Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice

Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice Mareste imaginea.


Pocainta permanenta sau neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice

 

Parinti duhovnicesti ai Rasaritului arata ca pocainta nu are limite de timp si loc, ci de stare duhovniceasca. Adevarata Spovedanie sau Pocainta trebuie sa conduca la pocainta permanenta, ca stare de adevarata cunoastere a noastra si de adevarat discernamant duhovnicesc. Ea trebuie sa devina o atitudine permanenta in viata noastra, "un neincetat flux si reflux, apus si rasarit, inceput nou si bun".

 

Am vazut ca dinamismul vietii duhovnicesti este legat de pocainta permanenta. Aceasta intretine in noi necontenit dorul de desavarsire, de absolut, dorul de a ne asemana, cat ne este cu putinta omeneste, cu Dumnezeu. Parintii spiritualitatii rasaritene, vorbind despre inaltimea idealului crestin, au grija, pe de alta parte, sa adauge, atunci cand descriu mijloacele de atingere a lui, "atat cat este cu putinta omeneste", ceea ce constituie o proba de adevarata cunoastere a firii omenesti, cu toate slabiciunile si puterile sale, dar si de realism duhovnicesc.

 

Cea mai frumoasa descriere a lucrarii si valorii pocaintei permanente pentru urcusul nostru spiritual, si modul in care trebuie sa se efectueze ea, il evidentiaza Sfantul Simion Noul Teolog: "Trebuie sa ai totdeauna in tine frica lui Dumnezeu si sa cercetezi in fiecare zi ce ai facut bine si ce rau. Iar de cele bune sa uiti, ca nu cumva sa cazi in patima slavei desarte, iar fata de cele potrivnice sa te folosesti de lacrimi impreunate cu marturisirea si cu rugaciunea staruitoare. Cercetarea sa-ti fie asa: Sfarsindu-se ziua si venind seara, cugeta intru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osandit pe cineva, nu l-am grait de rau, nu l-am scarbit, n-am cautat la fata cuiva cu patima, sau n-am fost neascultator celui mai mare in slujba si nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am maniat pe cineva, sau stand la rugaciunea de obste, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserica si de la pravila, ingreuiat de lene? Daca te gasesti nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputinta, "caci nimeni nu e curat de intinare, nici macar o singura zi din viata lui" (Iov 14,4) si nimeni nu se la lauda ca are inima curata), striga catre Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iarta-mi toate cate am gresit cu lucrul, cu cuvantul, cu stiinta si cu nestiinta. Caci multe gresim si nu stim".

 

Deci acest sentiment al pocaintei permanente are la baza constiinta pocatoseniei noastre. Tot in legatura cu acestea, ca un mijloc esential de constientizare a starii noastre morale, Parintii filocalici le leaga de gandul sau meditarea permanenta la moarte, la judecata de dupa aceasta, la chinurile iadului, pe care le vor suferi cei care si-au irosit viata in pacate si patimi, la bucuria comuniunii si a iubirii, de care se vor bucura cei drepti.

 

Pentru Sfantul Isaac Sirul, constiinta pacatoseniei proprii este mai importanta decat harisma invierii mortilor. Cel ce suspina un ceas, considera Sfantul Isaac, este mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea sa, dupa cum cel ce s-a vazut pe sine si pacatele sale este mai bun decat cel ce a vazut pe ingeri.

 

In legatura cu aceasta cugetare la moarte, Evagrie Monahul ne da urmatorul sfat: "Asezandu-te in chilia ta, aduna-ti mintea si gandeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, intelege intamplarea, ia-ti osteneala, dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atat a placerii, cat si a straduintei, ca sa poti sa ramai nestramutat in aceeasi hotarare a linistii si sa nu slabesti. Muta-ti gandul si la starea cea din iad, gandeste-te cum se chinuiesc sufletele acolo, in ce tacere prea amara? sau in ce cumplita suspinare? in ce mare spaima si framantare? sau in ce asteptare?

 

Gandeste-te la durerea sufletului cea neincetata, la lacrimile sufletesti fara sfarsit. Muta-ti apoi gandul la ziua invierii si la infatisarea inaintea lui Dumnezeu".

 

Moartea de o va avea omul in minte, spune Sfantul Antonie, nemurire este, insa, spune el, nu de moarte trebuie sa ne temem, nu de ea trebuie sa ne ingrijim, ci de pierderea sufletului, care echivaleaza cu moartea vesnica.

 

Fricii naturale, angoasei fata de lume si fata de capcanele ei ademenitoare, ii ia locul frica sau mai degraba preocuparea de cele duhovnicesti. Cea mai recomandata metoda a asceticii filocalice de paza fata de pacat este rugaciunea neincetata, unita cu aceasta cugetare la moarte si la cele ce ii vor urma: scaunul infricosat si cutremurator al judecatii, lacrimile sufletesti fara sfarsit, spaima si framantarile. Aceasta este aducerea aminte de moarte, moartea de fiecare zi, suspinul de fiecare ceas, la care indeamna Sfantul Ioan Scararul.

 

Criteriul clasic de mare discernamant duhovnicesc este cel mentionat de Evagrie: sa ne purtam in viata de zi cu zi ca si cum am muri si ar trebui sa dam socoteala a doua zi, iar fata de trup sa ne ingrijim, ca si cum ar trebui sa traim multi ani.

 

Aceasta constiinta a pacatoseniei noastre, izvor al caintei permanente, este o dovada de autocunoastere, de reala cunoastere a noastra. Aceasta cunoastere ne ajuta sa ne pazim constiinta – acel dar dumnezeiesc de care vorbesc Parintii filocalici - curata, fata de Dumnezeu, de parintele nostru duhovnicesc, fata de oameni si lucruri. Constiinta este "oglinda" a vietuirii noastre. Curatia sau intinarea ei sta in puterile noastre. Omul o poate pastra curata si luminata, privind in ea voia si glasul lui Dumnezeu, sau o poate calca, dispretui, intuneca, devenindu-i potrivnic, iar la judecata avandu-o drept osanditor.

 

Ne pazim constiinta fata de Dumnezeu cand ii respectam si implinim poruncile sale; fata de duhovnic, spovedindu-ne cu sinceritate si infaptuindu-ne canonul dat; fata de semeni, nefacand nimic din ceea ce stim ca necajeste sau raneste pe aproapele, fie cu lucrul, fie cu cuvantul, fie cu infatisarea, fie cu privirea. Iar fata de lucruri, nefolosindu-l rau, nestricandu-l, ci descoperindu-I adevarata sa ratiune, cea dumnezeieasca, in legatura cu Ratiunea suprema - Hristos.

 

Autocunoasterea sau cunoasterea de sine este una din cele mai adanci cunoasteri pe care o poate dobandi omul. Intr-o prima faza, aceasta cunoastere de sine are sensul cunoasterii starii noastre de pacatosenie, de nedeplinatate duhovniceasca. Ea se identifica, pe aceasta treapta cu constientizarea propriei noastre pacatosenii. Pe o treapta superioara, aceasta cunoastere obiectiva dobandeste un sens moral mai accentuat, constand in dorinta de a ne elibera de patimi si de a dobandi virtutile, pentru a ajunge la adevarata cunoastere si traire a lui Dumnezeu.

 

A te cunoaste pe tine inseamna, pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, a fi constienti de adancul pe care il reprezinta fiinta umana, a descoperi Imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru, din adancul nostru cel de taina, cum prefera acesti scriitori spirituali sa numeasca inima noastra. Insa, a depista, sesiza si experia prezenta harismatica a lui Dumnezeu, salasluit, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, in adancul sufletului nostru, inca de la Botez, inseamna a experia infinitatea de sensuri si intelesuri, abisul de bunatati dumnezeiesti din sufletul nostru pe care pacatul nu le poate decat acoperi, a actualiza toate aceste potente.

 

De aceea, celui ce se cunoaste pe sine cu adevarat, i se da cunostinta tuturor. Asa se intampla cu sfintii, care, datorita vietii lor imbunatatite dobandesc o cunoastere largita, extinsa, expresie a cunoasterii si inspiratiei pe care le aduce Duhul Sfant. Sfintii isi cunosc deplin piscurile si adancurile sufletului, ii cunosc si pe ceilalti ca pe ei si au o anumita cunoastere a celor viitoare.

 

Cunoasterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoastere exterioara, unilaterala, limitata, ci una interioara, in bogatia de sensuri pe care o are viata omeneasca. Este o cunoastere experimentala, prin participarea si unirea cu realitatea cunoscuta, care, pe treptele cele mai inalte este Insusi Dumnezeu, izvorul oricarei cunoasteri si autocunoasteri. Cunoasterea de sine este, la cei duhovnicesti, luminata de Dumnezeu, caci nu putem cunoaste bine, autentic si nu ne putem cunoaste cu adevarat decat in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenta firea umana pana la sesizarea cat mai exacta, interioara, a realitatilor vietii sufletesti.

 

Cunoasterea de sine este totdeauna un act de pocainta, caci, pe masura ce inaintam in aceasta cunoastere, pe langa plusurile duhovnicesti, ne dam seama permanent si de minusurile sau de scaderile noastre, nu atat intelectuale, rationale, cat mai ales morale, duhovnicesti. Adevarata cunoastere de sine incepe prin pocainta si nu se termina niciodata, cufundandu-se tot mai mult in adancul, in oceanul sau abisul smereniei.

 

A te cunoaste pe tine inseamna a accepta sa te smeresti, dupa cum in smerenie omul are adevarata cunoastere de sine, caci aceasta da un plus de cunoastere. Pe treptele cele mai inalte, cunoasterea de sine inseamna a simti deplin conditia de creatura, fata de Creatorul iubitor.

 

Si, spune Sfantul Petru Damaschinul, celui ce se cunoaste pe sine asa cum este, i se da sau i se descopera cunostinta tuturor.

 

Spiritualitatea filocalica vorbeste despre parinti duhovnicesti vazatori cu duhul, care au darul stravederii sau inainte vederii, al cardiognoziei, al sfatului, al proorociei sau profetiei. Toate acestea sunt efectele pazei mintii sau trezviei, la care se adauga darul Sfantului Duh.

 

La aceasta cunoastere de noi insine, dovada a discernamantului duhovnicesc, ne indeamna si Ava Dorotei, ucenic al Sfantului Ioan Scararul, spunandu-ne ca "suntem datori sa ne cercetam nu numai in fiecare zi, ci si in fiecare an si luna si saptamana si sa zicem: "In prima saptamana, eram impovarat cu aceasta patima. Oare cum sunt acum?" De asemenea, sa se cerceteze toti in fiecare zi pe ei insisi, intrebandu-se: "Oare am inaintat putin sau ne aflam in aceleasi, sau am cazut si mai rau?".

 

Avem datoria sa ne cercetam zilnic, pentru modul in care ne-am petrecut ziua si noaptea, daca am avut sau nu ravna la rugaciune, la priveghere, la citirile dumnezeiesti si totodata sa ne sarguim sa ne pocaim si sa ne indreptam pe noi insine, avand convingerea ca pocainta permanenta duce la micsorarea rautatilor, adica a patimilor.

 

Tot in legatura cu aceasta pocainta permanenta, Sfantul Marcu Ascetul ne invata ca trebuie sa ne caim nu numai pentru pacatele deja savarsite, ci si pentru binele infaptuit, pentru ca am fi putut sa-l gandim si sa-l fi savarsit inainte. Parintii ne dau temeiuri sa ne pocaim deci pentru fiecare fapta buna sau rea, pentru cantitatea lor de nedesavarsire. Pocainta permanenta trebuie sa urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor si gandurilor noastre pacatoase, pentru neputinta noastra de a le curati si spiritualiza, dar totodata trebuie sa insoteasca fiecare fapta, cuvant sau gand bun, virtuos, pe care-l avem cu privire la acestea, trebuie sa ne pocaim pentru ezitarea noastra de a le fi savarsit pana atunci sau actualiza, precum si pentru doza de imperfectiune, pentru amprenta de nedeplinatate a lor.

 

Regula Parintilor filocalici este ca pocainta trebuie sa preceada, sa insoteasca si sa urmeze fiecare actiune, lucrare, cuvant sau gand al omului duhovniceasc, pentru nedesavarsirea lor.

In mod deosebit, darul pocaintei este legat de smerita cugetare si de darul lacrimilor. Darul lacrimilor – donum lacrimarum - arata gradul sau nivelul pocaintei noastre. Sfantul Simion Noul Teolog spune: "sa nu zica cineva ca este imposibil a plange zilnic, caci cine vorbeste astfel afirma ca este imposibil sa te pocaiesti in fiecare zi si rastoarna intreaga Sfanta Scriptura, ca sa nu zic chiar porunca lui Dumnezeu".

 

Lacrimile duhovnicesti se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii: o privire spre un trecut pacatos, patimas, si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice. La inceput, ele sunt amare, de tristete, de regret pentru caderea firii noastre umane in starea antiharica a pacatului. Pe masura dobandirii iertarii, ele devin tot mai dulci, devin lacrimi de recunostinta fata de Dumnezeu si de bucurie duhovniceasca. Cele dintai sunt "lacrimi care ard", cele care le urmeaza sunt "lacrimi care ingrasa". Astfel, lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine.

 

Lacrimile ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta, pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu. In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel, este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca.

 

Pe treptele cel mai inalte ale pocaintei, locul cuvintelor, care pastreaza totusi ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participarii depline, integrale a fiintei noastre la viata duhovniceasca. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc lacrimile.

 

Plansul si lacrimile duhovnicesti, rod al curatirii finite noastre si totodata al prezentei tot mai accentuate a harului in sufletul nostru, redau naturii omenesti transparenta ei, din starea naturala, anterioara amestecarii sale cu pacatul, ajutandu-l pe crestin sa cunoasca mai bine si sa zareasca mai clar tinta vietii sale - sfintenia.

 

Chiar si din aceste scurte consideratii privind valoarea pocaintei in viata duhovniceasca, ne putem da seama ca ea are un rol central si reprezinta o lovitura data pacatului si patimii, in increngatura lor, in rodirile lor perverse si pacatoae, dar in acelasi timp la radacina lor. Pocainta loveste in temeliile, in esenta, in cauzele pacatelor. Ea distruge nu numai manifestarile lor, ci le subrezeste temelia, loveste in gandul prim sau intentia pacatoasa. Ea nu este doar o piedica pusa in calea pacatului, un frau al firii, ci are un rol pozitiv, constand in darul ei de a reintoarce aceste puteri ale firii, care lucrau orbeste pacatul, spre spiritualizarea lor, spre bine si adevar, spre Dumnezeu si semeni.

 

Cainta este incercarea ascetica, profunda, curatitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor marii pacatului si patimilor, pe marea linistita a virtutilor si catre orizontul, catre vazduhul infinit al desavarsirii. Este iesirea si inaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al multumirii de sine si al complacerii in aceasta situatie de decadere a noastra, catre vazduhul senin al iubirii si respectului deplin.

 

Pocainta este o forta morala de prima valoare, sursa oricarui progres spiritual al crestinului. Legata de constiinta pacatoseniei noastre, iar pe treptele ei cele mai inalte izvorand lacrimi duhovnicesti, pocainta permanenta este calea si sursa oricarui progres duhovnicesc. Pocainta este cea care - dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Scaraul - invie, plansul cel care bate la usa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care il deschide, de calitatea ei depinzand succesul sau incununarea oricarui effort duhovnicesc al nostru.

 

Sfantul Ioan Scararul ne avertizeaza ca: "Nu vom fi invinuiti, o prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans", adica pentru faptul ca nu ne-am pocait.

 

Ori de cate ori gresim, sa ne pocaim, daca vrem sa avem constiinta aparator si sa nu ne acuze si sa ne smereasca insele faptele noastre. Iar daca vrem sa nu avem pentru ce sa ne pocaim - desi Parintii ii deplang pe acesti "desavarsiti" - sa nu gresim.

 

Pr. Ioan C. Tesu

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 20368

Voteaza:

Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE