprima, decat antinomic: pe de o parte ipostasul nu exista inainte de concepere, fiind conditionat de actul parintilor, pe de alta conceperea e

un act, primul act al noului ipostas. Intr-un fel omul care se zamisleste, se asuma pe el insusi, sau isi asuma natura de om, primind-o de la antecesori. Fiind adus in existenta, el se afirma in aceeasi clipa in existenta. Dar intrucat e adus, se afirma ca ceea ce a adus, ca ceea ce mosteneste; ca natura general-umana.

 

Considerarea actului conceperii, ca deosebit de actul unirii parintilor, ca un act al unui agent nou, desi unit cu acela, explica si faptul ca omul care se zamisleste si se naste, primeste pacatul stramosesc, chiar daca, parintii lui sunt curatiti de acest pacat. El primeste pacatul stramosesc, intrucat actul zamislirii lui e primul act de existenta al lui, e actul prin care isi insuseste sau incepe sa-si insuseasca natura umana peste tot infectata de Adam. Parintii lui inca au primit acest pacat, cand si-au insusit, la conceperea lor, natura umana, dar printr-un act personal de aderare la Hristos, primind harul, si-au curatit personal existenta odata primita, de acest pacat. Dar cel ce se concepe acum, savarseste si el actul de asumare a naturii umane, si precum am vazut prin acest act intra cineva in solidaritate cu Adam, cel ce a infectat-o. Va trebui deci sa implineasca si el un al doilea act, de aderare personala la Hristos, pentru ca sa-si curateasca de pacat natura pe care a primit-o asa, inca din clipa zamislirii.

 

Prin aceasta explicare, inlaturam totodata ideea ca ceea ce infecteaza de pacat pe omul care se naste e actul de unire al parintilor. Caci altfel ar insemna sa socotim pe parinti, cel putin in momentul unirii lor trupesti, ca infectandu-se iarasi de pacatul stramosesc.

 

Singur Hristos se zamisleste fara de pacatul stramosesc, pentru ca: ipostasul care primeste acum natura umana e ipostasul divin, deci aderarea Lui la Dumnezeu, nu e de-abia un act ulterior nasterii. El se face om fara a parasi sanul Tatalui ceresc. De aceea nici nu e conditionata zamislirea Lui ca ipostas omenesc de unirea trupeasca, ci se zamisleste si se naste in mod supranatural. Nu este insa acelasi caz cu Maica Domnului, al carei ipostas fiind exclusiv uman, abia prin aceea vine la existenta in general, ca-si insuseste natura umana.

 

Cum s-a spus, aceste consideratiuni nu pot elucida marea taina a aparitiei noului ipostas, dar afirmand prezenta lui din primul moment al conceperii, fac mai inteleasa venirea omului pe lume cu vina lui Adam, prin asumarea naturii infectate de acela. Si taina consta nu numai in neputinta de a explica aparitia ipostasului, ci si in neputinta de a lamuri cum prin afirmarea initiala inconstienta a noului ipostas in existenta, el isi asuma totusi o raspundere. De aceea neputand circumscrie in concepte prea definite si sigure taina transmisiunii pacatului stramosesc, aceste consideratiuni nu au alta pretentie decat de a arata ca doctrina patristica, dupa care pacatul mostenit de fiecare om, sta intr-o asumare prin nastere a naturii umane infectate de Adam, e relativ mai acceptabila decat celelalte si deci mai corespunzatoare realitatii.

 

Parintele Dumitru Staniloae

12 Iulie 2012

Vizualizari: 8839

Voteaza:

Modul de transmitere a vinei pacatului stramosesc 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE