O perspectiva teologica asupra fricii

O perspectiva teologica asupra fricii Mareste imaginea.


O perspectiva teologica asupra fricii

Traim intr-o cultura paradoxala, in care frica pare sa domine mai toate aspectele vietii noastre, direct proportional cu eforturile pe care le intreprindem in directia exterminarii obscuritatilor constiintei noastre, tainice in care se ascund resorturile fricii. Multe dintre infaptuirile noastre urmaresc eutanasierea sensibilitatii si a durerii; creatiile noastre sunt pretuite numai daca se dovedesc painkillers eficiente; incercam sa obtinem un control tot mai deplin asupra circumstantelor exterioare ale vietii. Si totusi frica ramane o coordonata importanta a experientei cotidiene, planand amenintator in orizontul nelinistilor noastre. Justificate, de aceea, incercarile de diagnosticare si interpretare a fenomenului.

Sunt posibile diverse abordari ale fricii (biologica, psihologica, sociologica, patologica etc.), toate indreptatite si relevand complexitatea fenomenului uman in discutie. Propriu teologiei este sa raporteze acest fenomen la demnitatea regala a omului, punand in evidenta parghiile necesare recuperarii si promovarii suveranitatii acestuia fata de sentimentul fricii si fata de orice aspect al tiraniei puterilor irationale/anonime.

Abordarea teologica propune perspective diverse pentru investigarea fricii. In cele ce urmeaza, intentionez sa ma refer la trei dintre acestea. Mai intai, dezvaluirea fricii ca expresie a ignorantei, asadar a unui esec existential. In al doilea rand, valorizarea fricii ca mijloc pentru realizarea comuniunii cu Dumnezeu si a dreptei vietuiri. In al treilea rand, mesajul care proclama faptul ca frica este lipsita de putere in fata lui Hristos si a celor ce cred.

Frica - expresie a unui esec existential

Potrivit Sfintei Scripturi, omul care a ajuns la familiaritatea cu Dumnezeu nu mai cunoaste frica. Este de ajuns, pentru ilustrarea acestui aspect, fie si o lectura rapida a Cartii Psalmilor. "Nu te vei teme de frica de noapte, de sageata care zboara ziua, de lucrul ce umbla in intuneric, de molima care bantuie in plina zi" (Psalmul 90/91,5-6). Dumnezeu este ajutorul, stanca pe care se intemeiaza viata, izbavitorul, astfel incat de nimic nu se mai teme omul aflat sub ocrotirea lui: "Dumnezeu este scaparea si puterea noastra, ajutor in necazurile care ne impresoara" (Psalmul 45/46,1).

De fapt, ajuns la familiaritatea cu Dumnezeu si gustand, biblic vorbind, din pomul vietii - desi inca nu este pregatit sa dezlege enigmele cunoasterii binelui si raului -, omul se afla mai presus de orice frica, pentru ca-l are pe Dumnezeu ca viata a sa. Doar in comuniune cu Dumnezeu si in masura in care se manifesta ca imagine terestra a lui Dumnezeu (a fi dupa chipul Creatorului) se descopera suveranitatea omului asupra naturii, asupra fricii si asupra mortii (Facerea, 1,26-28). In aceste conditii, frica nu poate fi perceputa decat ca simptom al renuntarii omului la propria maretie, manifestarea unui esec existential, care implica, deopotriva, un esec in relatia sa cu Dumnezeu.

Frica, potrivit Sfintei Scripturi, isi face loc in om numai atunci cand acesta, despartit de Dumnezeu - in urma nechibzuintei de a lua pe cont propriu aventura cunoasterii, de a asuma, asazicand, o existenta autonoma -, se descopera pe sine "gol" de orice virtute, de orice putere, abandonat nesigurantei (Facerea, 3,7-8).

El se poate ascunde in "gradina", in sanul naturii, cum face Adam, dar constata rapid ca natura nu-i poate oferi siguranta absoluta. In realitate, nu-i poate oferi nici o siguranta, cum descopera omul atunci cand constata ca moartea este atotcuprinzatoare. Totul, in natura lucrurilor, este moarte, si nimic nu poate pretinde autosuficienta, autoconsistenta. Universul este fragil, materia in schimbare, viata in descompunere - toate curg, nimic nu sta, nu exista siguranta, totul este amenintat cu disparitia... [Nu intamplator, popoarele nefamiliarizate cu marea isi imaginau in vechime pamantul iesind din ape, ape care amenintau mereu sa inunde, sa inghita orice organizare terestra si orice reusita umana. Spre exemplu, in Apocalipsa, 18,21, Babilonul, cetatea-imagine a lumii corupte, este inghitita de mare... Cartea Genezei vorbeste despre o civilizatie a lipsei de evlavie ("oamenii acestia ... sunt numai trup", "rautatea oamenilor s-a marit pe pamant"; 6,3-5), inghitita de apele potopului.]

Toate aceste aspecte, implicate in esecul existential al omului, isi descopera masura ultima in atitudinea pe care acesta o are de acum fata de Dumnezeu. Ratarea cunoasterii binelui si raului se soldeaza cu pierderea discernamantului: omul uita ca cel ce i-a oferit pana atunci adapost si bucurie ii este prieten - si se ascunde, infricosat, de Dumnezeu (cf. Facerea, 3,8). Naratiunea biblica are valoarea unei parabole in care ne putem toti recunoaste si care, consecutiv, are functia unei chei descifrative pentru experienta omului dintotdeauna si de pretutindeni. Si nu este evident ca noi inca mai suntem o cultura a fugii de la fata lui Dumnezeu?

Inchis pana acum in cercul ignorantei privind propria natura si demnitate, care nu se reveleaza decat in familiaritatea cu Dumnezeu, omul este mereu cuprins de frica, redus la ritmurile puterilor anonime, pentru a-l parafraza pe Constantin Noica, ale instinctivitatii - el este coplesit de tristetea unei vieti desarte, lipsita de bucurie. Curajul de care mai da dovada uneori nu este de ajuns pentru a inlatura aceasta povara. Frica de moarte se ascunde - dincolo de subtilele camuflaje inventate intre timp - in toate intreprinderile sale.

Transfigurarea vechi-testamentara a fricii

Pentru teologie, evaluarea fricii nu este insa, cum spuneam, simplista. Sfanta Scriptura ofera teologiei posibilitatea de a evidentia o dimensiune pozitiva a fricii, printr-o adevarata reconvertire a acesteia, prin transformarea ei intr-o categorie constructiva.

Evident ca omul timpurilor noastre, omul recent - al carui termen de garantie nu a expirat inca, dupa observatia lui H.-R. Patapievici -, nu este in stare sa actioneze creator decat daca, luandu-si inima in dinti, incearca sa uite de frica mortii. Si chiar reuseste sa construiasca, depasindu-si propriile limite, insa mereu in afara sa. Indaratul marilor sale reusite, el ramane singur, pustiit launtric si la fel de nesigur ca si atunci cand era dependent, mai mult decat acum, de ritmurile si capriciile naturii. Acum s-a inconjurat de eficienta instrumentelor create de el insusi, si-a modificat mediul de viata, dar el nu poate lupta cu cel dintai si cel de pe urma dusman al sau si al lumii - moartea (cf. 1 Corinteni, 15,26).

Lumea noastra, omul muritor mai precis, nu poate lupta cu frica. Nu facem altceva decat sa incercam sa uitam de ea, fie ridiculizand-o (scriem carti horror si vizionam filme care intrupeaza fantasmatic asemenea carti), fie ocupandu-ne constiinta cu altceva - mai placut. Expresia ultima a acestei frici este neasumarea realitatii asa-cum-este de catre semenii nostri alienati care-si cauta refugiul in aburul narcoticelor si in "realitatea virtuala".

In Scriptura aflam insa o cale pentru infruntarea si infrangerea fricii. Procesul este indelungat, numarand doi pasi uriasi: primul, al transfigurarii fricii intr-o energie pozitiva, prin care omul poate ajunge la intelepciunea dreptei vietuiri (perspectiva Vechiului Testament - VT); al doilea, al infrangerii desavarsite a fricii, omul ajungand la libertatea si demnitatea de fiu al lui Dumnezeu (perspectiva Noului Testament - NT).

Teologia liberala moderna considera ca VT este o lege a fricii, in timp ce NT o lege a iubirii. Trecand peste unilateralitatea acestei judecati - pentru ca NT nu face decat sa reveleze natura ultima, autentica a VT, cel putin asa cum se descopera aceasta Bisericii lui Hristos -, trebuie spus ca VT propune o viziune foarte nuantata asupra fricii. Foarte interesant mi se pare faptul ca, dincolo de cele cateva aluzii de prin Cartea Psalmilor, in Scriptura Veche nu se vorbeste despre frica de demoni sau duhuri rele. Semnificatia acestei lipse apare clar numai stiind ca Scriptura nu obisnuieste sa discute decat despre

lucruri care conteaza, deopotriva pentru protagonistii istorisirilor si pentru cititori. Astfel, tacerea Scripturii in aceasta privinta arata constiinta puternica a poporului lui Dumnezeu ca fortele intunericului sunt neputincioase fata de slava Domnului. [Chiar daca in NT exista o demonologie mai dezvoltata, si aici "puterile intunericului" sunt privite ca deja biruite de Hristos, fapt ce motiveaza si lupta Bisericii impotriva acestora - vezi, in traditia Bisericii ortodoxe, exorcismele citite inaintea administrarii botezului si cele pronuntate public in ziua Anului Nou civil.]

Adevarat, VT este plin de amenintari. Dumnezeu foloseste adesea un limbaj poruncitor, amenintandu-i cu pedepse pe cei nedrepti si binecuvantandu-i pe drepti. Acest limbaj este, spun Parintii Bisericii, potrivit cu varsta imatura, spiritual vorbind, a poporului evreu din acele timpuri. Insa dincolo de acest limbaj se descopera mila Domnului, care nu porunceste decat pentru a-si indemna fiii sa lase calea pierzaniei si sa calce pe drumul vietii. "Mila Domnului [este] din veac in veac spre cei care se tem de el" (Psalmul 102/103,17).

In aceste conditii, frica pe care o inspira manifestarile lui Dumnezeu (scara vazuta de Iacov; tufisul aprins, in care l-a vazut Moise; teofania de pe Sinai, in fata intregului Israel; vederea carului slavei de catre profetul Iezechiel), pe de o parte apare ca un raspuns firesc, reverentios, al martorilor Domnului, iar pe de alta ca indemn si motivatie spre calea virtutii. "Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Proverbe, 1,7). Intr-adevar, in conditiile in care omul este mereu tentat sa-si afirme libertatea ca autonomie fata de Dumnezeu, o scoala a teonomiei - cum este cea prin care a trecut Israel - impune utilizarea unui limbaj care sa atraga atentia asupra lucrurilor cu adevarat importante, pentru a-l parafraza pe Dl. Paleologu. Frica este pedagogul celui ce vrea sa se lase invatat de Dumnezeu, al celui care vrea sa intre in ambianta vietii divine. "Slujiti Domnului cu frica si va bucurati de el cutremurandu-va!" (Psalmul 2,11).

Nu frica (acel mysterium tremendum al lui Rudolf Otto) este tema VT, asadar, ci intelepciunea vietii, intelepciunea care-l scoate pe om de sub tirania irationalului, spre pamantul luminos al sperantei si al iubirii.

Lipsa fricii l-a aruncat pe om in bratele mortii; frica de Dumnezeu il calauzeste acum spre bucurie si pace. "Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. [...] Chiar daca voi umbla prin mijlocul mortii, nu ma voi teme de rele, pentru ca tu esti cu mine" (Psalmul 22/23,1 si 4).

Noul Testament sau biruinla asupra fricii

Transfigurarea fricii in scoala a intelepciunii reprezinta numai un pas, cum spuneam. Oricum, este evident ca numai din superficialitate mai poate fi perpetuata ideea ca Dumnezeul VT este "terifiant". Frica a devenit, in VT, o categorie pozitiva, pregatind completa recuperare a suveranitatii omului. Cuvintele Psalmistului, citate imediat mai sus, anticipeaza victoria deplina asupra fricii, ambele Testamente continand indemnuri insistente ale lui Dumnezeu, transmise direct sau prin profeti, catre biruirea fricii. "Nu te teme!", ii spune Domnul lui Avraam (Facerea, 15,1). "Nu te teme, turma mica!", se adreseaza Hristos Bisericii (Luca, 12,32).

Evaluand rezultatele mantuirii infaptuite de Hristos, sfantul Pavel le arata crestinilor ca nu au primit un spirit al robiei, "spre frica", ci "Duhul infierii", prin care indraznesc sa i se adreseze lui Dumnezeu ca Tata (cf. Romani, 8,15). Noul popor al lui Dumnezeu a realizat un salt al constiintei, a absolvit scoala dificila a ascultarii si a fricii; un popor care a gasit libertatea si curajul, sau, cum spune chiar Pavel, "libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu" (Romani, 8,21). De aceea nici nu mai primeste porunci: noul Sinai, muntele "fericirilor", este locul din care acest popor primeste lauda pentru initiativele sale de a se smeri, de a se indrepta, de a cultiva compasiunea, de a lupta in favoarea pacii si a dreptatii (cf. Matei, 5,1-12)... Pentru ca a aflat iubirea, este eliberat de frica pacatului si a pedepsei: "in iubire nu este frica, pentru ca iubirea adevarata alunga frica" (1 Ioan, 4,18). Mesajul este rezumat in invocatia liturgica dinainte de rostirea rugaciunii "Tatal nostru", prin care poporul lui Dumnezeu cere sa fie imbracat de sus cu indrazneala de a i se adresa Stapanului cu apelativul paternitatii.

Bine pregatit, acest popor mai trebuia sa-l infranga pe acel ultim dusman, sursa fricii, care este moartea. Insa, de aceasta data, nu el avea sa fie protagonistul luptei, ci Domnul sau. Intr-adevar, prin moartea sa, Hristos a "calcat cu moartea pe moarte", cum canta Biserica in toata perioada pascala, biruind-o, eliberandu-i pe cei pe care "frica mortii ii tinea in robie intreaga viata" (Evrei, 2,15). De aceea poate apostolul sa proclame: "moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta?" (1 Corinteni, 15,54-55). Prin aceasta biruinta, nu slava lui Dumnezeu a fost restaurata - caci nu exista ceva, in cer si pe pamant, care sa o poata umbri -, ci demnitatea imparateasca a omului, suveranitatea sa fata de orice frica, fata de orice conditionare.

Acelasi Pavel, evaluand eclesial invierea Domnului, anunta ca abolirea fricii are sa se manifeste in Biserica intr-o forma eroica: martiriul. "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos?, intreaba el. Necazul, [...] sau prigoana [...], sau primejdia, sau sabia? Caci este scris: pentru tine suntem omorati in orice zi, socotiti precum oile pentru sacrificiu. Dar in toate acestea suntem mai mult decat biruitori, prin cel care ne-a iubit. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile (nici cele de acum, nici cele ce vor fi), nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu vor putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, oferita noua prin Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani, 8,35-39).

Purtand acest mesaj, membrii Bisericii au intrat in istorie ca participanti la o comunitate marturisitoare, mereu pregatita sa anunte bucuria evangheliei cu pretul vietii. Martiriul, fenomen straniu pentru criteriile omului modern - obsedat de supravietuire si confort -, este semnul prin excelenta al acestei comunitati, dovada faptului ca, la temelia Bisericii, a vietii in Hristos, nu se afla o ideologie frumoasa, ci puterea de viata a invierii. In noaptea de Pasti, Biserica anunta: "Astazi, toate s-au umplut de lumina - cerul, pamantul si cele de dedesubt. Asadar, sa serbeze toata faptura vazuta si nevazuta, pentru ca a inviat Hristos, bucuria vesnica!". Ce frica mai poate fi atunci cand, in Hristos, universul a fost eliberat de sub umbra cumplita a mortii?

Si as spune, pentru incheiere, ca nu de curaj este in primul rand nevoie pentru biruirea fricii. Este nevoie de bucurie. Bucuria insa este greu de castigat in lipsa Celui care, biruind moartea, a daruit umanitatii evanghelia/vestea buna a invierii. Intr-o cultura a eufemismelor, a fugii de realitate, Biserica lui Hristos proclama victoria desavarsita asupra fricii - tocmai pentru ca are curajul, impreuna cu Domnul sau, sa infrunte realitatea si moartea.

Preot dr. Doru Costache

Pe aceeaşi temă

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 11220

Voteaza:

O perspectiva teologica asupra fricii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

frica de dumnezeu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE