Caderea in pacat si urmarile ei

Caderea in pacat si urmarile ei Mareste imaginea.


Caderea in pacat si urmarile ei

Constiinta unei caderi care l-a coborat pe om la un nivel de existenta diferit de cel pentru care se simte creat nu tine numai de traditia iudeo-crestina. Este o constiinta umana universala care se exprima in mituri si simboluri in aproape toate religiile si care a inspirat aspecte capitale ale problematicii multor sisteme filozofice.

Pentru traditia crestina insa, referirea la caderea omului nu este pur si simplu un element particular al teoriilor sale antropologice, ci este axul central de referinta sau "cheia" pentru intelegerea omului, a lumii si a Istoriei. De o parte adevarul caderii si de cealalta parte adevarul indumnezeirii omului jaloneaza evenimentul insusi al Bisericii si dau sens existentei sale si misiunii sale istorice.

In ce priveste subiectul caderii, invatatura Bisericii se fundamenteaza pe interpretarea textelor Vechiului Testament. Relatarea crearii omului in primele pagini ale cartii Genezei este completata cu referirea la evenimentul caderii, cu o reprezentare surprinzator de bogata in sensuri si simbolisme arhetipice de neinlocuit.

Citim in cartea Genezei ca Dumnezeu, dupa ce a creat pe om, a sadit pentru el un rai, adica o gradina foarte frumoasa, in Eden, si l-a asezat acolo. Imaginea gradinii functioneaza in toate religiile Orientului Mijlociu ca simbol al unei fericiri ideale - poate in contrast cu uscaciunea si goliciunea pustiurilor, care prisosesc in aceasta regiune. Desigur, seceta desertului este simbol al mortii, in timp ce raurile care uda raiul din Eden si bogatia vegetatiei care il impodobesc dau imaginea unei plinatati a vietii.

In acest "rai al desfatarii", dupa cum il descrie Sfanta Scriptura, il asaza Dumnezeu pe primul om" pentru ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca" (Geneza 2, 15). Lucrul in aceasta prima faza a vietii umane nu era robie - omul ca rob al nevoii de supravietuire fizica - ci continuare organica si prelungire a lucrarii creatoare a lui Dumnezeu, creativitate, care il caracterizeaza pe om drept chip al lui Dumnezeu, ca persoana adica.

In acelasi timp, toate roadele plantelor din rai sunt oferite de Dumnezeu omului spre mancare (Geneza 1, 29). Viata din rai a omului nu reprezinta o stare de "spiritualizare" sau de "elevare idealista", cum si-o inchipuie adesea moralistii. Viata omului, din prima clipa chiar, se realizeaza prin consumarea hranei, prin folosirea directa a materiei lumii. Omul traieste si exista numai in relatie directa si organica cu lumea, cu materia lumii. Nu intr-o relatie mentala si teoretica. Omul nu este numai spectator si observator sau hermeneut al lumii, ci este cel care isi insuseste in mod direct lumea ca hrana, o ia in sine si o face trup al sau. Numai asa, numai prin comuniunea organica cu lumea se realizeaza viata umana.

Fapt deosebit in starea paradisiaca a omului este ca aceasta luare a hranei care ii asigura omului viata nu constituie numai o relatie efectiva si o comuniune cu lumea, ci si o relatie efectiva si vitala cu Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care ofera omului hrana, adica premisa vietii, Acesta ii ofera roadele si semintele pamantului "spre mancare". Orice era luat ca hrana era un dar al lui Dumnezeu, o "binecuvantare" a lui Dumnezeu, adica o realizare a relatiei cu El - o realizare a vietii ca relatie. Relatia paradisiaca a omului cu Dumnezeu nu este o relatie morala sau religioasa, ceea ce inseamna ca nu se realizeaza in mod indirect, adica prin pastrarea unor legi sau prin aducerea de rugaciuni si jertfe. Este viata insasi a omului, care se realizeaza ca relatie si comuniune cu Dumnezeu, realizarea nemijlocita a vietii, prin hrana, mancare si bautura.

Acelasi adevar al acestor prime pagini ale Genezei il aflam si in actul bisericesc al Euharistiei, in care- relatia omului cu Dumnezeu - asa cum a fost ea restabilita ca relatie de viata "in trupul" lui Hristos - se realizeaza din nou la modul plenar, prin intermediul unui eveniment de mancare si bautura. Omul isi ia din nou hrana - elementele de baza ale hranei, care sunt painea si vinul - ca fapt de comuniune ipostatica divino-umana deja: Trupul si Sangele lui Hristos. Dumnezeiasca impartasanie, impartasirea cu Dumnezeu, este din nou o relatie de viata prin intermediul hranei. Omul nu isi ia viata din hrana ca atare, ci din hrana ca relatie si comuniune cu Dumnezeu. Primeste hrana ca dar pe care i-l ofera Dumnezeu. Isi ia viata si existenta din faptul comuniunii cu El, si nu din capacitatea naturii sale de a supravietui, efemer totusi, prin hranire. Aceasta schimbare a modului de existenta trece oricum prin actul fizic al mancarii si al bauturii. Participarea la modul imparatiei nu este trecerea intr-o "alta" viata, ci prin izbavirea de stricaciune a acestei vieti care se realizeaza ca si comuniune-impartasire de hrana. De aceea si imaginea imparatiei lui Dumnezeu in Noul Testament este adeseori imaginea unei cine, la care oamenii "mananca si beau la masa" pe care le-o ofera Dumnezeu (Luca 22, 30).

Dumnezeu ofera primilor oameni posibilitatea vietii, a "vietii celei adevarate", a nestricaciunii si nemuririi, daruindu-le lumea, hrana, ca fapt de comuniune cu El. Dar realizarea vietii ca eveniment de comuniune si relatie este oricum rodul libertatii - nu exista comuniune si nici relatie de dragoste obligatorie sau impusa. Aceasta inseamna ca viata paradisiaca a primilor oameni includea si posibilitatea unei folosiri diferite a libertatii: posibilitatea de a realiza existenta umana nu ca fapt de comuniune si relatie cu Dumnezeu, ci prin sine, luandu-si puterile existentiale numai din sine, numai din natura sa creata.

Aceasta posibilitate este reprezentata de relatarea biblica prin folosirea simbolului pomului "cunoasterii binelui si raului" (Geneza 2, 9, 17). Este vorba tot de un copac din rai, dar care nu face parte din "binecuvantarea" pe care o ofera Dumnezeu omului - consumarea fructelor sale nu constituit comuniune si relatie cu Dumnezeu. El reprezinta tocmai posibilitatea ca omul sa-si insuseasca hrana sa - sa-si realizeze viata - nu ca pe o comuniune cu Dumnezeu, ci separat si independent de Dumnezeu, sa se hraneasca numai pentru intretinerea sa, pentru supravietuirea eului sau, pentru supravietuirea individualitatii sale fizice. Sa existe nu ca persoana, tragandu-si ipostas de viata din comuniunea de dragoste, ci sa existe ca individ fizic, ca monada existentiala care isi intretine supravietuirea ipostasului sau din propriile sale forte, din functiile si energiile create ale acestuia.

Dumnezeu cere primilor oameni sa nu manance din roadele acestui pom "al cunoasterii binelui si raului". Vrea oare sa le ia posibilitatea cunoasterii dilemelor morale, sa-i pastreze din punct de vedere moral "unidimensionali"? Trebuie sa clarificam faptul ca aici termenii "bine" si "rau" nu au continutul conventional al binelui si raului, asa cum il intelegem astazi, nu sunt categorii ale comportamentului, nu exprima acceptiunea juridica, legalista a ceea ce este util sau pagubitor din punct de vedere social. Aici, ca in intreaga Sfanta Scriptura, termenii "bun" si "rau" arata posibilitatea de viata si alienarea vietii, adica eventualitatea mortii. Dumnezeu clarifica acest lucru pentru primii oameni si ii avertizeaza chiar: "in ziua in care veti manca din acesta cu moarte veti muri"(Geneza 2, 17).

In aceste cuvinte ale lui Dumnezeu nu avem o amenintare cu pedeapsa mortii, ci o previziune si un avertisment. Daca primii oameni mananca din acel pom nu savarsesc numai o abatere, nu incalca numai o porunca ce trebuie pastrata pentru ca este venita de sus. Consumarea roadelor acestui pom va ridica de la ei premisa vietii, ii va duce la moarte pentru ca au incercat sa realizeze viata nu in modul care constituie viata (modul treimic de iubire si comuniune), ci intru totul contrar: cautand sa realizeze viata din posibilitatile create si de aceea trecatoare ale individualitatii lor naturale, sa existe ca si cand fiecare individualitate naturala ar fi cauza si scopul sau propriu. "Binele" si "raul" nu constituie aici o simpla antiteza mentala - "raul" nu este negarea pe fata a "binelui", ci contrafacerea si alterarea acestuia. Exista un mod "bun" si unul "rau" de realizare a vietii aceasta este dilema care se pune in fata primilor oameni. Modul rau propune ca realizabila posibilitatea vietii prin sine, posibilitatea ca faptura creata sa aiba in ea si cauza si scopul sau, sa ajunga prin sine la asemanarea cu Dumnezeu si la indumnezeire. Dar aceasta este o minciuna, o ambitie inselatoare care accepta ca viata negarea vietii si conduce inevitabil la moarte. In imaginea biblica Dumnezeu vrea sa-l pazeasca pe om tocmai de cunoasterea mortii - deoarece moartea este o cunoastere irevocabila, care atunci cand se dobandeste este deja tarziu pentru a mai fi oprite tragicele sale consecinte.

Insa primii oameni aleg in cele din urma modul cel "rau" de existenta, modul mortii. instiintarea pe care le-o adreseaza Dumnezeu subliniaza faptul ca in relatarea biblica optiunea lor se face in deplina cunostinta a urmarilor sale. Intervine totusi o circumstanta atenuanta. In hotararea lor sunt antrenati de catre sarpe, simbolul acesta arhetipal al raului. Pentru hermeneutica bisericeasca, sarpele este aici expresia interventiei diavolului sau satanei, care constituie o existenta personala, spirituala, asemanatoare cu ingerii lui Dumnezeu - duhurile care aduc slava lui Dumnezeu si pe care le-a creat Dumnezeu inainte de lume. Diavolul este o existenta revoltata, exclusa de la viata, care se condamna pe sine sa perpetueze moartea pe care a ales-o el cel dintai.

Sarpele adreseaza provocarea sa mai intai femeii. Nici aici simbolismul nu este intamplator. In limbajul arhetipurilor vietii pe care il foloseste Scriptura (limbajul imaginilor arhetipale care "inseamna" mult mai mult decat notiunile), femeia este imaginea naturii, spre deosebire de barbat care este simbolul logosului. Aceasta punere fata in fata a naturii si a logosului, a femininului si masculinului, nu reprezinta o distinctie axiologica, ci infatiseaza experienta pe care o are omul despre felul in care se realizeaza viata naturala. Natura poseda o disponibilitate "feminina" de a intrupa faptul de viata, insa are nevoie de samanta logosului pentru ca sa poata realiza aceasta intrupare. Fara imperecherea masculinului cu femininul nu poate exista viata naturala. Fara interventia logosului, natura ramane numai o posibilitate, nu este un fapt existential. Fara intruparea sa in natura, logosul ramane numai o notiune abstracta, fara ipostas.

Astfel, tentatia pentru deturnarea realizarii vietii, tocmai pentru ca nu constituie numai o provocare teoretica, ci posibilitate naturala, este acceptata mai intai de femeie. Cuvintele care ii sunt adresate de sarpe sunt revelatoare pentru contrafacerea "logica" a binelui - revelatoare ale unui logos care vrea sa insele natura, sa falsifice posibilitatile vietii: "Dumnezeu a zis, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai? Femeia reactioneaza: " Roade din pomii raiului putem sa mancam; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu "Sa nu mancati din el, nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti!". Sarpele nu insista in insinuarea sa grosolana, o paraseste rapid si trece la o a doua: "Nu veti muri", spune, "dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Geneza 3, 1-6). Imaginea biblica nu merge mai departe. La cea de a doua tentatie, cea a asemanarii cu Dumnezeu si a indumnezeirii prin sine, femeia cedeaza - natura accepta sa incerce realizarea vietii in sine, autonom. Primii oameni gusta din rodul autonomiei si al autosuficientei existentiale.

Urmarile caderii: goliciunea

Asa s-a intamplat caderea omului. Vorbim de cadere nu pentru a indica o degradare valorica, ci o schimbare a modului de existenta, o cadere de la viata. Relatarea biblica infatiseaza aceasta schimbare existentiala, urmarile caderii, cu un simbolism incomparabil.

Prima urmare a caderii a fost simtul goliciunii: "Atunci li s-au deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca erau goi, si au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperamant" (Geneza 3, 7). Pana in momentul caderii "erau amandoi goi, si Adam si femeia lui, si nu se rusinau" (Geneza 2, 25). Ce este, asadar simtul goliciunii, rusinea in fata goliciunii, care insoteste caderea? Este constiinta ca privirea celuilalt care cade pe mine nu este privirea celui ce ma iubeste, a omului care ma iubeste, in care am incredere. Este privirea unui strain, care nu ma priveste cu dragoste, ci ma vede ca pe un obiect al dorintei si placerii sale numai. Privirea celuilalt ma transforma in obiect, ma obiectiveaza, ma transforma in individ neutru, simt ca ma lipseste de subiectivitate, de identitatea mea cea mai profunda si unica. A ma simti gol inseamna ruperea relatiei, lipsirea de dragoste, nevoia de a ma apara in fata amenintarii pe care o constituie pentru mine celalalt. Si ma apar cu ajutorul rusinii. Ma imbrac pentru a acoperi subiectivitatea mea, ma feresc de privirea celuilalt, sa nu ma transform in obiect ce serveste placerii individuale si suficientei de sine a celuilalt.

Inainte de cadere, trupul era in intregime expresie si revelare a unicitatii personale, chemare dinamica la comuniune de viata, depasire de sine si daruire din iubire. Simtul goliciunii si rusinea pentru goliciune incep din momentul in care viata inceteaza sa mai aiba in vedere iubirea si urmareste numai suficienta de sine a individualitatii - nevoia individuala, placerea individuala. De aceea si dupa cadere, numai in dragostea adevarata goliciunea inceteaza de a fi rusine si devine miscare ultima de incredere si daruire de sine. "In adevarata dragoste, sufletul acopera trupul spunea Nietzsche, caruia pizma ateismului nu i-a desfiintat intotdeauna simtul adevarului inlauntrul sau. Din cealalta parte, un sfant, Isaac Sirul, completeaza acest cuvant: "Dragostea nu cunoaste rusine... dragostea nu cunoaste in chip firesc ceea ce este rusinea si uita propria sa masura".

Simtul goliciunii si rusinea de goliciune este cea mai evidenta dovada a alienarii pe care a suferit-o natura umana o data cu caderea: chipul lui Dumnezeu intiparit firii omului se perverteste si se altereaza (fara insa a se sterge definitiv) adica modul personal de existenta al Sfintei Treimi, al iubirii dintre Persoane - al iubirii care este singura in masura sa unifice viata si vointa si lucrarea firii, a naturii. Libertatea personala se supune (desi niciodata deplin) nevoii individuale a existentei de sine naturale, devine instinct, pornire, patima inexorabila. In felul acesta firea se faramiteaza. Se faramiteaza in individualitati care traiesc fiecare numai pentru sine - individualitati care incearca sa se impuna una alteia si se lupta una cu alta pentru revendicarea vietii.

Vinovatia

Cea de-a doua imagine reprezentativa pentru urmarile caderii in relatarea biblica este aparitia sentimentului de vinovatie si incercarea de justificare individuala. Primii oameni aud pasii lui Dumnezeu care se plimba prin rai pe inserat si sunt cuprinsi de frica - o frica asa de mare, incat se grabesc sa se ascunda "de la fata Domnului Dumnezeu" intre pomii raiului. Atunci Dumnezeu il cheama pe Adam, il intreaba de ce s-a temut, si Adam invoca goliciunea sa drept cauza a temerii. Adam se simte acum gol chiar si in fata lui Dumnezeu. Chiar si privirea lui Dumnezeu simte ca il dezgoleste, o simte ca pe o presiune asupra individualitatii sale. Dumnezeu nu-i mai este un apropiat, unul care il iubeste, relatia cu El nu mai este relatie de dragoste si izvor de viata. Chiar si Dumnezeu este acum un "altul", o a doua existenta care ameninta sa anuleze independenta individualitatii sale chiar si numai prin prezenta sa.

"Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci?" il intreaba Dumnezeu. Si Adam se grabeste sa se dezvinovateasca: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceasta mi-a dat din pom si am mancat". Iar cand Dumnezeu o intreaba pe femeie: "De ce ai facut aceasta?," raspunsul femeii este si el o eschivare: "Sarpele m-a amagit si am mancat" (Geneza 3, 11-13). Caderea care a avut loc manifesta acum tendinta de aparare a individualitatii, transferul responsabilitatii si incercarea de a se justifica pe sine.

Daca simtul goliciunii si rusinea sunt manifestari ale pierderii caracterului personal al existentei, simtul culpabilitatii, frica, incercarea de transferare a responsabilitatii si indreptatirea de sine sunt manifestari ale agoniei pricinuite de pierderea vietii, a vietii adevarate, adica nemuritoare. Este agonia in fata mortii. Am ajuns la aceasta concluzie nu in mod arbitrar, ci prin criteriile exegezei eclesiale a imaginilor Bibliei. Sa ne intrebam mai intai: de ce se teme Adam, in realitate atunci cand se ascunde de Dumnezeu, de ce vrea sa se protejeze atunci cand transfera responsabilitatea asupra femeii? Se teme cumva de o amenintare exterioara, simte cumva vreun pericol obiectiv? Dar nu are o experienta precedenta de amenintare sau pericol - in mod normal ar fi trebuit sa fie atat de lipsit de frica pe cat este pruncul care intinde mana sa apuce focul. Raspunsul facil al moralistilor este de obicei urmatorul: Adam se teme deoarece a incalcat porunca lui Dumnezeu si se astepta la pedeapsa. Dar notiunile de incalcare si de pedeapsa sunt si acestea imagini luate din experienta ulterioara a lumii cazute. Daca absolutizam aceasta si o consideram ca pe singura explicatie a fricii lui Adam, lasam multe goluri si dam nastere la intrebari fara raspuns. Cum este posibil ca Adam sa se teama de Dumnezeu, pe care-L cunoaste numai ca pe Unul care "iubeste nebuneste" pe om si care ii da viata? Daca dragostea unui om care iubeste cu adevarat, chiar si dupa cadere, este gata sa ierte si sa uite orice greseala a persoanei pe care o iubeste, dragostea lui Dumnezeu nu reuseste sa ajunga nici macar masura umana? Sa fie dragostea lui Dumnezeu mai putina decat dragostea umana a celui ce este cu adevarat indragostit, decat afectiunea tatalui sau decat ingaduinta nesfarsita a mamei? Sa nu reuseasca Dumnezeu nici ceea ce cere de la noi: sa "iertam celor care ne gresesc" ori de cate ori ne gresesc, pana la saptezeci de ori cate sapte?

Dar Dumnezeu este si drept, ne raspund moralistii, trebuie sa faca dreptate, sa pedepseasca abaterea. De unde imprumuta insa pe acest "trebuie", caruia il supun chiar si pe Dumnezeu? Exista oare vreo necesitate care sa limiteze iubirea lui Dumnezeu, adica libertatea Lui? Daca exista, atunci Dumnezeu nu este Dumnezeu, sau cel putin nu este Dumnezeul pe care il cunoaste Biserica. Un Dumnezeu drept, un paznic ceresc care pazeste respectarea legilor unei justitii obligatorii chiar si pentru El este numai facere a inchipuirii omului cazut, proiectie a nevoii de validare supranaturala a sa in conflictele care domina coexistenta sociala. Oricate artificii sofisticate ar gasi moralistii pentru a armoniza logic iubirea lui Dumnezeu cu dreptatea, edificiile silogisticii lor raman foarte fragile. "Precum un bob de nisip nu atarna cat mult aur, la fel si nevoia de judecata dreapta nu cantareste cat milostivirea Sa", spune Sfantul Isaac Sirul.

Dumnezeul revelatiei biblice si al experientei eclesiale nu este drept. "Sa nu numesti pe Dumnezeu "drept" caci nu dreptatea Lui se vede in lucrurile tale... Unde este dreptatea lui Dumnezeu? El este Bun cu cei rai si necredinciosi".

Tragedia creatiei

Impotriva acestui adevar fundamental, care este in acelasi timp experienta si certitudine a Bisericii, multi aduc din Sfanta Scriptura numeroase exemple de pedepse pe care le da sau le anunta Dumnezeu. Potopul care ineaca toate vietatile pamantului, cu exceptia celor din arca lui Noe; focul si pucioasa care fac sa dispara Sodoma si Gomora; plagile asupra Faraonului; David care este pedepsit pentru pacatul sau de a fi omorat pe Abesalom; iar in Noul Testament, desigur, imaginea judecatii si a rasplatirii viitoare, separarea in drepti si pacatosi, amenintarea cu iadul, unde este "plangere si scrasnire a dintilor". La exemplele acestea biblice, oamenii mai adauga si toate relele naturale, pe care le vad ca manifestari ale maniei lui Dumnezeu, pedepse apocaliptice ale maniei lui Dumnezeu: cutremure, inundatii, epidemii etc.

Biserica face insa separatie intre aceste imagini exemple si adevarul pe care acestea il indica. Adevarul este caderea omului, iar caderea nu are pur si simplu un continut juridic. Dar, asa cum am incercat sa aratam, este o decadere, o pervertire a vietii, catre care libertatea omului atrage cu sine intreaga creatie - din moment ce libertatea umana este singura posibilitate de a se realiza sau a de a nu se realiza scopul existentei tuturor creaturilor si al fiecareia in parte. Pervertirea vietii inseamna alterare si contrafacere a legilor- modurilor de functionare a vietii. in toate exemplele biblice de pedepsire a omului si in toate manifestarile maniei lui Dumnezeu, Biserica vede consecintele functionarii defectuoase a legilor-modurilor vietii, consecintele distantarii creaturii de "viata cea adevarata", prapastia pe care a creat-o revolta omului intre creat si necreat. Limbajul pedagogic al Sfintei Scripturi si in special al Vechiului Testament, care se adreseaza unui popor tare in cerbice, interpreteaza aceste consecinte cu imagini prin excelenta intelese de omul cazut; de aici imaginea unui Dumnezeu manios care pedepseste orice abatere.

Dar Dumnezeu nu este unul care pedepseste, ci El respecta la modul desavarsit libertatea omului si consecintele acestei libertati. Nu intervine sa desfiinteze fructele amare ; ale optiunii libere a omului, deoarece atunci ar desfiinta insusi adevarul persoanei umane si dimensiunile cu adevarat cosmice ale acestui adevar. Iubirea lui Dumnezeu intervine numai ca sa transforme autopedepsirea omului in pedagogie mantuitoare. Culmea acestei "interventii este intruparea lui "Dumnezeu insusi, asumarea in trupul divino-uman al lui Hristos a tuturor urmarilor revoltei omului, "pana la moartea pe cruce", si trasfigurarea acestor urmari in relatie si comuniune cu Tatal, adica in viata vesnica.

Plecand de la aceasta, fara ca urmarile caderii sa fie anulate de o maniera distructiva pentru libertatea umana, i se ofera din nou omului posibilitatea pe care a avut-o in rai de a alege intre viata si moarte: transformarea mortii in viata, dupa modelul lui Hristos, Cel de al doilea Adam, sau ramanerea in moarte, in iadul care este "martiriul de a nu iubi pe nimeni".

Caderea lui Adam, considerata in dimensiunile ei cosmice si diacronice, cu adevarat bulversante pentru mintea omului, este pentru Biserica o uriasa tragedie, revelatoare pentru nemarginirea libertatii personale, pentru dimensiunile cosmice ale adevarului persoanei - revelatoare in cele din urma pentru "slava" lui Dumnezeu, pentru maretia infinita a chipului Sau pe care l-a intiparit naturii umane. Aceasta revelatie pe care o intrevede Biserica in tragedia caderii, revelatie care da sens intregii creatii. "Pentru ca faptura asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu... caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum" (Romani 8, 19,22). Peripetia universala care incepe in gradina Edenului nu este un esec al lucrarii lui Dumnezeu - aceasta lume a catastrofelor naturale, a razboaielor, a foametei, a nedreptatii, a crimelor, lumea aceasta plina de gemetele victimelor nevinovate, de strigatele copiilor chinuiti, udata la propriu cu sange si cu lacrimi, aceasta lume nu este, in nici un caz, un triumf al dreptatii; este insa, in ochii omului credincios, triumf al libertatii care castiga pas cu pas, picatura cu picatura, mersul inainte spre indumnezeire, condusa de dragostea lui Dumnezeu. "Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi... pentru ca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Romani 8, 18,21). O indumnezeire a omului si a lumii care n-ar fi rod al libertatii ar fi insemnat esecul lucrarii lui Dumnezeu - o indumnezeire lipsita de libertate este o contradictie la fel de mare ca si cea a unui Dumnezeu lipsit de libertate: o absurditate, o viata fara ratiune si fara sens.

Agonia in fata mortii

Intorcandu-ne acum la teama care il determina pe Adam sa se ascunda de Dumnezeu dupa cadere, putem sa spunem ca aceasta nu este produs al vinovatiei juridice, nu este asteptarea unei pedepse. Este pierderea "indraznirii cea catre Dumnezeu" despre care vorbeste Sfanta Scriptura (1 Ioan 3, 21). Este ruperea legaturii cu Dumnezeu, constiinta responsabilitatii pentru realizarea vietii separat de Dumnezeu. Este trairea pentru prima data a singuratatii existentiale, prima gustare a mortii. Frica lui Adam este agonia in fata mortii.

Pe cai foarte diferite, experienta psihanalizei contemporane formuleaza parerea ca prima traire a vinovatiei si a agoniei se naste la om o data cu nasterea sa, deci o data cu desprinderea de trupul matern. Daca aceasta opinie se adevereste, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblica referitoare la nasterea fricii lui Adam. Primul simtamant, fie si chiar inconstient, de "a exista in mod individual" este si primul simtamant al mortii, prima experienta a unei profunde singuratati, adica a neputintei omului de a-si trage viata de oriunde altundeva in afara eului sau. in natura insasi a omului pare sa existe un instinct care distinge modul vietii de modul mortii, adica un instinct care distinge "viata adevarata" care se impartaseste si la care se participa de individualizarea existentei care implica moartea. Daca acest lucru se adevereste, atunci frica primara a lui Adam nu este numai chip si simbol, ci realitate care marcheaza strafundurile sufletului omului din primul moment al venirii sale pe lume.

Dialogul lui Dumnezeu cu primii oameni in Eden se incheie cu vestirea si descrierea profetica de catre Dumnezeu a celorlalte urmari ale caderii. Sa le enumeram: Dusmanie neimpacata se pune intre femeie si sarpe, intre natura omeneasca si diavol. Dusmania va culmina in persoana unui urmas al femeii, care va strivi capul sarpelui, puterea diavolului, in timp ce sarpele abia de va reusi sa-i intepe "calcaiul". Acest urmas al Evei este pentru Biserica Hristos si aceasta prima vestire a biruintei Sale asupra diavolului este protoevanghelia Scripturii, prima veste buna a mantuirii omului. Se vor inmulti necazurile si suspinele femeii, aceasta devenind vas fragil, sensibil la durere. Ea nu inceteaza a fi purtatoare a vietii, dar viata acum este perpetuarea naturii, nu a persoanei. De acum femeia va naste cu dureri copiii sai, deoarece fiecare nastere este si o sfasiere a trupului sau, sfasiere a naturii, adaos de individualitati autonome, muritoare. Relatia femeii cu barbatul ei, forta de dragoste revelatoare a modelului treimic de viata, se preschimba in ruptura cu barbatul sau - "atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani" (Geneza 3, 16).

Dar si accesul barbatului la viata, relatia sa cu pamantul, cu natura, cu hrana-viata sa vor fi prilej de durere si suferinta neintrerupta. Relatia omului cu natura materiala a lumii nu poate sa mai fie relatie personala, relatie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care constituie lumea. Lumea devine obiect neutru, care se opune eforturilor omului de a o supune nevoii si dorintei sale de supravietuire individuala. Pamantul "va rodi spini si palamida" iar omul isi va castiga painea sa "in sudoarea fetei sale"; pana cand se va intoarce si el insusi in neutralitatea impersonala a pamantului transformat in obiect si trupul lui se va descompune in pamant, "pentru ca pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Geneza 3,19).

"Imbracamintea de piele"

Relatarea caderii omului in Sfanta Scriptura se incheie cu scoaterea lui din Raiul desfatarii, pierderea posibilitatii de a manca din "pomul vietii", ceea ce ar fi insemnat pentru el posibilitatea nemuririi. Dar si acest sfarsit dureros este pecetluit de o imagine revelatoare a iubirii lui Dumnezeu, a iubirii care reuseste sa ridice caracterul definitiv si ultimativ al caderii, sa limiteze raul pe care l-a produs aceasta, sa relativizeze iremediabilul. Este imaginea "tunicilor din piele" a imbracamintii cu care Dumnezeu ii imbraca pe primii oameni, imagine care a atras foarte mult atentia exegetilor crestini: "Apoi a facut Dumnezeu lui Adam si femeii lui imbracaminte de piele si i-a imbracat (Geneza 3, 21).

Pentru exegeza eclesiala, imbracamintile din piele cu care i-a imbracat Dumnezeu pe primii oameni simbolizeaza ipostasul biologic care acopera alteritatea personala a omului, inainte de cadere, orice act al naturii biologice-pamantene a omului exista (se realizeaza si se arata) numai ca revelare a chipului dumnezeiesc: constituie alteritatea personala, viata ca relatie si comuniune de dragoste. Dupa cadere, ipostasul subiectului uman este biologic iar energiile naturii sale (energiile psihosomatice) sunt in slujba vietii ca supravietuire individuala. Omul nu inceteaza a fi persoana, chip al lui Dumnezeu, numai ca acest chip imbraca acum "imbracamintea de piele" a nechibzuintei, a stricaciunii si a mortii.

Dar aceasta imbracare cu stricaciunea si cu moartea se dovedeste in cele din urma nespus de mare iubire de oameni a lui Dumnezeu si grija a iubirii Sale. Imbracand persoana umana cu ipostas biologic, Dumnezeu ia in seama consecintele caderii. Energiile naturale (psihosomatice) nu mai ipostasiaza alteritatea personala a vietii ca iubire, ci individualitatea muritoare si viata ei trecatoare. Ingaduind insa si moartea ca urmare a acestei imbracari, o limiteaza numai la individualitatea aceasta biologica, punand astfel limite si sfarsit pacatului ca esec al vietii si stricaciunii: "pentru ca raul sa nu devina nemuritor".

Astfel moartea distruge nu omul insusi, ci perisabilitatea care il inconjoara. Ea nu atinge persoana umana pe care Dumnezeu a chemat-o la fiinta. Moartea distruge si pune capat falsului ipostas de viata, individualitatii biologice cu care a fost imbracat omul dupa cadere. Moartea, rezultat al pacatului, se intoarce impotriva biruintei aparente a pacatului - individualitatea biologica autonomizata - si o distruge. Moartea desfiinteaza zidul cel inconjurator al stricaciunii, eliberand posibilitatile existentiale ale persoanei.

Drumul ramane asadar deschis si dupa cadere, pentru ca persoana omului sa poata deveni din nou ipostas de viata nu de viata biologica, supusa stricaciunii si efemerului, ci nestricacioasa si nemuritoare. Aceasta noua posibilitate existentiala o va inaugura Dumnezeu prin intruparea Sa, devenind astfel inceput al mantuirii si al innoirii neamului omenesc.

Christos Yannaras

Libertatea moralei, Editura Anastasia

09 Martie 2016

Vizualizari: 16315

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Comentarii (2)

  • Tudor StefanPostat la 2010-02-15 21:30

    Articolul este foarte interesant. Totuşi apare o întrebare: Omul înainte de cădere nu mânca şi nu folosea hrana pentru a-şi susţine în viaţă trupul? Sau poate că mânca doar pentru a-şi satisface nişte pofte? Desigur mânca pentru a se menţine în viaţă căci oricum era făcut din ţărână. Am impresia că autorul a trecut mult prea uşor peste existenţa pomului nemuririi care dacă ar fi fost folosit prin fructele sale ar fi înlăturat efectul pomului cunoaşteii binelui şi răului, adică moartea. Ce vrea să însemne asta? Că omul moare apoi devenind nemuritor sau că devine nemuritor înainte de a muri? Acest fapt cred că se rezolvă admiţând că fiecare pom trebuie să-şi facă treaba lui. Respectiv primul să omoare şi al doilea să îndumnezeiască. Aici se pare că tot Domnul Iisus Hristos ne dă răspunsul prin învierea în cea de-a treia zi. Mântuitorul se înalţă la cer după 40 de zile timp în care nu are voie nimeni să-L atingă perioadă după care primeşte toată puterea din cer. Adică se încheie periplul întrupare de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria întrupare care-i permite Fiului născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii să devină om, trăieşte, face ascultare de Dumnezeu până la mucenicie învie, se înalţă la ceruri şi primeşte toată puterea revenind la starea iniţială dar, după ce ne-a arătat nouă că se poate ca om fiind să nu faci compromisuri, să discerni binele de rău şi să faci doar binele (să nu cedezi ispitelor diavoleşti) să faci doar voia Domnului. Ori noi, oamenii, am ajuns în aceste zile, din cauza compromisurilor pe care le facem, să nu mai beneficiem nici de roada primului copac, cel al cunoaşterii binelui şi răului, confuzia fiind atât de mare încât nici nu mai ştim ce e bine şi ce e rău.

  • Alexandru Doina Postat la 2010-02-12 21:08

    superb spus si gandit, intr-un mod elevat si bine documentat... numai bine, D.Alexandru

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE