Responsabilitatea si cuvantul creator de comuniune, in folclorul romanesc

Responsabilitatea si cuvantul creator de comuniune, in folclorul romanesc Mareste imaginea.


Contributia omului la mantuirea sa prin responsabilitatea si cuvantul creator de comuniune, in folclorul romanesc

Armonie, ratiune si responsabilitate

Lumea este, in folclorul romanesc, un tot armonic, si in aceasta se arata calitatea ei de baza. Armonia aceasta trebuie sa fie si intre oameni si intre ei si lume. Faptul acesta il vede poporul roman in mod deosebit de accentuat prin simtul, lui pentru echilibru, egal cu armonia.

Dar armonia intre elementele lumii arata o articulare intre ratiunile tuturor intr-o unica rationalitate,complexa. Ratiunea sau structura nici unui lucru nu poate fi cugetata ca singulara, ca inchisa in ea insasi. De ratiunea lui tine faptul de-a fi aparut intr-un loc si intr-un timp anumit in relatia cu celelalte lucruri. De ratiunea fiecarui lucru tine relatia lui cu ratiunile altora.

Cu atat mai putin sunt inchise persoanele in specificul lor, in singuratatea lor. Fiecare persoana apare in cadrul unei familii, al unei localitati, al unui neam, intr-un anumit moment al istoriei, care, toate, ii impun alte slujiri, care nu se implinesc de la sine, ca ale animalelor, ci prin libertatea ei. Aceste slujiri sunt impuse ca "indatoriri", ceea ce inseamna, pe de o parte, ca i se impun de ambianta in care traieste, pe de alta, ca ele sunt apeluri la libertatea lui. Fiecare persoana omeneasca traieste ceea ce are de facut atat ca impus de imprejurari si de insusirile ei, cat si ca apel la constiinta ei. Insusirile persoanei si imprejurarile in care e adusa pe lume ii cer o contributie proprie la promovarea armoniei intre oameni si intre ei si natura sau chiar intre datele naturii, dar ca poate refuza aceasta contributie sau poate contribui mai degraba la promovarea unei dizarmonii intre oameni si intre ci si natura sau intre fortele naturii.

Acest simt al armoniei naturii si al legaturii intime intre natura si oameni este exprimat de poporul nostru in cantece si doine precum:

"Mi-e dor de munti, de Caraimanul pe veci acoperit de nor, de murmur tainic de izvor, Mi-e dor de freamat lin de brazi, Mi-e dor de toaca din vecernii Si de talangi, pe verde plai, De mandrul glas, de dulce grai. De jalnic fluier de pastor, Mi-e dor de tine, dor".

In ultimele versuri se exprima armonia speciala pe care o vede poporul nostru intre, formele si continuturile de viata, artistice, religioase, datini si natura in care nu se vede numai o ordine fizica, ci si o taina mai presus de ea, dar imprimata in ea si devenita lui familiara.

Fiecare are, prin urmare, o responsabilitate pentru armonia intre oameni si intre ei si natura. Si ratiunea lui cunoscatoare il ajuta pe om sa cunoasca in ce consta rolul sau. Ratiunea il ajuta sa-si cunoasca ratiunea sau structura lui specifica si ratiunile sau structurile din jurul sau, oameni si lucruri. Si cum acestea nu sunt inchise in mod separat intre ele, asa nu e inchisa in ea insasi nici ratiunea sau structura persoanei sale sau ratiunea sa cunoscatoare.

Daca o persoana nu foloseste ratiunea sa cunoscatoare pentru promovarea contributiei pozitive pe care o poate da ea armoniei dintre ratiunea sau structura sa si ratiunile sau structurile specifice ale celorlalte persoane si ratiunile lucrurilor, ca nu-si implineste responsabilitatea, ci lucreaza impotriva propriei ratiuni si rationalitati universale.

Libertatea persoanei face posibila atat promovarea armoniei, cat si a dizarmoniei, atat a binelui, cat si a raului, fara ca ultimul sa insemne desfiintarea existentei, ci numai intretinerea unei suferinte in ea. Asa cum nu creatura libera a dat realitate existentei, asa ca nu o poate nici desfiinta. Chiar si in aceasta neputinta a libertatii rau folosite sau a raului adus de ca si intretinut de ea de a desfiinta existenta, se arata ca nu cei ce folosesc si rau libertatea au dat fiinta existentei.

Dar prin dezordinea pe care o promoveaza in cele din afara lui, omul produce si in sine o dezordine si o suferinta. Sau dezordinea din sine e cauza dezordinei pe care o produce in afara. Unele femei romance spun: "Viata ne-o da Dumnezeu. Dar omul nu raspunde?" Sau: "La animale lucrurile vin numai din afara. Dar la om vin si dinlauntru, ca vezi, el are judecata si credinta. La om sta altfel socoteala. El are cuget si raspunde." Sau: "Viata omului nu merge oricum. Fiecare are soarta lui. Dar binele si raul nu vin numai din soarta, din ce ne este dat, ci si din cuget; ele pot veni din dreapta judecata sau din greseala omului.'"

Raspunderea ce-o are omul ii da o mare putere de a-si modela viata in mod liber. Dar ca e si o dovada ca nu el ii da existenta in sine. In responsabilitate se arata si libertatea lui, dar si relatia in care e pus ca un for absolut pentru el. Omul raspunde in fata lui Dumnezeu insusi. In aceasta sta si onoarea, si neputinta de a-si avea linistea si fericirea in sine. El e legat prin raspundere de Dumnezeu, aratand in aceasta ca nu el s-a creat; dar ca implica si libertatea lui.

Insa importanta absoluta a raspunderii se arata si in faptul ca constiinta omului ii spune ca urmarile implinirii sau neimplinirii ci vor dura vecinie. Daca omul n-ar avea aceasta constiinta, raspunderea n-ar avea atata puterea asupra lui.

Raspunderea ii impune omului prin aceasta, in grad de maxima intensitate, datoria de-a lucra intr-un mod corespunzator ei. Ea nu-si are forta ci decat prin faptul ca de implinirea ci depinde fericirea vesnica a omului. Ea implica, de aceea, in sine caracterul liber si activ al omului. Fara constiinta vesiniciei si a faptului ca vesnicia fericita sau nefericita depinde de implinirea sau neimplinirea raspunderii, omul ar fi o fiinta pasiva, o fiinta care nu poate contribui cu nimic la realizarea lui, ca omul e numai o fiinta adusa la existenta de o putere superioara, nu una care e chemata sa se realizeze si ea. S-ar arata din nou ca o fiinta lipsita de onoare, de valoare, o fiinta nechemata sa colaboreze cu Creatorul la realizarea sa. Dar Hristos a spus: "Imparatia lui Dumnezeu se ia cu sila" (Mt.11, 12). Dumnezeu se vrea "silit" de staruinta omului, pentru ca omul sa se intareasca in iubirea Lui prin staruinta. Dar El ne da puterea sa-L silim. Nu exista o explicare mai clara a acestui cuvant, decat urmatoarea declaratie a unui taran roman: "Oamenii vor sa mearga in rai, dar ce e rai e pentru cei rai si lenesi? Raiul e in sufletul tau si in cugetul tau, si in fapta ta. Lucra cu credinta in buna randuiala, ca numai asa capeti raiul. Soarta mai e si cum si-o face omul."

Raul si binele vin din libertatea omului, miscata de cugetul Lui, de felul pe care sa-l dea relatiei sale cu oamenii, cu lumea, de faptul ca vrea sa, recunoasca sau nu pe Dumnezeu ca Creator al lumii, deci ca Facator al existentei si al ordinii ei.

Libertatea nu iese ea insasi din nimic (cum pare a zice N. Berdiaev), ci e o insusire a fiintei umane, prin care aceasta, ipostaziata intr-o persoana, se poate tine in armonic cu ca insasi ipostaziata in persoana respectiva si in altele sau nu. Si cand alege raul, ca se afirma pe sine, dar se afirma contrar relatiei armonioase cu realizarea sa in alte persoane, fapt contrar ci insasi. Intrucat se afirma, arata ca existenta ei este mai tare ca ca, ca nu ca si-a dat-o. Dar intrucat se afirma contrara existentei ei in alte persoane, face sa sufere existenta sa. Vrand sa se afirme superioara ipostazierii ei in alte persoane in relatia cu acelea, chiar prin aceasta arata ca nu se poate dispensa de acele ipostasuri ale ei.

Si numai ramanand in armonie cu celelalte ipostasuri ale ei ramane in armonie cu toate si le cunoaste venind de la Ratiunea creatoare sau de la Cuvantul dumnezeiesc. Caci prin aceasta isi traieste unitatea cu toti si cu toate in Cuvantul dumnezeiesc sau se simte in Ratiunea de la care isi au existenta toti si toate. Si prin aceasta Il simt toti ca pe Dumnezeu datator de viata si imparat comun, si aceasta intareste din nou comuniunea tuturor in El, ceea ce da fiecaruia marea bucurie dc-a nu fi singur. O spune aceasta un "cantec de stea":

"Hai, cu totii impreuna
Sa ne facem voie buna.
Sa ne bucuram de Domnul
Si sa strigam cu tot omul.
Caci marea cu valuri-nalte
De-a Lui mana sunt lucrate,
De El sunt facuti si muntii,
Dealurile mari si mai maruntii.
El a facut tot pamantul,
Numai singur cu Cuvantul.
Si noua ne este Domnul
Si imparat peste tot omul."'

Dar acest imparat comun le cere ascultare si fata de El traieste fiecare o responsabilitate pentru toti si pentru toate.

Fiecare e chemat astfel sa-si puna in acord ratiunea nu numai cu toti si cu toate, ci si cu Ratiunea suprema, de la care vin toate. Dar aceasta da totodata ratiunii fiecaruia capacitatea si impulsul de-a se largi si adanci la nesfarsit pentru a gasi acordul ci cu ratiunile tuturor si cu Ratiunea suprema in care isi au originea si acordul toate.

Astfel, ratiunea nu e o functie pur teoretica, nici limitata la aflarea unor legi ale proceselor materiale si biologice care se repeta, ci e insufletita de trebuinta de a-si extinde cunoasterea la toate situatiile si necesitatile spirituale si materiale ale oamenilor, pentru a-si manifesta armonia cu semenii sai in toate; dar si la adancimea nesfarsita a Cuvantului dumnezeiesc, si la complexitatea voii Lui pentru a-si implini raspunderea adevarata fata de El pentru toate. Numai dezlegarea ratiunii de raspunderea care-i este data a facut pe multi oameni sa caute sa justifice orice actiune egoista si orgolioasa prin ea insasi sau sa o socoteasca avand numai o functie teoretica. Ratiunea nu trebuie sa fie desfacuta de datoria de a afla ce e bine de facut pentru semenii sai, de datoria de a-i ajuta, de mila fata de cei aliati in greutati si necazuri, de iubirea fata de ei. Ratiunea nu se poate opri la vointa de-a cunoaste simplu pe toti si toate, ci trebuie sa caute de-a pune pe om in acord cu toti si cu toate, din raspunderea fata de Ratiunea suprema care le-a creat si le sustine pe toate, care n-a ramas nici ea la o functie pur teoretica. In trebuinta persoanei de-a se pune de acord cu toti si cu toate e implicata trebuinta de a-si gasi unitatea cu toti si cu toate in Ratiunea in care se afla ca intr-o origine unitara a tuturor si care vrea ca si ca sa contribuie la vointa Ei de-a se mentine toate in unitate. Iar in aceasta se arata raspunderea ce e legata de fiecare ratiune personala pentru promovarea armoniei in toate.

Ratiunea personala e mijlocul prin care se promoveaza armonia intre toate, in Ratiunea suprema. In aceasta sta raspunderea cu care este legata.

Cuvant si responsabilitate

Dar raspunderea aceasta fata de Ratiunea suprema sau fata de Dumnezeu-Cuvantul nu se rezuma numai la judecati si la fapte, ci se implineste si prin cuvant. Caci judecata ramane inchisa in individ fara cuvant, iar fapta trebuie explicata si promovata prin cuvant. Cuvantul e baza faptelor. Raspunderea pentru toti si toate in fata Ratiunii creatoare si sustinatoare a tuturor, cu colaborarea semenilor, manifestata prin fapte, isi ara baza in cuvant, care e modul cel mai clar al relatiei omului cu Dumnezeu-Cuvantul si cu semenii sai. Nu poate fi fapta constienta fara cuvinte, si aceasta se exemplifica prin faptul ca Cuvantul a stat chiar la baza faptei creatoare a lumii. Numai miscarile animalelor n-au la baza lor cuvantul, pentru ca n-au la baza lor cugetarea.

Dar daca fapta persoanei singulare asupra naturii din afara, desi are la baza ei cugetarea, nu trebuie sa se exprime in cuvant, faptele comune sau in acord cu alte persoane asupra naturii, sau faptele ce si le fac unele persoane, au la baza lor o cugetare exprimata in cuvant. Ele isi comunica mai intai ceea ce au sa faca in comun asupra naturii sau unele altora. Faptele acestea sunt cuvinte concretizate. Si cuvinte prin care se exprima acordul intre persoane. Cuvintele nu sunt ale persoanei in izolare. Cuvintele arata persoanele ca neputand exista si

neputand lucra, si neputandu-se dezvolta in izolare. Cuvintele au rostul sa actualizeze acordul, armonia, unitatea la care sunt chemate persoanele pentru care sunt acestea. Prin cuvinte, persoanele arata ca trebuie sa se intrebe si sa-si raspunda, ca sa poata lucra impreuna spre ajutor reciproc, ca sa-si manifeste raspunderea in mod reciproc, sa promoveze armonia dintre ele. Acordul pe care sunt chemate sa-l actualizeze intre ele pentru o actiune comuna asupra naturii, conform naturii, nu inseamna ca persoanele nu trebuie sa aduca intelegeri proprii ale celor ce au de facut sau intelegeri prin care isi corecteaza opiniile exprimate. Important este ca persoanele sa nu tina la impunerea exclusiva a intelegerii proprii, ci sa caute o intregire spre intelegerile lor. Prin aceasta se imbogatesc unele pe altele in intelegerea lor.

Dar cuvintele nu sunt numai pentru fapte comune imediate. Ele sunt si comunicari ale atentiei, ale pretuirii ce si-o acorda persoanele reciproc. Prin cuvinte se comunica persoanele unele altora, fara sa se confunde. Prin cuvinte arata ca au nevoie una de alta. Arata ca una e viata celeilalte. O persoana careia nu-i vorbeste nici o alta persoana sufera de chinul singuratatii, de o moarte vie, de o moarte traita. In aceasta se arata trebuinta fiecarei persoane de iubirea celeilalte, ca de un sprijin al existentei ei. Prin cuvinte, persoanele isi manifesta si raspunderea uneia pentru alta o data cu trebuinta uneia de raspunderea alteia pentru viata ei. Toate cuvintele sunt astfel raspunsuri si cereri de raspunsuri intre persoane. Chiar intrebarea adresata de o persoana alteia arata raspunderea ei sau necesitatea raspunderii ei pentru afirmarea valorii celeilalte prin raspunsul ce i-l cere, ca sa nu mai vorbim de obligatia ce-o simte fiecare de-a raspunde celeilalte, recunoscand si prin aceasta puterea exercitata de aceea asupra sa. Dar intrebarea si raspunsul ce si-l dau persoanele constau in mod esential in cererea iubirii si daruirea iubirii intre ele. Ele nu pot avea o existenta fericita, plenara, fara iubirea intre ele. Si functia principala a cuvantului e de a-si darui reciproc viata, de a o intari, cand sufera, prin iubire. Se spune in basme ca fata prefacuta in broasca revine la calitatea de fata prin cuvantul de iubire ce i-l arata un flacau sau ca o zana renunta la "puterea ei maiastra", de aparenta stapanire asupra oamenilor, cand un flacau ii spune ca vrea sa o ia de sotie.

In cuvant, raspunderea se manifesta legata de iubire si viceversa. Cuvantul de iubire e persoana insasi in actul de daruire a sa alteia sau in necesitatea de daruire, caci numai in acasta deschide poarta altei persoane sau o actualizeaza si pe aceea ca persoana cuvantatoare sau daruitoare. Cuvant, raspundere, iubire se tin impreuna. Ele sunt persoana in relatia activa cu alta persoana. Ele arata persoanele unite intr-o miscare a uncia spre alta, in necesitatea unirii lor neconfundate.

Mai concret spus, cuvantul unei persoane aduce putere alteia. El e menit sa aduca putere pozitiva prin comuniunea ce o creeaza, dar poate aduce si o stare de depresie, de durere, de slabire, prin dusmania sau gandul rau ce-i anima cuvantul. Ernest Bernea explica, de aceea, folosirea cuvantului si in ritul religios, si in practicile magice: "Fie ca e un farmec de dragoste, un act de insanatosire sau de rodnicie, fie ca e o rugaciune sau o formula magica, cuvantul, forma de expresie rituala, supune si stabileste noi raporturi, transforma si creeaza noi calitati."

Poporul roman experiaza in mod deosebit puterea cuvantului, pentru ca il foloseste sau fiindca se foloseste foarte mult de el, si anume ca mijloc de reala comunicare. Cuvantul celuilalt imi este atat de necesar, ca daca nu mi-l spune, simpla prezenta a lui imi face locul de langa el "urat". "Uratul din ce-i facut? Din omul care-i tacut."

Dam din cartea lui Bernea cateva declaratii ale unor oameni din popor despre puterea cuvantului. O taranca vede intai puterea cuvantului in intelesul lui. Iar intelesul vine la cugetarea celui ce-l aude, aducandu-i o lumina si un indemn la un lucru bun sau rau, sau o aprobare a acestuia. "Cuvantul are asa putere, ca nu e numai un sunet, ci are si un inteles, si intelesul acesta e puterea din cuvant."

Dar puterea cuvantului se accentueaza, pentru ca in ca se pune si o simtire de simpatie sau de dusmanie, care-l afecteaza pe cel caruia i se adreseaza. Prin cuvant se comunica intelesuri unite aproape totdeauna cu sentimente, care leaga si mai mult pe oameni fie prin simpatie, fie prin antipatie. Cuvantul arata ca oamenii sunt legati intr-un fel sau altul chiar inainte de-a si-o spune. E legatura armonioasa si dizarmonioasa, caci componentele existentei nu se pot desface total, ci raman legate chiar in dizarmonie. Pentru ca altfel lumea ar inceta sa mai existe.

"Cuvantul are si el putere, ca nu numai pumnul are putere. Vezi, de-ti spune cineva o vorba de ocara, de ce te superi? Daca ar fi ca acrul, s-ar duce. Dar vezi, ramane ceva si nu-ti convine. Cuvantul se imprima in cugetul altuia mai mult decat o lovitura in trupul lui. Purtam cuvintele altora in noi cat vom fi. Le vom purta in vecinicie, pentru ca celalalt are o importanta vesnica pentru noi. Nu-l putem uita, de ne-a spus ceva bun sau ceva rau. Si nu ramane numai in cuvantul detasat de care l-a spus, ci ramane si acela, ca cel unul care renaste, sau mangaie el insusi intr-un fel de prezenta in cel caruia i l-a spus.

Simt, de cate ori imi amintesc cuvintele cuiva, persoana aceluia langa mine, spunandu-mi acel cuvant. Nu raman niciodata golit, nestiutor si ncinfluentat de persoanele care mi-au vorbit. Vor exista in veci in mine, dar neconfundate cu mine. Daca am sporit mult in bunatate, pot sa uit cuvantul rau al persoanei care mi l-a spus, dar n-o pot uita pe ea. Raman cu zambetul iertator adresat ei. Chiar cand nu vorbesc sonor, vorbesc cu mine despre ceilalti. Nu pot realiza o despartire totala de persoanele pe care le-am cunoscut, de oamenii cu care am avut de-a face. Cand tac, meditez cu simtire la ce mi-au spus si la ce am sa le spun sau as vrea sa le spun, fara sa ma hotarasc totdeauna sa le spun ceea ce gandesc. Ma cuget totdeauna in relatiile cu ceilalti. Tac, pregatindu-ma ce-am sa le spun altora sonor. Vorbirea cu altii e conditie pentru cugetarea la vorbele lor in tacere, si tacerea e pregatire pentru vorbirea sonora cu altii. "Vreme este a tacea si vreme este a vorbi" (Eccl. 3, 7). Vorbirea imi cere tacerea pentru reflectia la ce-am vorbit si tacerea ma pregateste pentru vorbire. Nu ma pot scufunda in misterul existentei, gandind la eul meu izolat. Ma gasesc totdeauna legat cu altii, preocupat de altii. Misterul existentei e un mister al comuniunii, un mister comun, dar al unui comun interpersonal, in care persoanele nu sunt anulate, ci fiecare spune ceva propriu alteia si asteapta o spusa proprie a alteia. Neexistand individul izolat, nu poate exista nici masa in care indivizii sunt simplu alaturati, fara sa aiba fiecare de spus ceva propriu.

Traiesc pe celalalt, chiar cand a voit sa ma insele prin cuvant, sa-mi comunice un neadevar, o minciuna, neiubirea lui. Comunicarea ramane si atunci, dar ca un chin. Lantul existentei multiple nu se rupe nici atunci, dar verigile isi comunica un fluid amar. Persoana altuia mi se comunica si in minciuna, dar ca nepasare, ca vointa de-a ma stapani, trezind o reactie de aparare.

Spune un cuvant din popor: "De-i dai omului o palma e rau. Dar de-i spui un cuvant de ocara e si mai rau. Palma iti trece, dar cuvantul rau nu-ti trece." Ramane si lovitura palmei, dar nu ca durere fizica, ci tot ca expresie plasticizata a unui cuvant.

Pe de alta parte, persoana nu se epuizeaza niciodata in cuvinte. Nu se socoteste niciodata ca n-are ce sa mai spuna aceleiasi persoane si nici pe aceea ca n-are ce sa-i mai raspunda ei. Fiecare persoana e un sir infinrt de expresii finite. Se traieste si e traita si ca finita, si ca virtualitate infinita. Fiecare se comunica prin cuvant ca o unitate distincta de altele, deci definita; dar in acelasi timp, ca in veci indefinibila. Aceasta, pentru ca intelegerea ei mereu creste si se modifica, si simtirile ei mereu se schimba in relatia cu o realitate nesfarsita; dar cuvintele ei au totusi in ele identitatea unei persoane distincte, in relatia ei distincta cu alte si alte persoane si lucruri, in iubirea pentru alte si alte persoane distincte, carora se comunica, fiind si ca insetata de comunicarea nesfarsita a fiecarei persoane distincte. Aceasta, pentru ca persoana ramane mereu nedeplin exprimata, pentru ca e mereu persistenta in sine si de interes pentru mine.

Prin cuvant se traieste atat indisolubila legatura, cat si neconfundarea persoanelor. Prin cuvant vreau sa cuprind toate si sa le comunic altuia, dar sa nu le epuizez pe ele, nici pe mine, ca dovada ca raman toate, ca raman si eu si ca ramane si cel caruia ma comunic si cel caruia le comunic, dar ramanem uniti intre noi si cu ele. Nici unitatea nu topeste in sine diferentele, nici diferentele nu rup unitatea tuturor.

Dar unitatea intre mine si celalalt si unitatea noastra cu toate nu e perfecta, ci tinde mereu spre desavarsire, fara sa ajungem insa la o contopire intre noi si intre noi si ele.

Aceasta unitate fara contopire trebuie sa existe insa undeva in mod desavarsit. Ea trebuie sa insemne o dependenta deplina a noastra si a lor de o existenta transcendenta pentru a fi aduse de Ea la existenta, avandu-se in Sine din veci in Ea ca virtualitati, dar totusi in forma de ganduri despre ele si nu numai despre ele, caci aceasta ar insemna marginire pentru cugetarea Sa, ci despre insasi fiinta Sa infinita, care cuprinde virtualitati de lumi nenumarate. Dar despre lumea pe care o va crea si a creat-o cugeta intr-un mod care da putinta si persoanelor umane apartinand ei sa vorbeasca cu Ea. Dar ca sa poata fi o comunicare in acea existenta transcendenta despre ceea ce depinde intru totul de Ea, ca virtualitate ce poate fi creata, trebuie sa fie si in Ea mai multe persoane. Insa unitatea in acele Persoane insesi e, pe de alta parte, desavarsita nu numai prin unitatea de fiinta, ci si prin faptul ca doua din ele provin din una din veci, insa in mod deosebit, pentru ca si in ea fiecare Persoana sa se distinga de celelalte.

In acea existenta transcendenta se foloseste cuvantul ca gand, de asemenea in forma de apel si de raspuns ca intre oameni. Si in Ea o Persoana arc initiativa dand si cerand iubirea, ca un schimb de cuvinte. Una e Tatal, alta Fiul. Iar Duhul Sfant arata desavarsirea iubirii. Pentru ca sa poata realiza o unitate si cu existenta creata, dar nu fara voia Ei, existenta transcendenta o face pe aceasta nu numai ca o unitate armonioasa in Ea insasi, ci si obiect inteligibil al convorbirii la nevoie al persoanelor create intre ele si cu Ea, adica cu Treimea dumnezeiasca. Dar si la baza acestei convorbiri pune iubirea intre persoanele create si intre ele si Treimea creatoare si sustinatoare a lumii. Dar pentru sustinerea convorbirii dintre persoanele create cu Ea insasi si intre ele, intrucat fiind marginite se pot lasa amagite sa-si caute cresterea in infinitate, in ele insele prin neadmiterca lui Dumnezeu care li se pare ca le margineste, a dat legaturii intre ele si intre ele si Ea, un caracter de responsabilitate care uneste in ea libertatea cu necesitatea: necesitatea de-a vorbi cu libertatea de-a vorbi pentru a promova armonia sau dizarmonia. In convorbirea intre ele si intre ele si Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul lumii, este adusa la o unitate armonioasa sau la o dizarmonie tot mai mare lumea ca obiect inconstient, dar inteligibil.

Cuvantul are putere, pentru ca cu el a fost inzestrat omul de Dumnezeu ca sa intretina relatia vie, dinamica a omului cu omul, pentru ca prin cuvant inainteaza impreuna in bine sau in rau. Trebuie sa-1 spunem altuia si sa-1 ascultam de la un altul, pentru ca numai asa ne miscam spiritual. Prin el ne-a legat Dumnezeu intre noi ca sa nu fim fiecare singur si nemiscat. Dar legandu-ne prin cuvant intre noi, ne-a legat si cu El. Cu cat ne este constiinta mai treaza, cu atat mai mult spunem cuvantul nostru altuia si-1 ascultam pe al altuia, simtind porunca lui Dumnezeu, ca prin el sa ne indemnam, sa slujim lui Dumnezeu, ajutandu-ne unul pe altul, implinind raspunderea unuia fata de altul. O romanca spune: "Cuvantul vine de la Dumnezeu si are taina Lui. De n-ar fi asa, de ce am mai avea grai? Am fi asa, ca animalele. Cuvantul are putere, pentru ca e de la Dumnezeu. Pana nu-i cuvant, nu-i nimic."

Cuvantul, fiind un fel de a fi al omului sau un dar sadit in om de Dumnezeu, deci avand puterea pe care o are fiinta omeneasca in trairea ci de persoanele umane comunicative intre ele, poale folosi aceasta putere si spre rau. Caci, in cuvant e persoana insasi in iradierea ei spre alta. De aci suferintele ce le traieste persoana de pe urma unui cuvant rau. Si de aci influentarile rele, pana a nu mai putea iesi de sub puterea lor in cuvintele de blestem, de "fermecare". Se transmit prin ele sugestii paralizante pana a nu mai putea iesi o persoana cu usurinta de sub puterea lor. O romanca spune: "Eu cred ca cuvantul are putere; el poate aduce, rau si poate aduce bine. Altfel, cum s-ar fi facut blestemul si descantecul. Dar urarea de bine?" Sau: "Un descantec de-l faci, cuvantul are putere. Asa e si blestemul, care cu vorba lui loveste in asa fel, ca omul blestemat gandeste mereu la ce rau a facut."

Dar cuvantul de vraja, de blestem, are putere numai cand nu intalneste in om credinta ferma in Dumnezeu, care e si ea cuvant tacut sau rostit ca rugaciune catre Dumnezeu. In orice caz, fermecatoarea nu arc putere de nebiruit in sens real. De aceea o taranca zice: "Eu nu cred in descantec; rugaciunea are putere sa vindece, nu descantecul. Cand le rogi, stii, capeti asa o cunostinta, de faci numai bine; faci ce trebuie. Asta vine tot de la Dumnezeu, ca El ne trimite gandul cel bun."

O putere deosebit de mare are cuvantul rugaciunii. Am vazut ca omul nu poate exista niciun moment fara sa vorbeasca cu gandul, chiar cand nu vorbeste sonor. Daca nu vorbeste-anui alt om sau despre om, trebuie sa vorbeasca lui Dumnezeu.

Absolut singur nu poate fi. Si daca nu vorbeste lui Dumnezeu, isi arata deficientele sale in relatia cu altii. Daca vorbeste lui Dumnezeu isi arata hotararea de-a gandi sau vorbi si cu altii, cum se cuvine. Alte dati vorbim impreuna lui Dumnezeu in rugaciunea comuna. Acest cuvant comun catre Dumnezeu ne uneste si mai mult intreolalta.

Pustnicul nu sta cu totul tacut, ci se roaga lui Dumnezeu de unul singur. Dar in rugaciunea lui vorbeste lui Dumnezeu de pacatele sale: "Iarta-ma pe mine, pacatosul". Aceasta inseamna ca nu se prezinta lui Dumnezeu desfacut cu totul de oameni. Dar el se roaga de obicei si pentru altii. Nu se scufunda nici el in taina puterii lui Dumnezeu cu totul desfacut de altii. Taina existentei e traita de poporul roman ca popor deosebit de comunicativ, de "social", ca taina luminoasa a iubirii interpersonale, nu ca taina intunecata, informa, nestructurata interpersonal; e traita ca taina vietii iubitoare. Ea nu-l indeamna la mutenia singuratatii, la paralizie spirituala, ci la comunicarea iubitoare. Ea e taina prin prea multa lumina iradianta si receptata de centre personale, nu ca lipsa de acestea.

Cuvantul catre Dumnezeu e cuvant din credinta. Omul obtine, de aceea, de la Dumnezeu putere si in cuvantul catre oameni sau in relatia cu ei, ca o iradiere a puterii dumnezeiesti prin el spre ei. El arata ca Dumnezeu voieste sa ne lege intre noi prin puterea ce ne-o da cuvantul nostru catre El sau cuvantul pe care il simtim ca vine de la El. Dumnezeu isi comunica, prin cuvantul nostru catre El si al Lui catre noi, puterea ce ne leaga intre noi si pe noi de El. E un fapt trait de noi si in necesitatea de-a ne vorbi si asculta in general, nu numai in necesitatea de-a ne vorbi si asculta despre Dumnezeu. Avem in aceasta dovada ce ne-a dat-o Cuvantul si ca sa vorbim Lui, cerandu-I ajutorul si multumindu-I, laudandu-L, ca sa intarim chiar si prin aceasta legatura intre noi. Si simtim ca El ne asculta acest fel de cuvinte si ca El ne raspunde cu ajutorul Lui in intarirea acestei legaturi intre noi prin cuvantul rugaciunii comune. Astfel, cuvantul rugaciunii noastre are putere si catre altii. O romanca spune: „in rugaciune, cuvantul are putere. Daca crezi in cuvantul lui Dumnezeu, crezi in bine. Daca te rogi, te si folosesti.'" Cuvantul catre Dumnezeu si raspunsul Lui te intaresc in binele catre altii.

In vointa de-a reface si duce la o treapta mai inalta unitatea intre Sine si noi, si intre noi insine prin cuvant - cu ajutorul lumii inteligibile -, insasi una dintre Persoanele divine se face si om, pentru a ridica pe oameni la convorbirea si deci la unirea prin Ea nu numai cu Sine, ci impreuna cu Sine si la convorbirea cu Tatal ca mod al iubirii Lui, care raspunde iubirii Tatalui. Fiul si Cuvantul sau Ipostasul-Cuvant al dumnezeirii se face si Fiu si Ipostas-Cuvant al umanitatii, pentru a uni toate persoanele umane ca fii si persoane-cuvinte cu Tatal si ca frati cu Fiul dumnezeiesc si intre ei. Ca Ipostas-Cuvantator omenesc, Hristos nu se poate comunica numai la nesfarsit, dar niciodata in toata infinitatea Sa oamenilor, ci si intr-un mod care le da acestora sa traiasca dumnezeirea infinita comunicata de El, dar totusi intr-o experienta si bucurie mereu noua. In comunicarea cu Hristos oamenii nu traiesc in modul uman infinitatea dumnezeirii numai ca pe o realitate implicata potential, presupus, cum o traiesc in comunicarea cu alti oameni, ci in mod descoperit, actualizat, direct revelata, dar cu neputinta de cuprins vreodata in toate modurile, ci mereu in alt mod, ca o infinitate mereu noua. Aceasta face si pe om sa-si traiasca existenta umpluta cu infinitatea dumnezeiasca, dar mereu intr-un mod nou. Cuvantul se mentine si in aceasta situatie mereu necesar, dar plin de o infinitate mereu noua si altfel exprimata, si realizand o armonic si o iubire desavarsita, dar mereu altfel traita intre oameni. in fiecare cuvant se comunica mereu persoana intreaga, dar mereu in alt fel.

Unirea fiecarei persoane umane cu toate in desavarsita comunicare cu Dumnezeu si cu semenii se va realiza in viata viitoare si inseamna viata fericita de veci. Dar ea incepe sa se realizeze de aici. Unirea cu Dumnezeu, coborat la noi pana la primirea crucii pentru noi, dar si multumirea pentru natura cosmica pe care ne-a dat-o spre intretinerea noastra si spre aratarea lui Dumnezeu prezent in ea, o exprima o taranca romanca, sarutand pamantul dupa fiecare mancare si insotind aceasta sarutare cu insemnarea ci cu semnul crucii. Dumnezeu, cel ce ne iubeste pana a se face om intr-una din Persoanele Sale si a suferit crucea pentru noi, ne-a dat si pamantul care ne hraneste si a legat si pamantul de Ipostasul Sau care si-a format si si-a hranit trupul omenesc din materia pamantului, sfintind-o si pe aceasta.

Daca cuvantul omului comunica putere omului caruia i-l adreseaza, cu mult mai multa putere comunica cuvantul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu isi spune cuvantul Sau prin organe umane ale revelatiei, ca in Vechiul Testament, iar in mod culminant prin Fiul Sau facut om si prin toti cei ce transmit cuvantul Lui sau despre El. Si ne da prin el o putere care sporeste raspunderea noastra de-a implini voia Lui, care ne da ajutor sa implinim voia Lui in modul nostru de viata, in relatia cu ceilalti, in modul de vorbire cu ei, in ajutorarea lor. E un cuvant care ne aduce harul mantuitor, care ne uneste cu Dumnezeu cel intrupat intr-un mod real, care ne scapa de pacat, care ne ridica intr-o adevarata comuniune cu El. E cuvantul prin care vine puterea in Tainele si ierurgiile sfintitoare. Cuvant lui Dumnezeu e binecuvantare. Cuvantul bun e insotit de lumina fetei celui ce-l rosteste si umple de lumina pe cel caruia i se adreseaza, mai ales cand el vine din raspunderea fata de Dumnezeu cu convingerea celui ce-l rosteste ca e spus in numele Domnului. Sfintii sunt prezentati cu capul inconjurat de aureole luminoase, pentru ca iradiaza prin cuvintele si faptele lor catre altii bunatatea lui Dumnezeu. Cuvantul de la Dumnezeu e cuvant al bunatatii, iradiaza bunatatea, caci cuvantul creator de comuniune este cuvant al bunatatii. Pentru ca Dumnezeu e Creatorul si Sustinatorul armoniei si al comuniunii sau al vietii bogate din bunatate. Caci existenta si viata sunt operele bunatatii. De aceea cuvantul lui Dumnezeu da putere de viata, pentru ca e bun. Puterea e egala cu bunatatea. De aceea cuvantul iubitor scapa in basmele romanesti si de vraja care inlantuieste si imputineaza viata. Tot de aceea, cuvantul rugaciunii, care primeste putere de la Dumnezeu, intareste si face minuni.

Iar duhurile rele lupta pentru desfacerea comuniunii si slabirea vietii prin mandrie si prin alte patimi egoiste, izoland pe oameni si facandu-i dusmani sau rai unii altora. Si o fac aceasta nascand in ei parerea ca prin aceasta isi fac bine lor insisi sau ii „incanta" cu aceasta iluzie, care e propriu-zis o vraja.

Dimpotriva, cuvantul bun e cuvantul vietii, e cuvantul adevarului sau al intelepciunii. E o idee dezvoltata in "intelepciunea lui Solomon": "Caile intelepciunii sunt cai bune si cararile ei cu pace. Pom de viata este (uturor celor ce se lipesc de ea si celor ce se reazema de ea, ca pe Domnul intemeiati. Dumnezeu cu intelepciune a intemeiat pamantul si a gatit cerul cu pricepere" (cap. 3, 7-19).

De aceea se practica de catre unele femei asa-zisele "descantece" in sens bun, ca un fel de rugaciuni prin care elibereaza pe cei cazuti sub puterea vrajei care a creat in ei pasiuni sau stari de slabiciune. Nu negam ca exista si "descantece" in sens rau, care si-au luat numele de la "descantece" in sens bun, tot prin inselaciune.

Intr-unul dintre aceste descantece se elibereaza cel influentat de sugestia unei priviri rauvoitoare, prin cuvintele: "Cei doi ochi au deocheat, cele Trei sa ajute", facandu-se semnul crucii peste apa care se da de baut dupa ce s-a pus un carbune in ea. Evident ca se cere ajutorul Sfintei Treimi. Cele mai multe descantece cer ajutorul Maicii Domnului. Intr-unul dintre ele Dumnezeu invata pe Sfantul Petru sa scape calul de scranteala piciorului, ca "sa ramana calul curat, luminat"'.

In altele se cere pentru cel caruia i s-a aplecat de vreo mancare sa fie alungate de la el duhurile rele, ca sa ramana "curat si luminat, ca de la Maica Precista lasat". Caci nimenea dintre oameni n-a fost atat de nestapanit de vreo slabiciune, ca Maica Prccista. In altul se cere de la duhurile rele sa plece "pe munti pustii", "daca o fi cu voia Maicii Domnului". Maica Domnului, cea mai curata si mai opusa "Necuratului" stapanit de ganduri murdare, are in ca, ca faptura cea mai unita cu Dumnezeu cel Atotputernic, puterea cea mai mare sa ne elibereze de puterea "Necuratului." In alt "descantec" se zice "Descantecul de la mine, leacul de la Dumnezeu".

Dumnezeu aduce, prin cuvantul care-L invoca, o curatie asemanatoare celei a Maicii Domnului, daruita cu totul lui Dumnezeu, celor ajunsi sub puterea Necuratului, a celui urat, stramb, murdar in ganduri, in simtiri, in fapte.

Vor fi avut aceste descantece ceva magic in ele. Dar credinta crestina a poporului a introdus in ele invocarea lui Dumnezeu, apelul la puterea Lui, care aduce sanatate prin cuvantul pe care El il umple de putere. Cuvantul binevoitor al celei ce descanta capata putere mult sporita prin raspunsul dat lui Dumnezeu.

Parintele Dumitru Staniloae

Pe aceeaşi temă

04 Aprilie 2012

Vizualizari: 4906

Voteaza:

Responsabilitatea si cuvantul creator de comuniune, in folclorul romanesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE