Cine sa comunice un diagnostic grav?

Cine sa comunice un diagnostic grav? Mareste imaginea.

Din cate stiu, medicul este obligat prin lege sa informeze pacientul despre boala de care sufera. Uneori este foarte dificil sa faci acest lucru, tinand seama ca trebuie sa-i comunici un diagnostic foarte grav, si dupa cum stim, nu toate persoanele au puterea sa primeasca acest mesaj cu tarie.

Pentru astfel de situatii, sunt persoane care sustin ca cel mai potrivit ar fi ca preotul sa comunice acest diagnostic. Dar ce ne facem in momentele in care oamenii, neintelegand de ce li se intampla tocmai lor, ajung sa se revolte chiar pe Dumnezeu pentru ca a ingaduit ca acea boala sa fie prezenta in ei. Vor mai dori sa se marturiseasca si sa se impartaseasca, tinand seama de vestea primita? Nu mai vorbim de faptul ca sunt si persoane care nu cred in existenta lui Dumnezeu si ar refuza din start prezenta preotului langa ei.

Avem si persoane care sustin ca medicii sunt cei mai potriviti sa comunice aceste diagnostice nefericite. Dar ce ne facem cu persoana care primeste un diagnostic, accepta sa parcurga pasii stabiliti de medic si dupa un timp, observa ca are parte de mai multa suferinta. Dorind sa traiasca, va crede ca a ajuns sa-si piarda si acel putin de sanatate din cauza acelui medic, invocand ca i-a administrat ce nu trebuie. O astfel de persoana cu siguranta nu l-ar mai accepta pe medic sa-i comunice diagnosticul final.

Altii spun ca cel mai potrivit ar fi ca psihologul sa-si asume acest rol si nu medicul sau preotul, pentru ca el este cel mai pregatit in a ajuta o persoana sa depaseasca socul unui diagnostic dureros. Dar ce se intampla atunci cand avem parte de un psiholog care nu crede in Dumnezeu si nu depune niciun efort in a-l face pe om sa-si doreasca impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului?

Din cate observam, exista in societatea romaneasca o tendinta exclusivista, care este prezenta si in aceasta problema a comunicarii diagnosticului grav. Aceasta tendinta ne face sa ne oprim fie doar la medic, fie la preot, fie la psiholog si nu la ei. Imi place tare mult ca Ortodoxia invata ca Dumnezeu lucreaza prin oameni. Asta inseamna ca unuia ii poate fi mai potrivit medicul, altuia preotul si altuia psihologul. Deci nu unul, ci toti pot fi priviti ca maini intinse ale lui Dumnezeu catre oameni, in a ridica si usura suferinta.

Adrian Cocosila

02 Aprilie 2012

Vizualizari: 4721

Voteaza:

Cine sa comunice un diagnostic grav? 5.00 / 5 din 1 voturi. 11 review utilizatori.

Comentarii (11)

  • felicis felicisPostat la 2011-02-26 18:42

    Sunt doua situatii aici :sa ai un pacient cu o boala acuta care refuza actul medical,intelegand prin aceasta internare si tratament.El refuza pentru ca nu realizeaza gravitatea bolii care ii ameninta in acel moment viata.Atunci tu ca medic trebuie sa-i spui clar in fata ce urmeaza daca nu se interneaza si nu sa-l lasi sa plece acasa numai pentru a-l menaja psihologic.A doua situatie este cea a unui bolnav cronic a carui viata nu este amenintata pe timp scurt,este cazul in general al cancerelor cu diverse localizari ,dar desigur si a altor boli cronice grave.La aceste cazuri se pune problema ,(deoarece mai este timp),cine il anunta pe bolnav despre starea lui.In general in statele anglo-americane medicul ii spune pacientului cand se confirma afectiunea ,acolo punandu-se acut problema aranjarii afacerilor ,a reglarii testamentare.La noi de obicei anuntam intai rudele apropiate,urmand ca acestea sa-l informeze pe pacient.Dar intotdeauna il informeaza si medicul punandu-se si aici probleme testamentare si de afaceri.Desigur cele mai multe spitale au si psiholog si preot care se ocupa de aceasta problema la bolnavii cronici. Este o problema extrem de delicata chiar si la pacientul cu o afectiune acuta,rezolvabila de obicei, dar la cei cronici este de-a dreptul dureroasa si pentru medic.

  • c ela Postat la 2011-02-17 02:34

    Vorbind de experienta din afara, in occident i se spune pacientului dar si familiei acestuia diagnosticul (chiar daca este unul terminal, cu exeptia copiilor) de catre medic si consider eu ca este f bine ca i se spune. Acum maniera in care o faci conteaza. Pacientul mai are posibilitatea sa vorbesca pe deasupra cu un psiholog din cadrul spitalului si chiar cu un preot, la cerere. Omul adult trebuie sa stie la ce sa se astepte si unii (chiar cunosc un caz) se pot intoarce la Dumnezeu in al 12-lea ceas si mantui sufletul. Daca are pe cineva sa nu inceteze sa se roage pt el, omnul acela in momente disperate, chiar ateu sa fi fost inainte, devine receptiv...De aceea nu trebuie sa incetam sa ne rugam pt cei pt care nimeni nu se roaga. Cu pace!

  • Tudor StefanPostat la 2011-02-16 21:07

    Cred că nu contează cine îi spune unui bolnav gravitatea bolii pe care o are. Am rude care nu şi-au anunţat mama bolnavă de cancer pentru că aceasta ar fi spus că dacă ar avea cancer s-ar sinucide. S-a atins într-un final şi cred că şi-a dat singură seama de boală. De ce este important ca bolnavul să ştie ce boală are? Pentru că poate lua deciziile cele mai bune pentru vindecare. Se mobilizează, se căieşte, îşi poate schimba radical stilul de viaţă, se poate apropia mai mult de Dumnezeu şi poate fi vindecat. Dacă în schimb doar bănuieşte, implicarea nu este totală existând îndoiala: Dar dacă nu? Din bolile grave putem să murim sau să trăim în prelungiri. Întrebarea este dacă ne vom folosi timpul dăruit de Dumnezeu pentru a face voia Lui. Şi acum îmi dau seama că, de fapt, atât a trăi în prelungiri cât şi a trăi reprezintă acelaşi lucru fiind timp de viaţă dăruit de Dumnezeu nouă pentru mântuirea sufletului.

  • Daniela ProinovPostat la 2011-02-16 20:03

    Sunt medic, din 1979. Din 1994 sunt si formator (iertare, nu folosesc anglicismele domeniului, limba romana fiind suficient de bogata pentru a permite exprimari "neaose"). Am lucrat cu sute de medici (in afara de profesori, voluntari apartinand unor domenii diverse) din 1991 incoace. Experienta atelierelor arata ca, cu extrem de putine exceptii, abilitatile de comunicare - in general - ale personalului sunt limitate, iar despre transmiterea unor mesaje delicate, nici nu are rost sa vorbim, intrucat probleme exista deja in interactiunile banale. Invatamantul preuniversitar continua sa ignore invatarea eficace a comunicarii, iar cel medical - de ce ar proceda altfel ? In 1994 am propus un proiect destinat insusirii unor abilitati de comunicare unor doua universitati medicale, in speranta (naiva, s-a dovedit mai apoi) ca vor accepta ca viitorii medici sa isi insuseasca inclusiv stiinta de a transmite vesti triste. Priviri pe deasupra ochelarilor, zambete care exprimau mila (pentru mine), aplecarea spre umar capului cu priviri oarecum compatimitoare, in fine. Ma opresc. Adaug doar un singur detaliu. Din aceleasi ateliere, precum si din practica medicala, am constatat ca, de mult prea multe ori, printre alte minusuri, il avem si pe acela de a nu sti sa lucram in echipa (nu, nu este vorba de microechipa unei interventii chirurgicale). De a nu sti si de a nu dori acest lucru. Am in vedere colaborarile interspecialitati: de ex, medic - psiholog. Aproape zero. Medic - preot ? (!?) De neconceput. Cercul s-a inchis. Bietilor oameni, in situatia de a primi vesti proaste despre ei / apropiatii lor, nu le ramane decat sa se descurce cum or sti cu aceste informatii. De multe ori, sa ghiceasca. In alta ordine de idei: mi se pare halucinant ca o buna parte din timpul petrecut in cabinetul de consultatii sa fie dedicat unor persoane care inainte au fost in diverse clinici/spitale iar eu (!!!) trebuie sa le explic ce probleme au avut/au. Nu, nu ma mana in lupta invidii, banii raman un mijloc nicidecum un scop, cati sunt atatia sunt, intotdeauna vor fi oameni care vor avea mai multi bani, este exact treaba lor, am suficiente alte preocupari, dar nu despre mine e vorba aici. Este foarte trist ca noi continuam sa ne ocupam de boli si in nici un caz, de bolnavi. cam asta e viziunea scolii, medicale, dar si a sistemului de sanatate. Iar medicii, se descurca care cum stie si poate, unii, din fericire, sunt ajutati de talente mostenite, de educatie de acasa, de deschiderea spre marea cultura, iar unii, si mai fericiti, au un duhovnic aproape. Le doresc cititorilor sa nu aiba nevoie de noi. Doamne ajuta.

  • COSTESCU ROXANAPostat la 2011-02-16 19:56

    Doamne ajuta ,tuturor ! Eu sunt de parere ca e imperios necesar sa i se spuna pacientului despre diagnostic si despre finalitatea acestuia , oricat ar fi de dur. Personal nu as vrea sa mi se ascunda adevarul ptr ca as fi vaduvita de ultimele mele clipe . Poate ca multi , in ultimele zile , stiind adevaratul diagnostic si-ar castiga mantuirea printr-o smerenie sincera , o cainta fata de faptele facute, ar avea timp sa se spovedeasca , si ar face astfel incat sa lupte ptr mantuire macar in ultima clipa sau poate chiar s-ar vindeca ( s-au intalnit cazuri) . Daca nu stii ca mai ai foarte putin de trait , pierzi aceste pretioase clipe si nimeni si nimic nu are dreptul sa ti le ia . Pentru cei care se schimba in rau afland diagnosticul , suparandu-se pe Dumnezeu , pentru acestia sa ne rugam noi toti. Fiecaruia Dumnezeu ne-a dat timp suficient sa-L descoperim si sa-L cunoastem . Alegerea e la noi. Important e ca doctorul si familia sa nu ascunda pacientului ADEVARUL . Nu au nici un drept sa faca asta in numele milei si al compasiunii. Sanatate si mantuire tuturor va doresc !

  • Alina DragomirPostat la 2011-02-16 18:56

    Sunt asistenta medicala si am lucrat timp de 13 ani in meseria mea,in Romania. Timp de 10 ani am lucrat intr-un spital judetean,pe sectia Interne. Aici vin pacienti cu diferite patologii-in special cu afectiuni ale organelor interne-dar si pacienti care acuza anumite simptome si doresc sa fie investigati in vederea stabilirii unui diagnostic precis. Pintre acestia din urma,in mod frecvent se diagnostigheaza suferinzi de boli grave,in special tumori maligne,ciroza hepatica virala,TBC etc. In legatura cu intrebarea din titlu,tin sa precizez ca atunci cand era vorba despre o boala incurabila sau extrem de grava,nu pacientului i se comunica diagnosticul de catre medicul sau,ci persoanei (din familie,mai ales) cea mai apropiata de acesta. Aceasta persoana avea puterea de decizie in hotararea momentului prielnic si a felului in care i se aducea la cunostinta celui aflat in suferinta date despre boala de care suferea. Nu stiu daca aceasta este cea mai buna metoda de a instiinta un pacient despre o boala grava,insa mie mi se pare cea mai potrivita. Persoanele apropiate ne cunosc mult mai bine decat un medic care ne-a vazut pt. prima data acum cateva zile,iar acestea pot gasi cuvintele potrivite in acest scop,ne pot oferi mangaiere,speranta si curaj pt. ceea ce va urma. Bunul Dumnezeu si Maicuta Domnului sa ne ajute pe toti sa trecem cu demnitate peste necazurile vietii!

  • Catalina Alexandra RadianPostat la 2011-02-16 17:06

    Ca medic, nu cunosc vreo lege care sa oblige medicul , in ceea ce priveste comunicarea unui diagnostic terminal. Medicul are numai obligatii prin simplul, dar complexul juramant al lui Hipocrate- parintele medicinei, pe care-l depune cand a absolvit o facultate de profil.Prin acest juramant medicul se angajeaza numai la obligatii fata de pacient, si actul medical, obligatii in sensul Non Nocere(sa nu faci rau). Daca omul in esenta lui ar fi INDUMNEZEIT, cu o gandire unitara, sarcina de a comunica un diagnostic grav ar putea reveni oricui. De aici se pleaca: nici pacientii, nici medicii, nu se mai numara printre fiinte cu Duhul lui Dumnezeu! Fara Duhul lui Dumnezeu care lucreaza in tot ce vietuieste, nu se poate face apostolat! Cata vreme respectul, veneratzia fata de valorile fundamentale a disparut, comunicarea interumana va fi inexistenta. Analfabetul erei in care am intrat, nu este acela care nu stie sa citeasca sau sa scrie, este acela care nu intzelege.

  • Alexandru Cosciug Postat la 2011-02-16 13:37

    Un subiect pe cât de interesant pe atât de controversat, deoarece omenirea "nu a ajuns la cunoaşterea totală", aşa cum se exprimă UE prin programul FP7 de cunoaştere dincolo de limitele cunoaşterii obiective, sau "de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu "(1Corintieni 1.21). În general bolile trupului sunt generate de chimia alimentară (alimentaţia neadecvată), de accidente cu acţiuni fizice asupra trupului, de stress (fenomen de reacţie inversă a mediului, insuficient cunoscut) şi, aşa cum a spus Iisus Hristos, de cuvintele pe care le gândim sau rostim. Cercetările recente confirmă vorbele Lui, deoarece multiplicarea celulară este un proces ce se derulează după o axă universală, care poate fi alta decât axa celulei care se divide. "Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă" (Exodul 33.19). Cred că omul modern trebuie să devină conştient de limitele cunoaşterii umane încă din copilărie, înainte de a intra plin de sine ( “Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu." - Isus fiul lui Sirah 10.12) şi cu pieptul gol (fără suflet armonizat divin) în acest univers încă necunoscut. Încă nu ştim cu funcţionează reacţia inversă a credinţei, dar dacă ne ducem la medicină aflăm că elaborarea elementelor figurate ale sângelui, singurele elemente naturale ce pot învinge orice boală, are loc în măduva sternului, iar dacă ne ducem la Pavel, Evrei 4.12, găsim cea mai plauzibilă explicaţie a vindecărilor miraculoase, bazate pe credinţă: "cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă." (probabil tot sternul) În opinia mea, certificată printr-o boală pe care am avut-o şi care s-a vindecat prin intervenţia combinată a medicului curant şi a reacţiei inverse produsă de rugăciunile soţiei şi ale mele, într-o situaţie de boală gravă, imposibil de vindecat prin ştiinţa medicală actuală, omul, chiar şi lipsit de credinţă, îşi va duce privirea către cer, sperând că Dumnezeul contestat de el, în bunătatea lui supremă, îl va vindeca. Medicul român, chiar sceptic sau ateu, ar trebui să-l informeze despre gravitatea bolii pe pacient sau familia lui şi să-şi decline competenţa în ceea ce priveşte vindecarea, rugându-se în acelaşi timp ca Dumnezeu să-i dea înţelepciune pentru a putea interveni şi vindeca boli din ce în ce mai dificile. În ceea ce priveşte psihologul, mă tem că acesta este deja departe de Dumnezeu, deoarece noile programe de tratament sunt bazate pe “NLP- neuro lingvistic program” = este un program ştiinţific destinat identificării şi rescrierii credinţelor limitative, în scopul remodelării personalităţii cu ajutorul procesului de integrare ştiinţifică a creierelor. Acest program este utilizat în toate centrele psihologice din lume, deoarece este predat în toate şcolile de formare a viitorilor psihologi, ca fiind considerat cel mai modern mijloc de implementare şi asigurare a libertăţii personale şi de eliberare a omului nou de sub “jugul bun şi povara uşoară” a necunoscutului, invizibilului şi infinitului Dumnezeu. Dacă lumea nu devine conştientă de faptul că Dumnezeu ne apără numai şi numai dacă şi noi vrem acest lucru încă înainte de a fi nevoie de intervenţia Lui şi că rostul vieţii nu este de a trăi hazardat la infinit, atunci ne vom teme de moarte până la moarte.

  • vasile rojneacPostat la 2011-02-16 10:46

    Ați abordat un subiect f. interesant. Sincer vedeți lumea se îndreaptă din ce în ce spre mai rău.Oamenii nu își mai asumă nici o formă de suferință în viață. Cum dau de greu fug de suferință, uitând că nu există fericire fără suferință. Asa a făcut și Hristos când a mântuit lumea:mai întai a fost crucea si apoi învierea. Sunt convins că un creștin ortodox autentic, care trăiește viața liturgică a Bisericii, nu primește moartea cu groază. Am fost martor la moartea IPS Bartolomeu și am stat la priveghiere lângă sicriul dansului si am văzut cum a murit:acceptând moartea pe buze văzându-se chinurile groaznice, suferinta, dar și zâmbetul de izbăvire din acestea de aici. De aceea cred că cine nu-și trăiește credința, nu crede cu adevărat în Hristos și moare ca un las părându-i rău de cele de aicea. ”Învață-ne să socotim bine zilele noastre ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune”!!!!!!!!!!!!!!!

  • Daniel Mihailescu-MarinPostat la 2011-02-16 09:56

    Sotia mea este medic rezident de medicina interna anul 3, in toti acesti ani petrecuti in spital a vazut multe si o sa mai vada inca si mai multe, a vazut oameni murind, i-au murit oameni in brate la doar 26-27 de ani. Acum trecand direct la subiect, sotia mea a avut mai multi pacienti care erau foarte grav bolnavi si care doctorul primar le spunea ca nu mai au mult de trait. Chiar sotiei mele i-au fost reprosate unele lucruri, ca de ce le spune pacientilor situatia in care se afla. Sotia mea este o femeie extraordinara si un doctor minunat, spune pacientilor starea in care se afla dar......le da si un sfat sufletesc, ii ajuta sufleteste, le spune ca vor fi mai bine daca urmeaza tratamentul dat, daca mai tin regim, le mai spune si o gluma ca sa-i mai inveseleasca.....aproape toti pacientii o iubesc, pentru ca se ataseaza sufleteste de pacienti. Eu cred ca fiecare trebuie sa-si faca treaba, apropo in spitalul in care ea lucreaza, nu a mai trecut un doctor de tare mult. Concluzionez ca daca fiecare isi face treaba, lucrurile se vor aseza. Uni oameni sunt mai buni, altii mai rai, uni doctori mai buni, alti mai putin buni, preoti, profesori,ingineri.....si pot sa dau exemplu de profesii in care oamenii sunt de 2 feluri. Dumnezeu sa ne ajute, si pe noi pacientii si pe ei doctorii, si pe preotii si pe profesori si judecatori sa ne facem treaba corect, bine si cu sufletul curat. Doamne ajuta.

  • ion mirosanuPostat la 2011-02-16 09:10

    Consider că un om care nu se gândeşte zilnic la ce se petrece cu el este iremediabil pierdut . Teoretic acesta mai are o şansă , aceea fiind logica simplă : Ce-am făcut , trebuie să desfac . Bolile nu sunt aşa nişte lucruri care vin şi pleacă acestea sunt nişte consecinţe ale felului în care am ales să ne trăim zilele . Burţi supraîncărcate = boală , stres=boală , viaţă fără Dumezeu = aici nu mai ştiu ce să spun .

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE