Nebunia de origine demonica

 

Ceea ce frapeaza in atitudinea Sfintilor Parinti fata de nebunie/posesie este caracterul ei pozitiv.

 

Intai de toate, adesea posesia e considerata nu drept o pedeapsa divina, nici pur si simplu drept consecinta naturala a unei stari de pacat care semnifica pierderea definitiva a celui care-i cade victima, ci drept o proba ingaduita de Dumnezeu, care poate servi la purificarea lui si la a-l face sa ajunga la o stare duhovni­ceasca superioara, dupa cum arata insusi Sfantul Apostol Pavel: "Sa dati pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mantuiasca   in ziua Domnului Iisus" (I Corinteni 5, 5).

 

Astfel, in legatura cu posedatii Sfantul Ioan Casian spune: "Trebuie sa credem cu statornicie in doua lucruri: in primul rand, ca nimeni nu e tentat de demoni fara ingaduinta lui Dumnezeu; in al doilea rand, ca tot ce ne vine de la Dumnezeu, chiar daca pe loc ne pare foarte dureros sau sursa de bucurie, ne este trimis de un Parinte foarte iubitor si  de cel  mai compatimitor medic spre marele nostru avantaj, si ca, prin urmare, aceste persoane, asemeni copiilor dati pe mana pedagogului, sunt supuse umilirii, pentru ca ele sa apara purificate in intregime pe taramul celeilalte vieti." (Conferences, VII, 28) Sfantul Ioan Gura de Aur afirma el insusi ca actiunea demonica , inclusiv posesia, are drept ultim sens (impotriva vointei diavolului, evident) "indreptarea omului", a indrepta neavand aici semnificatia de a pedepsi, ci de "a schimba in bine", de "a reabilita"  si, mai temeinic, de "a transforma".

 

Situatia acestor oameni care au astfel de indurat atacurile diabolice poate chiar sa para, dintr-un anumit punct de vedere, mai de invidiat decat aceea a celor care gasindu-se intr-o stare de pacat totusi analoaga, nu trebuie sa indure acest gen de incercare. In legatura cu ultimii, Sfantul Ioan Casian scrie: "Aceia sunt cu adevarat nenorociti si vrednici de mila care, manjiti de toate crimele si de toate rusinile, nu numai ca nu lasa sa se distinga vreun semn de posesie diabolica, ci n-au nici macar de suferit vreo incercare pe masura nelegiuirilor lor, nici cea mai mica pedeapsa. Pentru ca nu merita leacul atat de rapid si atat de prompt al timpului care trece. "Impietrirea si inima lor indarjita in pacat" intrec pedepsele vietii prezente, si "ei isi aduna o avutie de manie pentru ziua maniei si a manifestarii judecatii lui Dumnezeu" (Romani 2, 5)".

 

Celor dintai, dimpotriva, le e oferita de pe acum ocazia, prin suferinta care-i loveste, a unei radicale repuneri sub acuzare a modului lor de a trai dinainte, a unei adevarate purificari si a unei schimbari a fiintei lor care. poate, pentru ei, n-ar fi fost posibile in alt fel. Zguduirea sufletului si trupului sau de catre fortele demonice pot face sa i se descopere omului realitati pe care le ignora. Resimtind dureros in strafundurile sale rautatea duhurilor rele, el poate dintr-o data sa perceapa intr-un mod acut intreaga nenorocire a omului lipsit de protectia divina; el poate atunci, in disperarea sa, sa fie adus in situatia de a apela la Dumnezeu cu o mare forta, pentru a fi izbavit de iadul care-l locuieste, si, suferind intru Domnul toate durerile pe care trebuie sa le indure, el poate fi purificat prin suferinta si intarit prin rabdare. Lupta aspra pe care trebuie s-o duca joaca atunci rolul unei dificile asceze, capabile sa opereze in el transformari spirituale care, la capatul drumului, se pot dovedi extraordinare, pe masura incercarii putin obisnuite pe care a trebuit s-o indure.

 

Astfel, potrivit perspectivei duhovnicesti a Sfintilor Parinti, care infatisaza omul potrivit destinului sau total, si potrivit credintei ior ca tot ce i se intampla omului ii poate servi spre binele sufletului si mantuirii sale, posesia/nebunia nu apare drept o decadere marcata de semnul unei totale negativitati, pentru ca ea deschide anumitor oameni, potrivit propriului lor destin, posibilitatea de a depasi starea de desfrau in care traiau mai inainte, si pentru ca incercarea pe care o constituie ea poate sa-i faca sa acceada la constiinta realitatilor cu care n-ar fi putut sa se intalneasca altfel.

 

Este cu toate acestea necesar, pentru ca aceste posibilitati sa se realizeze efectiv (lucru fara de care posesia ar ramane total negativa), ca posedatul sa de desolidarizeze de demonii sai, ceea ce intensitatea actiunii diabolice face adesea dificil, dar niciodata imposibil: chipul lui Dumnezeu dainuind permanent in fiecare om, libertatea lui, care reprezinta un element esential pentru aceasta, nu e niciodata cu totul anulata, si el dispune intotdeauna de putinta de a se intoarce spre Dumnezeu. Totusi, in conditiile in care se gaseste, speciale si dificile datorita sireteniei si rezis­tentei demonilor, ca si datorita intunecarii constiintei si slabirii vointei pe care acestea le produc, ii va fi adesea indispensabil sa fie ajutat in aceasta sarcina si ghidat pe acest drum de o forta duhovniceasca experimentata, asa cum vom vedea mai departe.

 

In privinta posedatului/nebunului, Sfintii Parinti manifesta si recomanda o atitudine de profund respect. (Vom gasi numeroase exemple caracteristice in La Vie de saint Theodore de Sykeon, la care se face apel in numeroase randuri pentru a-i vindeca pe posedati)

 

Mai intai din motivul, mai sus citat, ca destinul sau poate ascunde o hotarare tainica a lui Dumnezeu si este susceptibil sa-l conduca la un progres duhovnicesc sau, macar, poate servi in vreun fel spre binele sau. "Putem intelege prin aceasta ca nu trebuie sa-i condamnam, nici sa-i dispretuim pe aceia pe care-i vedem prada diferitelor incercari sau abandonati duhurilor raului", spune Sfantul Ioan Casian, dupa ce a explicat cazul lui ...  si  Avva Moise". (Conferences, VII, 28)

 

Dar exista un alt motiv, fundamental si mai general: omul posedat si nebun ramane un frate, care are cu atat mai mult nevoie sa nu fie nici dispretuit, nici respins, ci, dimpotriva, sa fie iubit si ajutat, pentru ca se gaseste intr-o stare de mare suferinta. "Departe de a-i dispretul pe posedati, nu vom inceta sa ne rugam pentru ei, ca pentru madularele unui acelasi trup, si sa compatimim starea lor din toata inima noastra, cu o iubire fara rezerva, pentru ca daca "un madular sufera, toate madularele sufera impreuna" (I Corinteni 12, 26)", recomanda Sfantul Ioan Casian. (Conferences, VII, 30)

 

 Crestinul trebuie sa se simta solidar cu soarta lor, sa creada ca destinul sau duhovnicesc e legat de al lor, asemeni celui al fiecarui madular al trupului de cel al celorlalte madulare: "Noi nu putem ajunge la perfectiune fara ei, tot asa cum spunem de sfintii dinainte de noi, ca nu puteau obtine fara noi deplina indeplinire a fagaduintei: "Ei toti, cu toate acestea, spune Apostolul, care au dat o atat de buna marturie credintei lor, n-au obtinut obiectul fagaduintei lor, dupa cum a voit Domnul printr-o favoare speciala pe care ne-a facut-o, de a nu ajunge fara noi la desavarsire". (Conferences, VII, 30)"

 

Astfel, departe de a fi exclus de comunitatea frateasca, posedatul se gaseste si mai integrat in ea, prin atentia suplimentara pe care i-o aduce situatia lui speciala de suferinta si disperare in incercarea pe care o indura.

 

Este cu totul evident ca, in ochii Sfintilor Parinti, posedatul ramane om ca parte intreaga, caci, desi demonul ii ocupa trupul si sufletul, el continua sa poarte intact. in strafundul sau, chipul de nesters si inalterabil al lui Dumnezeu, care constituie fiinta lui veritabila, natura lui profunda, insasi latura lui omeneasca. Fata de ea, posesia nu e decat un accident, o deformare superficiala. Nebunia care poate rezulta din asta n-apare inca aici decat ca o tulburare neesentiala omului pe care-l atinge. Ea nu-i afecteaza fiinta profunda, nu il vatama nici total, nici definitiv, ci  lasa sa  subziste intacta, desi in  exterior este  ocultata, personalitatea lui veritabila, care ramane mereu susceptibila de a fi eliberata si de a se manifesta din nou. Nebunia, si in acest caz, nu e decat o masca provizorie care, indepartata, va lasa sa apara din nou integritatea caracterului. Latura umana a omului nu este distrusa, pierduta, nici macar alterata prin posesie/nebunie, ci pur si simplu ascunsa, dublata, parazitata. Posedatul/nebunul, prin chipul lui Dumnezeu care subzista in el, ramane promis destinului divin acordat de Hristos oricarui om care crede in El. Acest chip al lui Dumnezeu ramane pentru el posibilitatea de a accede la asemanarea cu Dumnezeu. Prin posesie/nebunie, omul nu pierde nimic, in fond, din adevarata sa natura. El isi pastreaza intacte, dar  pur  si  simplu  situate dedesubt,  toate posibilitatile lui spirituale.

 

Astfel, Sfintii Parinti nu identifica niciodata posedatul  cu  demonul  care-l  poseda. ( In afara, poate, a  cazului limita in care, in mod deliberat, omul se daruieste singur diavolului si al carui exemplu tipic este cel al lui Iuda, despre care Hristos le spune Celor doisprezece: Unul dintre voi este diavol - In 6, 70) Ei   stiu  sa distinga omul insusi dincolo de cel care-l impinge sa actioneze, ca Sfanta Singlitichia in legatura cu o situatie analoaga: "Nu el a facut nedreptatea, ci diavolul. Uraste boala, dar nu bolnavul". ( Apophtegmes) N-am putea, deci, sa-l harazim pe posedat/nebun aceluiasi blestem ca si diavolul; nu-i putem atribui omului insusi tarele care, in mod esential, nu apartin naturii sale, ci celei a demonilor care salasluiesc in el. Posedatul/nebunul este de fapt o victima care   merita  compasiunea  crestinului,  iar  nu judecata  si condamnarea acestuia. Un caz raportat de Sfantul Atanasie din Alexandria in  Viata Sfantului Antonie cel Maiv ne ofera un exemplu revelator al atitudinii Sfintilor Parinti: "Veni la el un om dintr-o familie ilustra, posedat de un demon atat de ingrozitor incat acea persoana ignora ca se gasea acasa la Antonie si-si manca propriile excremente. Oamenii care-l adusesera l-au rugat, pe Antonie sa intervina in favoarea lui. Plin de simpatie pentru acel tanar, Antonie se ruga, isi petrecu intreaga noapte veghind impreuna cu el. Dintr-o data, catre zori. tanarul se arunca asupra lui Antonie si-l ataca. Tovarasii lui se indignara. Antonie le spuse: "Nu va suparati pe acest tanar. Nu e fapta lui, ci a demonului care-1 poseda" (Vie d'Antonie, LXIV)."

 

Gasim un exemplu la fel de semni­ficativ in  Viata Sfantului Atanasie Athonitul: atunci cand un posedat/nebun pe nume Matei, incredintat spre ingrijire unui frate al manastirii, se arata greu de suportat, reprosurile Sfantului Atanasie se indreapta catre acel frate, pentru lipsa de perseverenta, si niciodata catre cel posedat, caci el stie ca dificultatile pe care le provoaca nu i se datoreaza de fapt lui, ci "cruzimii demonului". Biograful noteaza, de altfel, ca, in acest caz, impotriva demonului trebuie sa lupte fratii. (Vie de saint Athanase l'Athonite) La fel, atunci cand un anume Pavel, apucat de nebunie, este condus in fata lui Avramie si ii insulta in mod grosolan pe sfant si pe Dumnezeu insusi, biograful. Chirii din Scythopolis, are grija sa noteze: "demonul nu inceta sa-l insulte pe Dumnezeu si nu contenea cu injuriile impotriva lui Avramie''.

 

Daca se afirma ca posedatul/nebunul nu este responsabil de cuvintele sau de actele sale, aceasta nu este ca sa i se nege intreaga personalitate. Afirmarea acestei iresponsabilitati vizeaza, dimpotriva, in perspectiva patristica, pastrarea personalitatii sale autentice, a naturii sale adevarate, aratand ca el nu se identifica cu ceea ce apare in mod exterior si este, de fapt. efectul actiunii diavolului. Nu mai mult decat il asimileaza pe posedat/nebun cu demonul care se gaseste in el, Sfintii Parinti nu-l identifica cu nebunia sa. Sfantul Ioan Gura de Aur aminteste in mai multe randuri ca "Evanghelia ne incredinteaza ca acela care-si va numi fratele nebun nu va scapa de flacarile iadului (Matei 5. 22)". Este un pacat grav sa tratezi un om de nebun, pentru ca asta inseamna sa-l reduci la o aparenta exterioara sau chiar la o realitate interioara care nu constituie fiinta sa fundamentala; inseamna sa-l reduci la un aspect al lui care nu e esential; inseamna sa nu vezi ca el este in realitate altcineva; inseamna sa-i negi adevarata personalitate, caci inseamna sa uiti ca el este, inainte de toate, chipul lui Dumnezeu si chemat sa fie fiu al lui Dumnezeu.

 

Astfel. Sfintii Parinti ii primesc pe posedatii/nebunii care le sunt adusi cu un mare respect si ii trateaza cu dragoste, simpatie, mila , compasiune. (Posedatii ... ne inspira compasiune si nu putem sa-i privim fara sa varsam lacrimi - Sf. Ioan Gura de Aur) Niciodata nu ii primesc ca pe niste vinovati, ci intotdeauna merg in intampinarea lor ca la niste frati intru suferinta. Niciodata nu ii judeca, nici nu ii exclud in vreun fel, ci ii accepta cu amabilitate alaturi de ei, ii considera in toate ca pe semenii lor si ii iubesc ca pe propriii lor membri.

 

Astfel, textul din care am citat al Sfantului Atanasie din Alexandria ni-l prezinta pe Sfantul Antonie "plin de simpatie" pentru omul care e adus la el. Aceeasi atitudine se gaseste la Sfantul Atanasie Amonitul si la discipolii sai: "Matei era posedat de demon. El se apropie de Sfantul Parinte si il ruga sa-i vina in ajutor. Sfantul il imbratisa ca pe un membru al propriei comunitati. Dupa aceea, chema pe unul din frati, pe care il stia mester incercat, si i-l incredinta pe pacient, spunandu-i in taina: "Vei trage mare avantaj si folos din asta". Acest lucrator il primi in celula sa pe fratele posedat, ca pe o comoara de mare pret." Acest frate nu reusi sa-1 suporte pe Matei multa vreme, din cauza cruzimii demonului care-l poseda, si, cu "mila si tristete", veni sa-i marturiseasca esecul sau Sfantului Atanasie, afirmand ca greseala se afla in propria lui slabiciune. Matei fu atunci incredintat unui al doilea frate, "mai incercat si generos", care, la fel. esua. Atunci, sfantul se adresa unui al treilea, mai perseverent: "Ia-l cu tine pe acest frate, si daca nu cedezi descurajarii in fata bolii lui, te incredintez ca, datorita rabdarii tale, vei deveni mostenitor al imparatiei cerurilor."(Vie de saint Athanase l'Athonite)

 

E de remarcat ca in toate cazurile primirea poseda­tului/nebunului e acceptata chiar cu bucurie, inclusiv in cazurile dificile, in care este vazuta ca o ocazie suplimentara de a pune in practica virtutile si de a le verifica, un mijloc pentru fiecare de a-si exersa in mod special rabdarea si de a-si manifesta mila. Viata Sfantului Atanasie Athonitul arata bine cum fiecare incearca sa vina in ajutor cat mai bine posibil unui frate afectat de soarta, si e intristat de a nu fi putut face mai mult. Sfantul Ipatie se arata la fel de primitor si milostiv. Calinic, biograful sau, raporteaza: "Compatimitor cu toti, Apatie era iubit de toti. Caci el suferea impreuna cu cei care sufereau si se interesa de cei care erau coplesiti de incercari, spunand: "Scris este: "Amintiti -va de prizonieri ca si cum ati fi inchisi impreuna cu ei"; de cei care sunt maltratati, "gandindu-va ca si voi aveti un trup" si "trebuie sa plangi impreuna cu cei care plang, sa te bucuri impreuna cu cei care se bucura".

 

"Sfantul, ne spune mai departe biograful sau, avea mila de cei care sufereau de boli. si spunea: "Omul acesta este cel care a fost frant de talhari, de demoni si care este pe jumatate mort. Sa ne milostivim de el, in numele lui Dumnezeu"." In legatura cu calugarii atinsi de tulburari psihice cauzate de actiunea diabolica, de care ne vorbeste Theodor din Petra, se spune ca Sfantul Teodosie "i-a primit cu bunavointa, ca un bun parinte, imitand, pe cat ii este posibil naturii omenesti, milostivirile lui Dumnezeu, in modul in care preceptul invata ce trebuie sa fie discipolul lui Hristos (Luca 6, 36): "Fiti milostivi, spune el, precum si Tatal vostru este milostiv"." (Vie de saint Theodose) Se simtea mai bine cu ei decat cu toti ceilalti, pentru ca ardea de o afectuoasa compasiune fata de ei."

 

Atitudinea Sfintilor Parinti este, astfel, o atitudine de dragoste si de compasiune parinteasca, dupa asemanarea Parintelui divin. Niciodata nu apare in biografiile sfintilor ca posedatii/nebunii sa fie refuzati sau respinsi de acestia. Ei fac, dimpotriva, totul pentru a se apropia de ei, pentru a-i integra cat mai bine in comunitate, pentru a-i trata cel putin cu atata atentie ca pe ceilalti membri ai acesteia si a-i considera drept fii sau frati pe de-a-ntregul, fara nici o reticenta. Posedatul/nebunul nu apare drept cineva ciudat, strain sau chiar diferit, si nu e considerat altfel decat ceilalti oameni, nici dat deoparte, daca nu macar pentru surplusul de atentie caritabila pe care o cer dificultatile si suferintele pe care starea lui speciala il face sa le indure.

 

Aceasta atitudine manifestata de sfinti nu era, fara indoiala, universal raspandita in afara mediilor spirituale pe care le lumina prezenta lor. Vietile "nebunilor intru Hristos", de exemplu, ni-i arata maltratati in toate chipurile de concetatenii lor. Sfantul Gherman, interlocutorul lui Avva Seren in cea de-a saptea dintre Conferintele Sfantului Ioan Casian, il intreaba: "Cum se face ca in provinciile noastre nu numai ca posedatii sunt un obiect de dispret si oroare pentai toti, dar si ca exista obiceiul de a-i tine departe de impartasania din Trupul Domnului, potrivit cuvantului din Evanghelie: "Nu dati ceea ce e sfant la caini si nu va aruncati perlele la porci", daca trebuie sa credem, dupa cum o spuneti, ca Dumnezeu ii umileste prin astfel de incercari in intentia de a-i purifica?" Dar Avva Seren deplange cu putere un astfel de mod de a gandi si de a actiona, considerandu-l drept o greseala profunda si o deviere grava: "In ceea ce priveste Sfanta impartasanie, nu ne amintim ca ea sa le fi fost vreodata interzisa; dimpotriva, se credea ca trebuie ca ea sa le fie data in fiecare zi, daca e posibil.

 

Cuvantul din Evanghelie: "Nu dati ceea ce e sfant la caini" nu are aici sensul pe care l-ati folosit pe nedrept: Preasfanta impartasanie nu va ajunge sa serveasca drept hrana demonului, ci sa purifice si sa pazeasca trupul si sufletul posedatului. Primita de catre el, ea devine, prin spiritul care rezida in membrele sale sau se straduieste sa se ascunda de ea, un foc care-l arde si-l constrange la fuga. Astfel l-am vazut  vindecandu-se pe Avva  Andronic,  dupa  multi   altii. Dimpotriva, dusmanul se va dezlantui din ce in ce mai tare impotriva posedatului daca il vede tinut la o parte de medicul ceresc; atacurile lui vor deveni cu atat mai teribile si mai frecvente cu cat il va simti mai mult timp exclus de la remediul spiritual."

Nu toti Sfintii Parinti, totusi, sunt de acord asupra acestui punct. Sfantul Teodosie de exemplu, interzice pentru un anumit timp "calugarilor sai cu sufletul ratacit" sa participe la impartasania sfintelor taine. Dar avem prea multe dovezi ale profundei sale mile si ale atentiei binevoitoare pe care o manifesta fata de acei oameni ca sa credem ca atitudinea sa nu izvora in nici un fel dintr-un sentiment de dispret sau chiar de oroare si n-avea absolut nimic in comun, in ceea ce priveste motivatiile, cu aceea evocata de Gherman; ea se intemeia, mult mai degraba, se pare, pe de o parte, pe dorinta ca aceia care luau parte la Sfanta impartasanie s-o faca intr-o stare de suficienta constienta, si pe de alta, pe consideratia ca Sfanta impartasanie este un scop. si nu un mijloc.

 

Atunci  cand  Dionisie  Areopagitul descriind  dispozitii   fara indoiala aflate in mod general in vigoare in Biserica, afirma ca posedatii  nu  sunt  admisi  la celebrarea  sfintelor taine  (care constituie cea partea a doua si esentiala a liturghiei) si ca le este interzis sa participe la Sfanta impartasanie, nu este vorba nici pentru el de dispret fata de posedati, deoarece el ii aseaza fara discriminare sau prejudecati peiorative speciale in aceeasi categorie cu catehumenii si penitentii, recomandandu-le, ca si lor. sa participe la prima parte a liturghiei, adica "sa asculte, potrivit  prescriptiilor  preasfintei   ierarhii,  psalmodierea  si dumnezeiasca comemorare a Sfintelor Scripturi".

El ii aseaza chiar pe cel de-al doilea rand, deasupra catehumenilor, al caror rang este cel din urma, caci posedatii despre care este vorba, spre deosebire de catehumeni, au luat deja parte la sfintele taine. El constata pur si simplu ca ei s-au facut in mod provizoriu nedemni de acestea, deoarece starea lor se datoreaza faptului ca din vina lor s-au intors de la Dumnezeu pentru a deveni prada patimilor, in vreme ce Sfanta Liturghie, respingandu-i pana si pe penitenti, nu-i accepta decat pe aceia care sunt cu totul cucernici. Pentru ca ei s-au exclus, in primul rand, singuri de la cucernicie, in cazul particular care este al lor, "preotul insarcinat cu excluderile" ii indeparteaza in momentul liturghiei cand e pe cale sa inceapa celebrarea sfintelor taine. Aceasta excludere nu e considerata decat provizorie, deoarece citirea Sfintelor Scripturi, pe care posedatii sunt obligati s-o asculte, e destinata sa le favorizeze schimbarea si sa-i faca sa regaseasca bunurile esentiale de la care s-au intors.

 

Nu trebuie sa vedem intre cele doua pozitii precedente si afirmatiile lui Avva Seren o adevarata contradictie. Ele privesc, se pare, cazuri destul de diferite, si pentru fiecare caz ii revine omului inzestrat cu forta spirituala responsabila sa discearna si sa hotarasca ce corespunde celui mai mare bine, tinand cont in principal de atitudinea pozitiva sau nu a posedatului fata de sfintele taine, de vointa sa si de aptitudinea lui de a participa la ele in starea spirituala necesara, de obicei.

 

Scrierile hagiografice dau destula marturie de buna primire rezervata in general in biserici si manastiri posedatilor/nebunilor pentru ca sa se poata considera drept deviante practicile tuturor ordinelor care ar fi cu adevarat discriminatorii. Apropiatii celor care erau posedati si atinsi de nebunie ii conduceau de altfel in aceste locuri monastice, caci aveau certitudinea ca acestia erau primiti acolo cu bucurie si atentie, tratati cu bunavointa si bine-ingrijiti. Nu apare niciodata ca un astfel de obicei ar avea drept scop sa-i indeparteze pe acesti oameni de societate, sa-i separe de ea sau sa-i faca sa fie paziti. Manastirea nu e considerata drept un azil sau o inchisoare, ci drept locul in care poseda­tul/nebunul are cea mai mare sansa de a gasi mantuirea, pentru ca acolo este invocat cu cea mai mare forta harul tamaduitor al lui Dumnezeu, pentru ca acolo se gasesc oamenii care, prin asceza, ajung, in Duh, asemenea "supremului si cerescului Tamaduitor" si participa la compasiunea Sa infinita si la Atotputerea Sa regeneratoare.

 

Jean-Claude Larchet 
Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia

Cumpara "Terapeutica bolilor mintale"

• Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Lunaticul si nebunia lumii
  Publicat in : Predici - Predica
• Nebunia pentru Hristos
  Publicat in : Morala
• Nebunia idolatriei
  Publicat in : Credinta