Moartea mea intre Dumnezeu si mine

Dumnezeu si moartea nu se numara impreuna - si, totusi, daruirea de sens eshatologic al carei loc este relatia cu Dumnezeu se loveste de eshatologia empirica reprezentata de moarte ca si cum ar exista alternativa la ea. Moartea sta deja intre celalalt om si mine pentru a declara interminabila lucrarea interpersonalitatii, pentru a supune orice luare de cunostinta unei necunoasteri inca mai mari (si care va avea ultimul cuvant), pentru a face nefericita experienta timpului pe care o am in mod analog, ce e o transcendenta spre Dumnezeu, o dorinta de Dumnezeu care e traita (si nu cunoastem alta.) sub amenintarea mortii? Dorinta nu este desigur identificabila cu obiectul care poate sau ar putea sa o satisfaca, nu este o desfatare.

Si, la acest punct, putin conteaza ca moartea mea il mentine la distanta de mine pe Dumnezeu, celalalt om, un ideal sau chiar un lucru: ca atare, dorinta este in mod necesar frustrata la final, prezenta ei dovedeste, pe de o parte, o anumita absenta a ceea ce este dorit, moartea in fine ne invata ca nonposesiunea (de sine ca si de ceea ce nu este sine) are totdeauna dreptate asupra posesiunii, cu alte cuvinte ca penuria, sau saracia, e trasatura fundamentala a ceea ce suntem. De ce sa privilegiem intre dorinte deci frustrarea unei dorinte, cea al carei capat e Absolutul? Pentru a raspunde am putea face apel la in-comprehensibililatea lui Dumnezeu, si prin ea la o cerere a unui infinit; conform aporiei filozofice a temporalitatii, Absolutul nu ne este accesibil (in orice mod am intelege aici realitatea "accesului") in timp, decat cerand mai mult decat timpul; si o relatie cu Dumnezeu pe care moartea ar limita-o fara drept de apel ar sanctiona un atare primat al neimplinirii, incat orice sens ar risca sa se piarda. Sa incercam aici sa raspundem teologic, intemeindu-ne deci pe jocul creatiei si al lumii. Intre Dumnezeu si mine, moartea mea ma harazeste provizoriului sau, ceea ce inseamna acelasi lucru, se propune ea insasi drept singura fata sigura a definitivului. Eu care voi muri pot foarte bine exista astazi in legamant, pot lasa Absolutul sa nelinisteasca prezentul meu, pot muta grija atat cat se poate face. Evident insa, un acces la Dumnezeu pe care-l conditioneaza timpul si corpul nu va inceta sa impinga la paroxismul lor contrarietatile experientei.

Oricum ar sta lucrurile cu notiunea unei desfatari definitive de proximitatea lui Dumnezeu (ne putem indoi de faptul ca ea nu va anula incomprehensibilitatea lui Dumnezeu si nu va putea imbraca probabil decat forma unui extaz vesnic), dorinta prezenta a unei atari proximitati dovedeste o distanta mai mare decat orice prezenta. Chiar si pentru a implini relatia mea cu prietenul sau cu iubita, ar fi nevoie de mai mult timp decat e la dispozitia mea, sau de mai mult decat de timp - e o constatare in acelasi timp adevarata si plata. Nu pot contesta insa ca aici si acum prietenul si iubita sunt in fata mea, la indemana vocii si prezentei mele, deja cunoscuti, prezenti poate pana la satietate. Dumnezeu insa nu e prezent pana la satietate. Putem sa-l numim absent, sau prezent intr-un sens care n-are analogie: ecleziologia si teologia sacramentelor sau Sfintelor Taine ne vor furniza, daca vom dori, o teorie a prezentei sale, si aceasta poate fi afirmata inainte chiar ca teologia sa o organizeze, intr-un mod deloc intamplator, prezenta are insa drept model (dar nu drept caz exclusiv) sacramentalitatea. Sacramentul poate fi definit ca loc al eschaton-ului in istorie. E o prezenta locuita de o distanta pe care nu poate, nici nu pretinde sa o umple: distanta lui sacramentum (care este in mainile omului) in raport cu res (care scapa oricarei alte prize decat cea pe care o ingaduie). Sacramentul dovedeste existenta lumii - este in chip esential o realitate provizorie, o merinde de drum. Dovedeste si ca istoria poate face loc la mai mult decat detine masura: deschide provizoriul definitivului. Aici si acum, asadar, prezenta lui Dumnezeu este poate fericitoare, si dorinta satisfacuta. Si trebuie sa stabilim, pe de alta parte, ca in precaritatea preocuparilor lumesti inaugureaza o ordine de experienta care excedeaza lumea.

Dar nu ne va fi permis sa trecem sub tacere problema unei atari incoatii: ea este in fapt permisa chiar de ceea ce o va anula, de medierea timpului, a corpului, in cele din urma a mortii. Moartea mea trece asadar intre Dumnezeu si mine. Absolutul nu ne preocupa si nu ne nelinisteste asadar la distanta de lume, ci chiar sub conditia lumii. Pastrandu-si intru totul realitatea ontica, moartea ar putea sa nu mai fie ceea ce aboleste relatia si sa nu fie decat o etapa in istoria relatiei. Negatie ontica si negatie ontologica se redescopera totusi, fara a impune prejudecata unei incoruptibilitati esentiale poate spiritului, dar al carei concept nu implica insa ca spiritul nu trebuie si el sa moara. Cine exista in fata lui Dumnezeu, sau in dorinta lui Dumnezeu, atesta faptul ca e creat. Dar lumea este locul acestei atestari. Si devenirea-lume a creatiei nu lasa nici o experienta intacta.

Jean-Yves Lacoste

.

• Diferente confesionale cu privire la viata dupa moarte
  Publicat in : Dogma
• Invatatura despre rai si iad
  Publicat in : Viata vesnica
• Timpul de pe urma din perspectiva biblica
  Publicat in : Religie