Timp si vesnicie

In crestinism exista doua conceptii despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie si care apartine vietii si experientei crestine si alta ce vine din filosofia greaca. Prima Il prezinta pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes si grija pentru umanitate. A doua Il prezinta pe Dumnezeu ca nemiscat si de nemiscat. Ortodoxia Rasariteana a facut mari eforturi pentru a combina si armoniza cele doua conceptii. A cautat sa concilieze ambele moduri de gandire despre Dumnezeu prin intermediul invataturii despre firea si energiile divine, afirmand ca, in vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu ramane nemiscat, El iese (se manifesta) in exterior prin energiile Sale.

Aceasta inseamna ca, ne gandim la Dumnezeu intr-un mod personal chiar daca o persoana traieste deodata pe mai multe trepte. O mama, de exemplu, cand se joaca cu copilul ei, se coboara la nivelul copilului neincetand sa ramana in continuare un adult; la fel si Dumnezeu: atunci cand intra in relatie cu lumea ramane in acelasi timp, dincolo de lume sau deasupra ei. Astazi, teologia apuseana incearca si ea sa treaca de conceptia care Il prezinta pe Dumnezeu ca esenta nemiscata, dar, cateodata, precum la Tillich de exemplu, se indreapta spre cealalta extrema si-L vede pe Dumnezeu numai intr-un proces de devenire sau de miscare. Vom incerca, sa impacam, pe de-o parte, neschimbabilitatea lui Dumnezeu, si caracterul Sau de Persoana vie, pe de alta, urmandu-i Sf. Grigorie Palama, marele teolog bizantin din sec. XIV, cautand sa scoatem in evidenta legatura dintre vesnicia lui Dumnezeu si viata noastra umana in timp.

Vesnicia nu poate fi pur si simplu o substanta neschimbabila, nu poate fi ca o lege vesnica cu subzistenta de sine. O asemenea vesnicie nu poate fi una inepuizabila, dar, faptul ca este inepuizabila vine din interioritatea ei, care e una a unei Existente personale. Vesnicia trebuie sa includa o dimensiune interioara si o libertate a vointei. Numai asa poate fi inepuizabila, un izvor de noutate continua. Daca ne gandim la vesnicia lui Dumnezeu pur si simplu in termenii ratiunii pure, sau in cei ai unei substante vesnice, atunci nu vom avea o imagine reala a vesniciei ci una eronata. Vesnicia trebuie sa fie plinatate de viata si, de aceea, adevarata vesnicie trebuie sa fie vesnicia lui Dumnezeu, El fiind perceput ca Subiect real si vesnic Acelasi cu Sine, dar Care in acelasi timp este Izvorul unei varietati infinite de manifestari. Dar, adevarata viata personala exista numai acolo unde exista comuniune, si nu se poate vorbi de plinatate a vietii fara plinatatea comuniunii. De aceea, plinatatea vietii dainuie numai in comuniune desavarsita intre subiecte sau persoane desavarsite. Astfel ca, adevarata vesnicie este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor este atat plinatatea comuniunii cat si cea a vesniciei. Sfanta Treime ramane vesnic neschimbabila in iubirea Ei, dar iubirea Sa este plinatate a vietii si de aceea detine un potential nelimitat de manifestari si lucrari.

Vesnicia este viata iar viata este miscare. A avut dreptate Karl Barth cand a zis ca ceea ce este simplu nemiscat si de nemiscat este mort si, daca Dumnezeu este in intregime nemiscat, atunci a fi Dumnezeu inseamna a fi mort! Dar, tipul de miscare, care este intotdeauna acelasi -miscarea automata a unei masini - este de asemenea mort. Adevaratul sens al vesniciei nu poate fi aflat decat in comuniune intre Persoane vesnice a Caror iubire este inepuizabila. Si, cel ce se impartaseste de aceasta comuniune interpersonala primeste intru sine viata vesnica. " Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis ".

Inepuizabila viata a lui Dumnezeu ca Comuniune de Persoane nu se poate reduce la grija de un lucru sau altul sau de impartasirea de niscai ganduri. Viata vesnica a subiectivitatii desavarsite nu depinde de realitatile finite, ci dimpotriva, aceste realitati finite depind de vesnicia lui Dumnezeu. Viata subiectivitatii eterne a lui Dumnezeu trebuie sa fie plinatate nepieritoare. Ea se intemeiaza pe dragostea catre Persoane de o plenitudine egala; se poate spune astfel, ca este o viata vesnica, inepuizabila. Ea Implica o relatie cu celalalt care raspunde cu o iubire asemanatoare. Persoanele dumnezeiesti se iubesc cu o iubire vesnic inepuizabila proprie Lor, Se iubesc Una pe Alta ca parteneri intr-o desavarsita reciprocitate sau o impartasire comuna. Este o continua miscare care trece de la una la alta intr-un schimb reciproc al aceleiasi eterne si desavarsite iubiri.

Inteleasa in acest adevar - ca comuniune personala de viata -vesnicia nu trebuie vazuta la antipodul sau opusa timpului. Vesnicia lui Dumnezeu, ca viata in propria-i plenitudine, ca iubire vesnica si desavarsita intre Persoane ce stau intr-o unire desavarsita, poarta cu sine posibilitatea timpului. Timpul, pe de alta parte, poarta cu sine posibilitatea vesniciei, care se poate realiza in comuniune cu Dumnezeu prin harul Sau; din acest motiv, Dumnezeu poate intra intr-o relatie iubitoare cu fiintele temporale. Trebuie subliniat faptul ca aceasta actualizare a vesniciei in timp are loc intotdeauna prin harul lui Dumnezeu; pentru ca numai Dumnezeu ne-a facut capabili de a-I raspunde chemarii Sale, El fiind Acela Care ne face oferta dragostei Sale. Asadar, El este Acela care ne-a dat aceasta legatura cu vesnicia, iar in comuniune cu El noi putem dobandi vesnicia.

Iubirea este un dar al unuia catre altul, respectiv asteptarea intoarcerii depline a acelui dar de la celalalt ca raspuns la iubirea lui. Numai intr-un raspuns imediat si desavarsit ofertei de iubire dintre cei doi, iubirea este deplin implinita iar comuniunea desavarsita este atinsa. Timpul este de fapt intervalul de asteptare pentru raspuns la chemare. Ca atare, timpul reprezinta o distanta spirituala dintre persoane, in vreme ce vesnicia este mai presus de orice distanta sau separatie. Sf. Maxim Marturisitorul spune urmatoarele:Taina Cincizecimii este astfel unirea intreolalta a celor aflati sub Providenta lui Dumnezeu Insusi. Cum am spune, unirea naturii noastre create cu Cuvantul lui Dumnezeu, prin lucrarea bunatatii lui Dumnezeu, este o unire in care nu mai exista timp sau devenire.

In interiorul Sfintei Treimi, intervalul de asteptare pentru raspuns este redus la nimic, deoarece darul unei Persoane catre Cealalta este imediat. Iubirea dumnezeiasca dintre Cele Trei Persoane este astfel vesnic desavarsita. In crearea altora ca parteneri ai iubirii Sale trinitare, Dumnezeu a vazut ca in starea de fiinte create ei nu pot raspunde in acelasi mod ci numai intr-un mod marginit sau limitat. Pentru ei, raspunsul implica libertatea vointei, efort si progres. Raspunsul nostru uman nu poate constitui chiar de la inceput o daruire totala a noastra, la fel de imediata si de prompta ca si oferta de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Din acest motiv, Dumnezeu Isi revarsa dragostea Sa pe masura progresului nostru si a capacitatii noastre de a raspunde. De aceea, Dumnezeu Se comunica treptat astfel incat si noi sa invatam a raspunde pe masura progresului realizat la un moment dat.

Aceasta miscare treptata, inceata, ca raspuns catre Dumnezeu este echivalenta cu timpul. Iar Dumnezeu este intotdeauna gata sa ne ajute a creste spre vesnicia desavarsitului si imediatului raspuns la iubirea pe care El ne-o ofera. Pe masura ce ne indreptam spre vesnicie, Dumnezeu Insusi ni se alatura in timp, impartasind nadejdea cu care calatorim prin lucrarea energiilor Sale sau prin relatia Sa cu noi.

Aceasta se-ntampla deoarece, in oferirea iubirii Sale, El primeste si traieste liber limitarea; putem vedea aceasta in toata istoria mantuirii asa cum s-a realizat ea in timp. Dumnezeu Isi traieste deplin vesnicia in relatiile Trinitare, si aceeasi vesnicie o traieste si atunci cand, iesind din Sine, Se intalneste in timp cu noi. Aceasta e chenoza, coborarea lui Dumnezeu in timp si spatiu, acceptata liber de catre El de dragul creatiei Sale si traita simultan cu vesnicia vietii Trinitare.

 

Dar, aceasta implica si necesitatea raspunsului nostru, nu numai in viata temporala, ci si in relatia noastra cu vesnicia, de unde ne vine aceasta oferta. Dumnezeu asteapta cu mare rabdare intoarcerea noastra spre El, asteapta sa ne trezim la intelegerea iubirii pe care ne-o ofera. Insa, in acelasi timp, se impartaseste bucuros de desavarsita lipsa a intervalului sau sovaielii in schimbul reciproc de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Ceea ce inalta paradoxul relatiilor lui Dumnezeu cu noi este ca bucuria iubirii supranaturale din Treime este sporita pe masura asteptarii lui Dumnezeu pentru raspunsul fapturilor Sale - sau este micsorata din pricina incetinelii cu care vine acest raspuns. "Iata stau la usa si bat, daca cineva Imi va deschide voi intra si voi cina cu El".

Acesta reprezinta intervalul de asteptare dintre bataia la usa noastra si clipa cand noi o vom deschide larg pe aceasta. Timpul implica si libertatea omului dar si marele respect pe care Dumnezeu il are pentru creaturile Sale; Dumnezeu nu intra cu forta in inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin raspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iata de ce, Dumnezeu ne lasa timp; si pentru respectul pe care El il are pentru om, acest timp este trait atat de Dumnezeu cat si de om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu - asteptand raspunsul nostru - traieste in timp fara sa uite sau sa-Si paraseasca vesnicia, in vreme ce noi, atunci cand nu Ii ascultam glasul, traim un timp fara constiinta vesniciei.

Nu putem afirma ca, atunci cand nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optam sa nu-I raspundem, noi asteptam pur si simplu; de fapt, noi "asteptam" tot felul de lucruri, si prin urmare traim scufundati cu desavarsire in timp. Dar, atunci cand ceea ce se astepta este un eveniment de o importanta personala foarte mare, devenim mai constienti de trecerea timpului. Iar aceasta asteptare a unui eveniment important e insotita intotdeauna de o bucurie care inunda sufletul inlaturand de la el plictiseala. Cea mai intensa asteptare, cea mai mare dorinta dintre toate, este iubirea neconditionata a unei alte persoane.

Astfel, noi putem trai vesnicia prin nadejde, prin anticipare, iar aceasta ne umple de bucurie debordanta, astfel ca, nu mai suntem constienti de trecerea timpului. Dumnezeu e cu noi in aceasta asteptare intru nadejde datorita iubirii Sale pentru persoanele umane. El face totul pentru ca acest raspuns sa fie posibil; spre deosebire de noi, El nu se descurajeaza niciodata si nici nu-Si indreapta atentia catre celalalt in detrimentul nostru sau catre lucruri neimportante, asa cum o facem noi. Viziunea lui Dumnezeu se intinde pana spre plinatatea viitorului indepartat, pana spre viata ce va sa vina si din aceasta pricina este mult mai rabdator fata de noi si ramane in fericirea Sa chiar daca lucrurile nu si-au ajuns scopul, El nu-Si pierde nadejdea asa cum o facem noi.

Pentru ca doreste ca noi sa ne sporim continuu iubirea noastra fata de El, Dumnezeu ne impartaseste permanent prin diferitele Lui acte sau lucrari, energiile Sale dumnezeiesti care ne intaresc in cresterea noastra spre un raspuns desavarsit. In acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu in istorie - "in devenire", cum s-ar spune - in lucrarile Lui indreptate direct spre noi. El "avanseaza" impreuna cu noi catre ceea ce urmeaza sa devenim. Dar, cu noi, procesul de devenire nu se refera doar la un interval care ne separa de unirea deplina cu Dumnezeu, nu are in vedere doar o simpla calatorie catre El. Datorita faptului ca simtim o crestere continua de-a lungul calatoriei prin atmosfera iubitoare a prezentei Sale, putem spune ca timpul nostru este si el umplut progresiv cu o constiinta tot mai mare a vesniciei. Dumnezeu, prin faptul ca asteapta cu nadejde raspunsul omului, aduce vesnicia in timp. Dar, nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu si raspunsul omului nu trebuie neaparat sa fie redus treptat. Fiintele umane pot raspunde rapid - si sunt unele care chiar raspund foarte rapid - dar altele dezamagesc asteptarea Lui: Ierusalime, Ierusalime… , de cate ori nu am vrut sa-i adun pe fiii tai asa cum isi aduna closca puii sub aripi, dar voi nu ati vrut (Mt. 23: 37).

Dumnezeu vesteste cele ale viitorului prin proorocii Sai, iar aceasta arata ca lucrarile Lui trebuie intelese in si prin timp, chiar daca El se plaseaza deasupra lui. Omul e miscat de Dumnezeu in interiorul lui prin chemarea pe care Acesta i-o adreseaza, chiar daca raspunsul lui e intrucatva ezitant. Dumnezeu e ca un mare pod de legatura ce acopera intervalul dintre oferta Sa si raspunsul omului, dintre eternitate si timp, si astfel, omul se simte in timp apropiindu-se din ce in ce mai mult de vesnicie. Numai atunci cand omul ignora, sau da uitarii cu totul oferta lui Dumnezeu, devenind totalmente nesimtitor la aceasta - atunci cand nu mai are nici o intentie de a raspunde la ea - numai atunci, se poate spune, ca este cu desavarsire pierdut, ca unul care a renuntat la aceasta miscare spre vesnicie. Dumnezeu face lucratoare aceasta vesnicie prin aceea ca ne ajuta sa trecem peste distanta temporala dintre noi si El si dintre noi si altii. Iubirea lui Dumnezeu lucratoare in timp este plina de iubire deoarece este din vesnicie, si acest lucru este ceea ce o face asa puternica. Lucrand in timp ea ne ridica dincolo de timp.

Ori de cate ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu si ii raspund intr-o oarecare masura, ei traiesc in vesnicie. Cu adevarat, intr-un anumit fel, ori de cate ori traiesc in dragoste unii cu altii, ei traiesc in vesnicie. Aceasta intelegere a timpului care se misca /indreapta catre vesnicie ne ajuta sa intelegem mai bine motivul pentru care noi ne concentram atentia intotdeauna spre viitor, cautand in permanenta sa descoperim ce nu a mai fost descoperit, sa ajungem in cele din urma la ceea ce nu am atins deplin in aceasta viata. Timpul semnifica faptul neodihnei noastre, neputinta de a ne odihni in actuala stare de lucruri, faptul ca ne indreptam intotdeauna catre acea stare in care ne vom putea odihni deplin in Dumnezeu.

Timpul ne arata ca ne gasim suspendati deasupra abisului nimicniciei. Iata de ce ne straduim neincetat sa intelegem mai profund cine suntem si ce este in jurul nostru. Nu putem intelege pe deplin sensul lucrurilor in aceasta viata temporala. Momentul actual este intotdeauna un moment care se extinde in nadejdea unui alt timp. Nu este numai un moment actual. Nu avem aici cetate statatoare, adica, cum s-ar spune, un "prezent", in sensul cel mai larg al cuvantului. Numai Dumnezeu, plinatatea fiintei, are acest prezent vesnic. Prin timp, ne miscam catre un raspuns tot mai deplin catre Dumnezeu, catre oferta iubirii Sale, iar Dumnezeu ne atrage catre adevarata noastra existenta. Din acest motiv trebuie sa privim dincolo de acest moment prezent, lucrand in el pentru viitor, pentru a gasi in vesnicie adevarata noastra existenta. Lasand in urma celelalte lucruri, ne indreptam cu toata fiinta catre cele ce vor sa fie. Ceea ce se afla in acest prezent temporal sufera o moarte treptata.

Timpul e ca o distanta dintre cele doua capete ale unui pod. E aici ceva ambiguu, nesigur. Avem de-a face cu o miscare fie in directia mortii fie in cea a plinatatii vietii. Este o fuga din Egipt ce trece prin pustiul Sinai si care se indreapta catre Canaan; e fuga lui Lot din Sodoma spre un alt loc, trecand printr-o tara in care nu poate ramane. A ramane pe loc inseamna a muri; trebuie sa continuam sa mergem, ignorand aceasta stare amenintata de moarte incredintati ca vom gasi plinatatea vietii. Practic, aceasta inseamna ca nu mai traim pentru noi insine ci pentru Cel pe Care II vom gasi numai daca vom muri fata de noi (daca ne vom lepada de noi insine). Acceptam pierderea unei vieti amagitoare pentru a gasi adevarata viata; aceasta inseamna sa biruiesti moartea prin moarte. Dar, numai cand aceasta acceptare a mortii fata de noi insine va fi acelasi lucru cu viata pentru Persoana suprema a lui Dumnezeu, numai atunci aceasta mte ne va duce la adevoararata viata. Cel ce va voi sa-si scape viata o va pierde. Si cel ce-si va pierde viata pentru Mine o va gasi. Sf. Chiril al Alexandriei spune: "Nu ne putem prezenta in fata lui Dumnezeu decat in stare de jertfa", de moarte voluntara fata de noi insine.

Pe de alta parte, persoana care iese din sine doar pentru a acumula tot mai multe lucruri, nu avanseaza catre viata ci catre moarte. Folosindu-si timpul numai pentru a se arata pe sine in prim plan, isi intareste propriul egoism. Un asemenea timp, plin de sinele cuiva nu este propriu-zis timp, pentru ca nu se mai constituie ca un interval ce separa persoanele umane, cu atat mai putin persoanele umane de Persoana divina. Timpul pe care il traim in egoism, departe de Dumnezeu, este doar un timp parelnic, deoarece nu-l folosim pentru a iesi din noi spre o alta persoana. Timpul, care nu este altceva decat un interval dintre o persoana si lucrurile de obtinut, sau dintre el si celelalte persoane considerate ca obiecte de exploatat sau de uz personal, nu poate fi sub nici o forma considerat timp; este pur si simplu o goana in pustiul propriului suflet catre moartea totala.

Timpul nu e lipsit de o oarecare realitate, iar cand este inteles ca un interval in care persoanele se intalnesc una cu alta si, in cele din urma, cu Persoana lui Dumnezeu, atunci, in acest caz timpul este pozitiv si creator. Timpul este real si creator atunci cand o persoana avanseaza, in calatoria ei prin timp, catre o unire a vieti sale cu ceilalti si cu viata nesfarsita a lui Dumnezeu. Timpul este o miscare reala a persoanei umane spre ceva de dincolo de ea cu scopul de a reduce distanta dintre ea si Dumnezeu.

Numai trecerea prin timp, considerata ca o adevarata calatorie ne poate duce in vesnicie - si nu incercand sa scapam de timp - pentru aceea ca trecem prin acest interval numai in masura in care ne unim in iubire cu Persoana suprema a lui Dumnezeu. Atata timp cat ramanem inchisi in noi insine, Dumnezeu Se departeaza de la noi, pentru ca si noi ne indepartam de alti oameni neputand intra in comuniune personala cu ei. Nu putem intra in comuniune deplina cu Dumnezeu in aceasta viata din pricina ca pacatul ne trage inapoi. Nu ma pot intalni cu Persoana suprema a lui Dumnezeu decat prin persoana aproapelui meu, si daca nu-L pot gasi pe Dumnezeu in si prin persoana aproapelui nu-l voi putea descoperi cu adevarat nici pe aproapele meu. Daca nu L-am gasit pe Dumnezeu in el nu voi descoperi nici realitatea mereu noua si profunda din aproapele meu, anume aceea care ma ajuta sa ies din mine insumi si-mi da viata. In acest mod, a calatori dincolo de timp spre vesnicie, nu e de natura sa ne scoata din zona relatiilor interpersonale. Aceasta conceptie o intalnim in platonism sau in diferite conceptii filosofice despre vesnicie.

Nu pot creste intr-o comuniune personala cu altul daca acesta nu mi se daruieste liber, fara sa fie constrans, impins sau obligat in oarecare fel de mine sau de altii. Numai intre persoane poate exista acest dar al vietii desavarsit, reciproc si liber. Ne indreptam unul spre altul in dragoste. Dar nu avem puterea sa ne daruim total celuilalt decat daca el ne-a invitat deja sa o facem. De aceea spune Sf. Chiril al Alexandriei ca nu ne putem prezenta la Tatal decat in stare de jertfa, atunci cand Hristos este in noi si jertfa Lui e lucratoare in noi.

Deoarece nu suntem capabili sa simplificam lucrurile printr-un raspuns hotarat iubirii lui Dumnezeu, intampinam pe cale numeroase probleme. Atata timp cat avem o sovaiala spirituala in noi insine, timpul are intotdeauna o dubla posibilitate; poate fi un timp de inaltare catre Dumnezeu sau de cadere intr-o vesnicie intunecata. In acest sens, timpul va ajunge la un sfarsit numai atunci cand am dat fie un raspuns deplin si imediat chemarii lui Dumnezeu, fie atunci cand, definitiv si finalmente neam inchis in propria singuratate unde nu mai exista nici o chemare si nici o posibilitate de raspuns. Un refuz constant de a raspunde ofertei de dragoste fixeaza faptura, din punct de vedere spiritual, intr-o imposibilitate totala de comunicare. Aici, nu mai poate fi vorba de asteptare sau de nadejde. Credem ca, in aceasta stare, nu mai are vreun rost sa vorbim de timp, cu atat mai putin de plinatatea vesniciei.

Fiindca in aceasta stare nu mai poate fi vorba de ceva nou, tot ce mai ramane e o imagine a vesniciei intoarsa pe dos, la extrema opusa fata de adevarata vesnicie: timpul a devenit fara sens - inutil - din pricina nimicului total, o absenta a oricarei miscari de sens intr-o directie sau alta. Monotonia fara sfarsit a nimicului (a abisului fara sens) si plinatatea (bogatia) comuniunii reprezinta doua forme total opuse ale vesniciei. Prima este vesnicia mortii iar a doua vesnicia vietii.

Timpul are o dimensiune creatoare atunci cand avanseaza spre plinatatea adevaratei vesnicii. Aceasta dimensiune sau directie creatoare a timpului izvoraste din viata nesfarsitelor energii dumnezeiesti insuflate /impregnate in lumea creata. Timpul, care se fixeaza in aceasta monotonie permanenta, nu mai are nimic din aceasta directie creatoare. Propriu-zis, nici nu mai putem vorbi de timp ca atare, pentru ca nu mai avem de-a face cu o succesiune de stari in care descoperim intotdeauna cate ceva nou. Timpul devine o vesnicie a nimicniciei (a golului existential) si a monotoniei in care nadejdea nu mai e posibila, " Lasati orice speranta, voi cei ce intrati aici" - el este astfel lipsit cu desavarsire de inteles si de succesiune. E o stare existentiala de damnare vesnica, o impietrire, ca o moarte constienta. Este nemiscarea sau vesnicia intunecata a iadului, a intunericului celui mai dinafara, a intunericului existential; absenta vietii, simtita ca un chin.

Caracterul neschimbator al lui Dumnezeu pe care El il impartaseste celor ce sporesc in dragoste, este de fapt neschimbabilitatea plenitudinii Sale iubitoare, dincolo de care nu poate fi nimic altceva. Neschimbabilitatea iadului este absenta totala a vietii. Cei care se afla in aceasta stare au rupt in intregime dialogul care ii tinea in interiorul miscarii iubitoare care ii atragea catre vesnicie. Strict vorbind, viata lor nu mai este viata (in sensul strict al cuvantului), existenta lor nu mai este o existenta. Pentru ei timpul inseamna doar devenire. Iar daca spunem ca Dumnezeu este in intregime intr-un proces de devenire inseamna ca nu mai vedem in El plinatatea vietii si din aceasta cauza nu mai recunoastem plinatatea vietii ca o posibilitate pentru fapturile Sale. Devenirea4 izvoraste din/sau se hraneste cu plinatatea lui Dumnezeu. Atata timp cat exista o sansa de a deveni, de a te misca, exista si o legatura cu Dumnezeu. Dumnezeu Se daruieste fiintelor create prin fapturile Sale, prin ceea ce a creat in general, si prin energiile Sale; dar in Hristos, El Se daruieste ca hypostasis (Ipostas), ca Persoana. In Hristos, deplina comuniune cu Persoana lui Dumnezeu Insusi ne este accesibila la nivelul nostru. Hristos se constituie ca o punte intre Dumnezeu si oameni, ca un interval intre dumnezeire si umanitate, intre El ca Dumnezeu si noi; dar pentru noi aceasta conditie se realizeaza numai in principiu, ca potenta. Vointa umana a lui Hristos raspunde deplin vointei sale dumnezeiesti, dar aceasta nu inlatura distinctia dintre ele.

Vointa divina a lui Hristos ramane intotdeauna cea care se daruieste, cheama, cere un raspuns, care face posibil acest raspuns; vointa umana a lui Hristos ramane intotdeauna cea care raspunde. Dar, in acelasi timp, vointa umana a lui Hristos - care raspunde ca din partea noastra, cere/intreaba pentru noi/in folosul nostru - ramane in comuniune cu conditia noastra temporala, cu aspiratiile si problemele noastre, iar aceasta nu inseamna altceva decat ca Hristos traieste ca Dumnezeu in aceasta legatura cu omenirea in conditia ei de temporalitate.

Atata timp cat nici unul dintre noi nu poate da un raspuns deplin si hotarat ofertei de iubire a lui Dumnezeu, Hristos ramane legat de noi prin umanitate, in temporalitatea noastra, mult mai aproape decat a fost legat inainte de Intrupare; chiar daca El este Acela Care ne-a adus in aceasta conditie temporala, totusi noi ne aflam in zorii vesniciei de unde luam puterea unui raspuns mai hotarat la oferta/chemarea lui Dumnezeu. Atat Intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, faptul ca in El atat existenta Sa legata de noi, cei din starea de fata, cat si transcenderea oricarui interval temporal dintre noi si Dumnezeu, exista impreuna, ne arata de asemenea legatura interioara dintre vesnicia lui Dumnezeu si conditia temporala a omului. Sf. Maxim Marturisitorul, respingand teoria origenistilor conform careia timpul este produsul caderii iar caderea sta la baza miscarii, a spus foarte clar ca miscarea si, prin urmare, timpul si devenirea, sunt toate produsul actului creator al lui Dumnezeu si se misca catre El.

Miscarea si schimbarea nu au aparut datorita caderii, ci din aceea ca voia lui Dumnezeu Cel in Treime este de a ne atrage la El prin miscare si schimbare. Miscarea temporala e sustinuta de plinatatea vesniciei lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat pentru a ne ajuta sa trecem prin/si dincolo de aceasta miscare sau de intervalul temporal care ne separa de comuniunea deplina dintre noi si dintre noi si El. El face aceasta miscare pe o cale tainica. Acesta e modul in care Hristos traieste cu noi in timp, cu toate ca El este in mod simultan si dincolo de timp.

Urmand textul din Evrei 11: 39-40, insusi Origen a dat acest remarcabil comentariu la cuvintele Domnului, "Nu voi mai bea din acest rod al vitei pana ce il voi bea cu voi in Imparatia Cerurilor": El astepta ca noi sa ne intoarcem, sa-I urmam pilda, sa mergem cu El pentru ca El sa se bucure si sa bea cu noi din vinul Imparatiei, in Imparatia Tatalui. Dar, in vremea de acum, pentru ca este milostiv, suspina cu noi cu o mare compatimire, mai mare decat cea a Apostolului, plangand cu cei ce plang, bucurandu-se cu cei ce se bucura… In apropierea Lui catre Tatal si in faptul ca Se apropie de crucea jertfei pentru noi, El nu bea rodul vitei, fiindca venirea catre altarul de jertfa nu inseamna altceva decat a bea din vinul bucuriei, deoarece El sufera pana la plinirea vremilor amaraciunea pacatelor noastre.

II vedem pe Hristos cum se afla in acelasi timp in intregime in stare de jertfa totala fata de Tatal, adica in transcendere fata de orice interval temporal - in plenitudinea vesniciei, dar totodata unit sau legat deplin cu noi, suferind in interiorul timpului, acesta fiind exact modul prin care El se jertfeste pentru noi. Iar Origen continua: Cata vreme va mai astepta Hristos? Si spune: "pana ce-Mi voi termina lucrarea". Si cand Isi va termina El lucrarea? Cand ma va aduce pe mine la desavarsire, pe mine, ultimul si cel mai mare dintre toti pacatosii. Atunci Isi va fi terminat lucrarea. Pana atunci, nu Se va supune pe deplin Tatalui, nici nu-I va oferi totul Tatalui. El nu Se ofera Tatalui pentru Sine Insusi, ci pentru mine, intru care lucrarea Sa nu s-a sfarsit. Din aceasta pricina spune El, "nu s-a terminat".

Bucuria lui Hristos nu va fi deplina pana ce intreg Trupul Sau nu va intra intru bucurie. De vreme ce suntem madulare ale Trupului Sau, atata timp cat sunt unii dintre noi care nu sunt deplin si desavarsit supusi Tatalui, nici Hristos nu Se va supune Tatalui. Nici Sfintii care au plecat dintre noi nu vor intra in bucuria deplinatatii atata timp cat ei plang pentru pacatele noastre, adica: atata timp cat nu am trecut dincolo de intervalul temporal existent in timp, existent intre mine si oricine altcineva; atata vreme cat timpul ramane pentru mine o realitate obiectiva. Aceeasi idee e preluata si de Sfantul Ioan Gura de Aur, de Sfantul Maxim Marturisitorul si mai tarziu de Pascal care a spus aceste minunate cuvinte, "Iisus va fi in agonie pana la sfarsitul lumii". Vesnicele suspine pentru omul din timp. Vesnicia a intrat intr-o solidaritate cu timprul amanand totusi distincta fata de el. Vesnicia este originea si scopul timpului. Aceasta este marea mangaiere pe care Crestinismul o da umantiatii.

Parintele Dumitru Staniloae

• Necesitatea prezentei Sfintei Traditii alaturi de Sfanta Scriptura
  Publicat in : Revelatia
• Sensul cuvantului "credincios" in Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Dogma