Dumnezeul care crede in om

Dumnezeul care crede in om Mareste imaginea.

Pentru atei si pentru multi alti liber cugetatori, fenomenul credintei reprezinta o realitate lipsita de sens. Faptul ca ei nu vad un rost al credintei arata ca este o realitate mai degraba necunoscuta de catre acestia, una straina lor, dar nu si un neadevar. In Biserica Ortodoxa insa credinta este inteleasa si traita nu plecand dinspre om catre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu inspre om.

In acest sens, omul crede in Dumnezeu pentru ca El a crezut mai inainte in om. Nu in sensul absolut, desigur, ci pentru ca din iubire, Dumnezeu a dat o sansa lumii acesteia si omului sa existe. Dumnezeu a crezut in om, aducandu-l la existenta dupa “Chipul Sau” si chemandu-l la asemanarea cu Sine, ca un “partener vesnic de dialog”. Nici dupa caderea in pacat a protoparintilor, Dumnezeu nu a incetat sa creada in om, purtandu-i de grija spre a-l aduce, in Hristos, in Imparatia gatita lui. Intreaga istorie a mantuirii a aratat ca Dumnezeu crede in om, mai mult decat omul crede in el insusi sau chiar decat omul crede in El.

Aceasta este calea credintei in Biserica, invatata de la Hristos, cale ce nu se poate explica si intelege deplin din afara, ci numai din interior. Prin credinta omului i se lumineaza in parte taina existentei si totodata I se deschide calea vietii dumnezeiesti.

Omul care crede in Dumnezeu

Nu este deloc intamplator faptul ca Sfintii Parinti au stabilit ca primul cuvant al Simbolului niceo-constantinopolitan (Crezul) sa fie “cred”. Este dovada faptului ca intreaga viata a Bisericii Ortodoxe si marturisirea invataturii sfinte se intemeiaza pe realitatea credintei.

In zilele noastre, “a crede”, ca de altfel multe alte cuvinte, a saracit in sens si in putere. Cand afirm, de exemplu, “cred ca mai voi duce maine la biserica” sau “cred ca nu exista viata extraterestra”, nu fac decat sa enunt o probabilitate sau sa exprim o simpla opinie la nivel personal.

In Biserica, lucrurile stau insa cu totul altfel. Cand Biserica marturiseste “Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul…”, exprima o certitudine. Este acea incredintare izvorata din viata in si cu Dumnezeu in istorie, prin tot ceea ce El ne-a descoperit cu privire la Sine si la lumea aceasta.

Marturisirea credintei nu mai apare ca un postulat aprioric, cat ca urmare a unei relatii vii a Creatorului cu intreaga faptura desfasurata in timp. In acest sens, Biserica Ortodoxa nu se simte nevoita sa exprime argumente de ordin rational pentru a explica existenta lui Dumnezeu, ci sa dea marturie adevarata despre toate acele momente in care El i-a purtat si ii poarta de grija omului.

Credinta sau sentiment religios?

La nivel personal putem marturisi formal acelasi adevar de credinta ca si Biserica, insa fara a avea o credinta lucratoare. Aceasta este marea problema, dar si marea provocare adresata crestinului din toate timpurile.

Credinta formalista vadeste astfel in noi prezenta sentimentului religios. Acesta face din crestinism nu numai o religie, ci si o ideologie. Hristos insa nu a venit in lume ca intemeietor de religie si nici sa schimbe mentalitati. A venit ca Mantuitor pentru a-l vindeca si innoi pe om. A venit ca Invatator pentru a ne arata un alt mod de viata, cea dumnezeiesca. A venit ca Imparat, spre a calauzi “poporul sau” in Imparatia Tatalui. Or, pe Hristos Mantuitorul, Invatatorul si Imparatul nu-L putem intalni decat pasind pe calea credintei.

De aceea, Hristos ii intreba pe cei pe care urma sa-i tamaduiasca daca cred si nu daca nutresc sentimente religioase. Mantuitorul a spus despre cei ce au credinta macar cat un graunte de mustar, ca pot muta si muntii. Nu acelasi lucru se poate spune si despre sentimentul religios. Din contra, de am avea “munti” de sentimente religioase, nu cred am putea muta nici macar un graunte de mustar.

Acest aspect este foarte evident in vremea noastra. Daca ni se pare ca lumea de astazi a saracit in credinta, se intampla deoarece in aceasta a sporit de fapt sentimentul religios. Asa se face ca ajungem ca la “umbra” sentimentului religios sa poposim, ba chiar sa sedem vreme indelungata, in loc sa continuam drumul catre cunoasterea Dumnezeului celui Viu prin credinta. Sentimentul religios este insa “smochin neroditor”, astfel incat, oricat ne-ar adaposti sub bogata sa coroana de frunze, nu ne va putea niciodata potoli foamea.

Radu Alexandru

02 Aprilie 2012

Vizualizari: 3400

Voteaza:

Dumnezeul care crede in om 5.00 / 5 din 1 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Petru IanoviciPostat la 2010-11-15 23:44

    Felicitari pt Radu Alexandru. Este genul de idei sai genul de abordare care-mi place foarte mult. Voi prelua ideea aceasta intr-o predica. Da, Dumnezeu a crzut in om, adica i-a acordat credit chiar de la inceput din gradina Eden, cand i-a pus in fatza pomul oprit. Chiar daca a fost intr.un fel inselat in asteptari, El a mers mai departe. In vremea potopului se spune ca I-a parut rau ca intocmise pe om (Gen 6,6) dar acest cuvant trebuie inteles in sensul lui orignal, si anume "I-a parut rau de experienta trista in care ajunsese omul pe care-l intocmise", caderea omului "a produs mahnire in inima Lui". Mai departe, Dumnezeu a acordat credit omului atunci cand a trimis pe Fiul Sau sa moara pe cruce, desi stia ca numai unii vor beneficia de mantuirea adusa prin cruce. MULTUMESC DOMNULUI RADU ALEXANDRU pentru aceasta abordare! Petru Ianovici

  • Rodica MurariuPostat la 2010-10-20 06:22

    Cred ca pana la sfarsitul vietii noastre, Dumnezeu crede in noi, asteapta intoarcerea fiului risipitor, in care ne regasim.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE