Eram in Aiud

Eram in Aiud Mareste imaginea.

Despre anii mei de la Aiud ar trebui sa mai scriu cel putin inca pe atatea pagini cate am scris pana acum, dar timpul meu se scurteaza si, hartuit de zilnicele treburi, ma vad silit nu numai sa-mi grabesc condeiul, ci si sa aleg din multele amintiri pe cele mai vrednice de luare aminte.

Nu aveam sa cunosc niciodata in intregime aceasta inchisoare uriasa, alcatuita din mai multe cladiri, curti interioare, sectii. Legea secretului era stricta si aici, nu era permisa nici o comunicare a detinutilor din sectii sau celule diferite; ochelari negri nu existau, dar trecerea osanditului dintr'un loc in altul se facea cu patura sau mantaua pe cap. In aproape cei patru ani cati i-am petrecut in Aiud nu mi-am putut da seama nici macar daca puscaria e departe sau aproape de oras, cat e de larga, cum arata pe dinafara. Ferestrele erau oblonite cu sipci de lemn, oblice in sus - si numai in sus -, printre care puteai sa vezi un petic de cer, dar niciodata curtea.



Din camera de pe sectia unde am poposit intai am auzit, seara, celularul de alaturi ca pe un stup urias zumzaind prin cele trei sute de ferestre. Impresia a fost puternica.

Mi-am declarat suferinta si am fost dus in fata unei comisii de medici (detinuti care erau folositi profesional in inchisoare); acestia mi-au examinat fistula si au pus diagnosticul unei tuberculoze osoase in regiunea sacro-coccigiana. In felul acesta m'am pomenit intr'o camera mare de bolnavi t.b.c. — vreo treizeci la numar — care aveau o hrana ceva mai consistenta si o ratie zilnica de hidrazida.

Acolo l-am gasit - si cunoscut - pe Nicolae Porsenna, vestit prin romanele lui slabe si prin cartile despre spiritism (el ii spunea meta-psihica). Fusese avocat de meserie, avea o cultura bogata, cunostea cateva limbi straine. Era in varsta acum, dar se tinea bine, avea simtul umorului si, mai ales, povestea frumos, seara, cand gardienii se simteau mai rar pe la usa (coridoarele Aiudului nu aveau presuri, dar gardienii, de cum intrau in serviciu, isi imbracau cizmele cu un fel de sandale de pasla, carora detinutii le spuneau „pisici"). Mi-a venit si mie randul sa povestesc, am spus ce am stiut, pana cand, intr'o buna seara, am anuntat ceva nou, Steaua Zimbrului, piesa de teatru inca nescrisa, dar construita - vreme de aproape trei ani - act cu act si scena cu scena, pana la amanunt. Aveam de gand sa incep a lucra efectiv in ianuarie si voiam ca mai intai, povestind-o, sa vad reactia ascultatorilor - oameni de conditii si niveluri culturale foarte variate - si, eventual, observatiile lor. In prima seara nu am izbutit sa povestesc dcecat jumatate din piesa; am sfarsit-o in cea urmatoare. Reactia a fost atat de favorabila -se putea spune entuziasta -, incat nu am mai asteptat sa vina ianuarie si am inceput sa lucrez primele versuri chiar atunci, in noaptea aceea, 10 decembrie 1960. M'a intarit Dumnezeu si am lucrat cu mare indaratnicie, zi de zi si noapte de noapte, alcatuind si lepadand mii si mii de versuri, repetand la infinit forma definitiva si recapituland - o saptamana din cele patru ale lunii - tot ce lucrasem pana aici. Am lucrat acolo, in sectia de bolnavi, am continuat sa lucrez in celular, unde am fost mutat dupa doua luni (bineinteles, fara nici un semn de vindecare). Piesa a fost gata la 25 ianuarie 1961, dupa treisprezece luni de munca neintrerupta.

In acelasi timp se rotunjea proiectul unui Mesterul Manole. Ideea imi fusese sugerata in 1958 de catre Ion Sahighian, care ar fi vrut sa-i scriu un scenariu pentru un film romanesc. Inspiratia centrala o avusesem intr'un compartiment de tren, in drum spre Targoviste, dar mare lucru nu crestea imprejur. In ultimii doi ani gandisem piesa indelung, fara sa izbutesc a o inchega multumitor; se repeta parca drama insasi a legendei: o scena se prabusea aproape imediat ce fusese zidita. in celularul de la Aiud m'am asezat pe proiect cu toata staruinta, l-am inchipuit in felurite ipostaze. Trecuse mai mult de un an de cand ispravisem Steaua Zimbrului, eram aproape descurajat; imi mai trebuia o „cheie" si nu o gaseam. Prin luna aprilie a anului 1962 sedeam intr'o celula la parter, impreuna cu Pit (porecla de alintare a doctorului Constantin Diaconescu). Dupa cateva ore de tacere (fiecare cu a lui) am exclamat:

- Pit, acum s'a nascut Mesterul Manole!

Gasisem si „cheia" care-mi mai lipsea. Din ziua aceea m'am asternut pe lucru, zi de zi si noapte de noapte; in vara lui 1963 piesa era incheiata, dar cateva scene le-am inlocuit ceva mai tarziu, prin toamna. Lucrasem si inmagazinasem in memorie peste zece mii de versuri -teatru si poezie -, repetarea imi solicita mult mai mult timp, soliditatea memoriei imi era deseori amenintata de subnutritie si boala.

In fapt, cand ma gandesc la Aiud ma gandesc la aceste doua piese. Munca aceasta - si mai ales constiinta creatiei - mi-au mentinut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu multi se bucurau. Acest univers interior al meu m'a facut sa indur cu numai jumatate de suferinta toate privatiunile si promiscuitatea vietii de puscarie: foamea, frigul, oboseala, murdaria, praful, spaima, perchezitiile, umilintele de tot felul, turnatoriile, nervii camarazilor de celula. Nu am cuvinte sa-i dau multumita lui Dumnezeu pentru acel dar de a fi in stare sa ma implic intr'o asemenea munca. Aproape ca nici de boala nu-mi mai aduc bine aminte. Rana continua sa supureze si, pana la urma, sotii Balea - medicii sefi, oficiali, ai inchisorii - au hotarat sa fiu dus la spital (o sectie speciala a penitenciarului) si operat.

Operatia mi-a facut-o doctorul Gheorghe Sarbulescu (condamnat in lotul lui Radu Gyr), asistat de doctorul Aurel Marin (o somitate a medicinei romanesti, care fusese batut crunt la Securitatea din Uranus si incercase sa se sinucida). Dar la cinci zile dupa operatie am fost dus din nou la celula, cu regim de „marginea patului" (nici la Aiud nu era voie sa stai intins pe pat in timpul zilei), asa incat la numai cateva saptamani plaga s'a redeschis si a reinceput sa supureze. Numai dupa vreun an am fost mutat in sectia a Xl-a, unde am gasit vreo doua sute de condamnati bolnavi de toate felurile de tuberculoza: pulmonara, osoasa, ganglionara, testiculara, oameni care scuipau sange, oameni in carji, oameni pe targa, oameni cu gaturile umflate. Acolo l-am regasit pe Sandu Lazarescu, pe Horia Nitulescu (fost gazetar la Sfarma-Piatra, pe parintele Daniil Sandu Tudor, acolo l-am cunoscut pe Ernest Bernea.

In acel timp, Administratia inchisorii a hotarat construirea unei noi aripi a spitalului, vecina cu sectia a Xl-a, si a repartizat la munca pe tuberculosii cu forme mai usoare. Pe acel santier am invatat meseria de dulgher (de la un meserias de prin Prahova) si am lucrat efectiv dulgherie, ridicand nu numai schele, dar si capriorii acoperisului. De acolo, de sus, puteam sa ma uit in curtea sectiei-fabrica, de alaturi, si sa-l vad pe fratele meu, Mitica, in haine vargate, traversand de la un atelier la altul, cu umerii usor adusi inainte.

Inca din primele zile aflasem - de la alti detinuti - ca Mitica era in Aiud, ajuns acolo inaintea mea. Chiar de la inceput fusese repartizat sa lucreze in fabrica (puscaria avea o fabrica metalurgica), datorita calificarii lui de proiectant. Cei din fabrica lucrau mult, intr'adevar, dar se bucurau de un regim mai omenos: hrana mai multa, saltele si cearceafuri pe paturi, biblioteca, sala de sah. „Cazul" lui insa era uluitor. In 1941 fusese condamnat de regimul Antonescu la opt ani de inchisoare. In 1944 a fost eliberat, printr'un decret de suspendare a pedepsei, si vreme de 15 ani nu 1-a mai deranjat nimeni cu nimic. in 1959 a fost arestat, trecut sumar pe la Securitate si, fara nici o ancheta, fara nici un nou proces, trimis la Aiud, cu o asa-numita „reactivare de mandat", sa execute restul celor opt ani la care il condamnase regimul Antonescu! Omul a protestat in zadar; a ajuns la Aiud si a executat restul, pana la ultima zi.

Acum muncea in fabrica, iar eu ma uitam la el de pe varful unui acoperis, fara ca el sa-si dea seama ca sunt acolo.

Cam o data pe luna, celor din fabrica li se aducea cate un film. Vizionarea se facea seara in curte (uneori puteam auzi si noi muzica; sectia noastra era despartita de fabrica printr'un zid masiv, inalt de patru metri). Se intampla insa ca sectia-fabrica nu avea banci suficiente, si atunci se facea un imprumut de la sectia t.b.c.: cei de dincolo veneau, doi cate doi, pana'n poarta sectiei noastre; tot cate doi de-ai nostri carau bancile, fiecare de cate un capat, si le inmanau, in poarta, celorlalti. Totul se facea sub ochiul atent al sefului de sectie, care nu ingaduia - sub nici un motiv si sub aspra amenintare - vreun schimb de cuvinte sau semne, intr'o asemenea seara eram in dormitor, poate ca lucram, poate ca sedeam pe ganduri, poate ca vorbeam cu cineva, cand cativa colegi au navalit pe mine si m'au impins afara:

- Ia o banca, pune mana pe o banca. uite, pe asta. ia-o de capatul din fata, fratele e'n poarta!.

Nici nu ma dezmeticisem bine cand m'am pomenit in fata lui Mitica. Napadit de emotie, am scapat banca si am alergat in bratele lui. Ne strangeam si ne imbratisam si nu ne venea sa credem ca suntem aievea. A avut timp sa-mi spuna in ureche:

- Sa stii ca mamica a murit.

Si iar am lacrimat amandoi si ne-am strans, pana ce gardianul, pesemne si el miscat de aceasta intalnire, a mormait:

- Gata, gata!

I-am simtit complicitatea si ne-am dat seama ca mai mult nu se cade sa-1 expunem. intr'adevar, nu ne-a raportat.

Biata maica-mea! Moartea ei nu-mi era chiar o noutate, ci mai mult o confirmare. Aflasem in celular, prin „Morse", de la detinuti care statusera impreuna cu Mitica prin alte celule sau in fabrica. Multa vreme dupa arestarea mea, maica-mea n'a stiut nimic (si, bineinteles, nici taica-meu). Stiind-o bolnava, Mitica o tot mintea ca m'a trimis patriarhul cu o delegatie in strainatate si ca s'ar putea sa stau mai mult, ca cenzura obisnuieste sa opreasca scrisorile de peste hotare, dar ca el stie ca sunt bine etc. Fara sa stie de aceasta, avocatul meu, cu buna intentie de a face ceva pentru mine, le-a trimis parintilor mei, prin posta, textul unei cereri catre Guvern (in sensul ca ei sunt batrani, iar eu sunt singurul lor sprijin), cu invitatia de a o semna. Maica-mea era bolnava pe pat. Cand a priceput adevarul, a exclamat:

- Asadar Valerica e inchis ?!

Din acel moment i s'au pecetluit buzele si n'a mai grait o vorba pana i-a venit vremea sa-si dea sufletul (scena o cunosc din relatarea surorii mele).

Inca de pe cand eram in celular, prin pereti se raspandea zvonul ca intr'o camera de pe sectia a V-a se aflau mai multi sefi legionari si ca Administratia incepuse cu ei un program de „reeducare". Prin sufletele condamnatilor mai vechi a trecut un fior de groaza, la gandul ca s'ar putea reedita la Aiud fioroasa „reeducare" de la Pitesti si Canal.

Mai tarziu, in sectia a XI-a t.b.c. aveam sa aflu ca, intr'adevar, foste capetenii legionare ca Dumitrescu-Borsa, Victor Biris, Traian Costea si altii se lepadasera public de trecutul lor politic, infierandu-si fostii sefi, si se fagaduiau, in perspectiva unei eventuale eliberari, leali regimului de democratie populara. Exemplul lor fusese urmat de altii si de altii, reeducarea luase proportii, in toate sectiile functionau cluburi in care detinutii, unul dupa altul, isi faceau "autoanaliza" (adica expunerea critica a trecutului politic) si "precizarea de pozitie".

Despre reeducarea de la Aiud exista o carte a lui Ion Carja (intoarcerea din infern, voi. II) in care etapele acelei dramatice experiente sunt infatisate cu multe amanunte, in buna parte cu destula acuratete. Autorul, fost prieten al meu de la Cluj si incaput in America pe mainile unor scursori ale exilului, imi pomeneste numele de cateva ori, ceea ce m'a obligat sa-i adresez o „scrisoare deschisa" in toamna lui 1973, publicata in revista Credinta. Consider acea scrisoare drept parte integranta a acestor Memorii si o constitui drept anexa a prezentului manuscris. Cateva amanunte insa le consider necesare.

Sectia a XI-a t.b.c. devenise faimoasa in Aiud prin aceea ca era „rezistenta" la reeducare. E adevarat ca Administratia ne lua „cu bini-sorul". S'a infiintat mai intai un „club cultural", condus de un fost bacan, Ion Banita, lichea patentata si turnator ordinar. Clubul insa avea biblioteca si, cum in sectie erau foarte multi intelectuali, ne-am asternut pe citit, ceea ce nu mai fusese posibil de pe cand eram liberi. Au avut loc si mai multe conferinte, tot culturale, in cadrul carora am vorbit si eu, despre Eminescu (si cred ca a fost unul din lucrurile mele bune in acest gen). Dar invitatiilor la „autoanalize" nu le dadea nimeni nici un raspuns. Toti nadajduiam ca, bolnavi fiind, Administratia nu-si va ingadui sa ne forteze in vreun fel.

Intr'o zi a aparut in sectie colonelul Gheorghe Craciun, comandantul inchisorii. Il revedeam dupa 16 ani; se ingrasase, chipul ii era mai aspru. A dat cuiva o hartie sa o citeasca cu glas tare. Era o scrisoare a lui Radu Gyr (despre care se auzise prin puscarie), in sensul ca renunta la tot trecutul lui politic si se desolidarizeaza de orice apartenenta la Miscarea Legionara. Craciun a poruncit apoi sa mi se dea mie hartia si m'a invitat sa spun daca recunosc semnatura originala a lui Gyr. Am recunoscut-o. Comandantul ne-a recomandat sa reflectam.

Au mai trecut cateva saptamani si eforturile lui Banita nu aveau nici un rezultat. Craciun a aparut din nou, a selectionat din sectie vreo 15-20 de „personalitati" si, in camera clubului, ne-a tinut un discurs patetic in sensul ca e anacronic si nesanatos sa mai credem in himerele noastre politice si ca e vremea sa incetam a mai fi socotiti dusmani ai poporului. In discursul sau insa a facut cateva ironii la adresa sentimentului religios, amintind ca astronautii sovietici au zburat prin cer si nu l-au vazut nici pe Dumnezeu si nici pe ingerii lui. La sfarsit a prins a invita pe fiecare in parte sa-si spuna parerea, si imi amintesc ca m'am suparat rau pe parintele Daniil Sandu Tudor, care sedea pe banca din fata, il aprobase tot timpul, din cap, pe comandant, si acum spunea ca se declara deschis unui program de lamurire. Cand mi-a venit randul, i-am intors lui Craciun ironia, in sensul ca la o asemenea interesanta intalnire asteptam ceva mai mult decat o judecare a religiei la nivel folcloric. Numai afara in curte, cand el a vorbit in fata tuturor celor din sectie, mi-am dat seama ca-l suparasem rau. Furios pe rezistenta noastra, a urlat la un moment dat ca „Anania ar face mai bine sa-si marturiseasca pacatele de la Cluj - le stie el - decat sa-si continue activitatea dusmanoasa chiar si aici, in puscarie". Nu m'am tulburat si mi-am vazut de treburi, lucrand zilnic la Mesterul Manole.

Nu incape nici o indoiala ca aceasta incapatanata munca a mea, literara, m'a tinut oarecum in afara nu numai a mizeriilor vietii de puscarie, ci si de tragismul reeducarii. Auzeam de scene sfasietoare -unora le-am fost si martor - ale celor ce-si pastrasera, cu cinste, crezul legionar si investisera in el cu convingere si mandrie, cate 15 si 20 de ani de temnita. Acestora li se cerea, cu mijloace mai mult sau mai putin coercitive, nu numai sa se lepede de acel crez, ci si sa-si osandeasca, in cuvinte aspre, ca pe niste criminali, idolii carora le slujisera o viata intreaga. E adevarat ca unii, satui pana'n gat de puscarie si deznadajduiti in a mai vedea vreodata „victoria legionara", asteptau in secret o constrangere oarecare spre a-si putea marturisi renegarile, cu suficienta acoperire - fata de opinia publica si de propria lor constiinta, asa cum n'ar fi indraznit sa faca „de buna voie si nesiliti de nimeni". (Cele mai multe calugarite de la Bistrita olteana se pomenisera asa din pruncie, orfane crescute in manastire, fara sa le fi intrebat cineva daca doresc sau nu sa se rastigneasca pe crucea Domnului. La maturitate se trezeau fara vocatie, dar nu-si asumau pacatul de a parasi haina monahala si a intra in rosturile comune ale societatii. Un decret al statului comunist.

In 1959, care le alunga din manastire si le silea sa imbrace haina civila, cu tot dramatismul lui aparent, le-a fost acestora un fel de decret de eliberare. Absolvite de pacatul apostazierii, numeroase calugarite renuntau cu usurinta la uniforma si se maritau cu voiosie.).

La cateva saptamani am fost chemat in cabinetul comandantului. N'a pomenit o vorba despre faptul ca ne-am mai fi vazut candva. Vorbea domol despre procesul de reeducare al intregii puscarii si, in final, mi-a strecurat ideea de a da eu semnalul in sectia a Xl-a, cea atat de indaratnica. I-am marturisit sincer ca eu nu ma mai consider de mult legionar si ca a da o declaratie in acest sens nu ar insemna pentru mine nici o dificultate. As fi preferat insa s'o dau in stare de libertate, spre a nu o lipsi de valoarea juridica si morala. Chiar daca ar fi trebuit insa sa o dau in inchisoare, as fi dat-o bucuros, daca mi s'ar fi cerut inainte ca marii sefi legionari sa le fi dat pe ale lor. Eu nu stiu daca ei sunt sinceri sau nu, daca nu cumva maine se va dovedi ca a fost doar o manevra a lor spre a induce in eroare regimul (cum auzisem ca facuse Nicolae Petrascu prin 1945-1946); in cazul ca ar fi trasi la raspundere intr'un eventual proces, pe mine ma poate pandi primejdia de a fi socotit ca am facut acelasi lucru, nu din convingere si cu sinceritate, ci din „disciplina legionara", ca unul care „mi-am urmat sefii". Craciun a priceput esafodajul eschivarii mele si n'a insistat.

Necazul l-am avut la intoarcerea in sectie, unde parintele Daniil -altfel, om duhovnicesc si cu prestigiu cultural - opina pentru inceperea reeducarii („mai curand sau mai tarziu, tot trebuie s'o facem, si-apoi le prinde bine legionarilor astora sa-si mai scuture constiinta de crimele pe care le-au comis in numele Crucii"). Mai mult, marturisea ca se va oferi sa inceapa el. Umbla de la om la om, cautandu-si aderenti, si nu l-a potolit decat amenintarea fostului sau usier de la ziarul Credinta, legionar, care se oferea sa-i puna fostului gazetar Sandu Tudor intrebari si apoi sa precizeze el cate milioane de lei ii adusese in pachete, de la usa pana la safe, pretul monstruoaselor santaje cu care-i despuia pe oameni de parale. La vreo saptamana, parintele Daniil a fost scos din sectie, cu bagaj cu tot. La nu mai stiu cata vreme am auzit ca murise in celular. Preotii, vreo sase-sapte, cati ne gaseam in sectie, i-am facut rugaciunile de ingropare. Am fost trist si de moartea lui, dar si de faptul ca plecase din sectie fara sa fi apucat sa se impace cu domnul Ernest Bernea - om de rara cumsecadenie -, cu care se certase pe niste principii de filosofie a culturii si pe care il insultase cu vorbe grele, asa cum numai un temperament ravasit ca al sau putea sa rosteasca. Mijlocisem in zadar, nu l-am putut indupleca. Dumnezeu sa-1 ierte! A ramas in urma lui un Acatist al Sfantului Ioan Evanghelistul, invatat pe de rost de un tanar pe care nu-mi mai amintesc cum il chema; se parea ca e singurul depozitar al textului.

Atitudinea gardienilor devenise moderata; disciplina, mai putin severa; de prin alte sectii se eliberau loturi; se zvonea ca Guvernul ar fi dat un decret pentru punerea in libertate - treptata - a tuturor detinutilor politici, iar noi, cei din sectia a Xl-a, speram sa beneficiem de decret fara sa mai trecem prin reeducare. Dar n'a fost asa.

Intr'o buna zi a aparut in sectie, transferat din alta parte a inchisorii, Nicolae Grigorescu, avocat, fost primar legionar al Targovistei. Se stia despre el ca devenise un fruntas al reeducarii si un adevarat „spargator de fronturi" in campurile de rezistenta. Din primele ore a fost numit sef de club si s'a instalat in locul lui Banita. Ne-a strans in curte si ne-a tinut un discurs patetic; altfel, era bun orator si creier inteligent, dar ochii ii scaparau de lichelism. L-am ascultat toti si am tacut.

Grigorescu isi avea camera lui aparte, hrana dupa voie, primea pachete de la familie, cu ratie de tigari (fuma foarte mult), se bucura pana si de dreptul de a avea un valet, pe bietul „Nenea Gogu", un detinut bondoc, care mergea mai mult de-a fuga si care facea tot pentru „sef (mancare, curatenie'n camera, serviciu de informatii confidentiale), doar-doar l-o scapa mai repede din puscarie. Mai presus de orice, insa, Grigorescu a fost cel care a urnit reeducarea in sectia noastra, si tot el a ispravit-o. La inceput a avut rabdare si a dus „munca de lamurire" de la om la om. Intr'o buna zi, pe usa clubului a aparut o lista cu numele a vreo zece-cincisprezece insi care „aderasera" la reeducare; a doua zi, lista s'a lungit cu inca cinci-sase; a treia zi, cu vreo zece. Nimeni nu parea constrans, fortat in vreun fel: de cum se hotara, fiecare se ducea la lista si isi scria numele. Rezistentii de pana ieri se agitau prin curte, in consultari de cate doi-trei, si se grabeau spre usa clubului, voind parca sa scape de vina de a fi fost printre ultimii. Cand lista s'a umplut mai mult de jumatate, mi-am pus si eu numele pe ea, impreuna cu prietenul Sandu Lazarescu, pe care-l regasisem aici, cu o tuberculoza pulmonara reactivata, si cu care imi petreceam cele mai multe ceasuri ale zilei.

Gigorescu s'a oferit sa-si faca primul autoanaliza (desi si-o mai facuse de nu stiu cate ori prin alte cluburi) si ne-a oferit un model de stupiditate in gandire si vulgariate in limbaj, calitati ce pareau a califica orice examen de acest fel drept autentic si sincer. L-au urmat cei mai zelosi, si altii dupa ei, zi de zi, saptamani si saptamani in sir.
Ma hotarasem sa ma asez pe pozitia nu a „omului politic", ci a teologului, si sa-mi motivez neaderenta la Miscarea Legionara prin incompatibilitatea dintre ideologia si faptele ei, pe de-o parte, si invatatura crestina, pe de alta. O asemenea paralela nu se putea face fara ample incursiuni in Biblie si in Sfintii Parinti. Grigorescu parea interesat, dar „asesorii" (imi amintesc de unul Grigoriu, profesoras prin Prahova) au obiectat, iritati, ca la adapostul autoanalizei propagam religia in penitenciar, ceea ce era impotriva regulamentului. Mi s'a soptit ca au expediat si „note informative", in acest sens, la comandament. Dar de acolo nu le venise nici o incurajare. Craciun asteptase prea mult acest moment spre a-si permite sa-1 zadarniceasca. Treceam drept personalitate.

Terminand ce avusesem de spus (din toata treaba aceea - care a durat vreo trei zile - numai „exorcismele" mi-au fost penibile si le-am facut d contre-cceur), am revenit la treburile mele, ascultand cam printre ganduri marturisirile altora. Dincolo (sau dincoace) de tot ce mi se petrecea injur, Mesterul Manole se rotunjea ca opera de arta, neintinata de lamentatiile fostilor luptatori legionari, parasutati de Horia Sima cu misiuni de sabotaj postbelic si spionaj perpetuu. Traiam mai mult in mine insumi. Ispraveam a doua piesa lucrata in puscarie. Pe atunci nu cunosteam expresia „spalare la creier" (am auzit de ea numai aici, in Occident), dar simteam bine ca viiturile acelea ale reeducarii lunecau pe langa mine, ca pe un gat de lebada, fara sa afecteze un creier pe care eu scriam incontinuu.

Intr'o zi am fost scos din sectie, cu bagajul, si dus in celular. M'am pomenit la un loc cu doi barbati. De unul auzisem, Ilie Niculescu, doctor in Stiinte Economice, fost comandant al Corpului Razleti, care facea puscarie, zi la zi, de douazeci si doi de ani! Celalalt era un prieten al lui (nu-mi mai amintesc nicicum numele), tot economist, un tip cam patrat, exoftalmic, cu un zambet parsiv. Prin contrast, Niculescu era un om de o mare finete si delicatete sufleteasca, manierat, elegant in gesturi si vocabular. S'a grabit sa-mi marturiseasca, frangandu-si mainile, ca din cauza lui sunt eu mutat in celular, ca la cererea lui ma gaseam eu acum la regim „de pedeapsa".
Ilie Niculescu era unul dintre putinii sefi legionari care nu aderasera la reeducare. Avea prea multi ani de puscarie spre a mai astepta libertatea si era prea cinstit sufleteste spre a face acte de oportunism. Insistentelor lui Craciun le raspundea constant ca nu sentimentele lui legionare il tin in rezerva, ci cele crestine. Credincios militant si cu fervoare, el era convins ca ideologia crestina si cea legionara sunt atat de intrepatrunse si se conditioneaza reciproc incat lepadarea de una inseamna, neaparat, abjurarea celeilalte. Niculescu nu era capabil de subterfugii; el credea cu sinceritate in ceea ce spunea. La un moment dat, comandantul i-a spus:

Avem intr'o alta sectie pe unul - si ala e teolog, nu economist - care sustine tocmai pe dos: el s'a lepadat de Garda de Fier tocmai pentru ca sa ramana crestin. Ai auzit de parintele Anania?

Niculescu auzise. Mai mult, una din dorintele lui era aceea de a se intampla sa fim impreuna pentru o vreme. Nu i-a ascuns lui Craciun acest gand si l-a rugat sa-i inlesneasca o intalnire cu mine, undeva, la un vorbitor, pentru doua-trei ceasuri. Auzise ca ma aflu in sectia t.b.c, dar nu indraznea sa creada ca el va fi dus vreodata acolo, desi avea plamanii subrezi si - mi se pare - ganglionii atinsi de tuberculoza.

Craciun hotarase altfel si ma dusese pe mine in celular, unde aveam regimul obisnuit al locului, dar primisem ratia de hidrazida. Cautam sa-l conving pe doctorul Niculescu ca a sta de vorba cu el in aceeasi celula nu e o pedeapsa, ci un privilegiu. Totusi, ma nelinistea interior faptul ca eram acolo - cel putin in intentia comandantului - cu o „misiune".

Niculescu voia sa stie foarte multe asupra adevaratelor raporturi dintre crestinism si Garda de Fier (de altfel, vechi subiect de controversa in toate mediile politice si bisericesti) si m'a iscodit zile si saptamani intregi, cu o nepotolita sete de cunoastere. imi dadeam perfect de bine seama ca-l duceam pe acest om spre clatinarea si prabusirea crezurilor lui de peste treizeci de ani, si n'as fi vrut sa fiu un iconoclast, dar nici nu puteam sa-i vorbesc impotriva propriilor mele convingeri, pe care le nutream, si eu, de doua decenii. Mai mult, intelectul rafinat al lui Niculescu m'a obligat (mai precis, mi-a dat prilejul) sa adancesc aceste probleme pana la cele mai delicate subtilitati. incepand sa priceapa, el se inspaimanta la gandul ca atata amar de vreme fusese, in realitate, un necredincios. L-a linistit - si luminat - doar distinctia pe care i-am oferit-o intre notiunile de „bine-credincios" si „rau-credincios". Dar in afara acestora am avut cu el lungi si interesante dialoguri de filosofie, literatura si arta. Ne-am legat si am ramas prieteni. Doctorului Ilie Niculescu ii port de-a pururea o amintire frageda.

Starea mea fizica insa se inrautatea si am fost dus inapoi in sectia t.b.c. La cateva saptamani avea sa vina si Ilie Niculescu.

Inainte de aceasta insa a trebuit sa dau piept cu campania ateista, singura imprejurare in care am devenit cu adevarat „activ" in procesul zis de reeducare. Propaganda antireligioasa se facea in toate cluburile, prin lecturi din Biblia hazlie (o carte pe care eu o citisem, in originalul frantuzesc, La Bible amusante, in biblioteca oratorului mason de pe Calea Grivitei, prin 1941) si prin interpretarea "stiintifica" a zborurilor cosmice. Puscariasii ascultau aceste lecturi cu inima stransa; nu le lua nimeni in serios, fiecare continua sa-si faca rugaciunile (care, de altfel, nu erau interzise). Cel care a inceput astfel de lecturi in sectia a Xl-a a fost un invatator de prin Moldova; il chema Dascalu si se parea a fi cam scrantit la cap, ceea ce le conferea „prelegerilor" lui o ineficienta totala. L-a urmat, cu mai multa seriozitate si pondere, un profesor maruntel de prin Prahova, Grigoriu.

Problema a devenit serioasa in momentul in care a aparut in sectie Vasiliu, vechi condamnat pentru o spargere de banca in scopuri politice, trecut prin fioroasa reeducare de la Pitesti si devenit acolo nu numai un comunizant, ci si un ateist feroce. El a lansat teza ca Miscarea Legionara isi avusese radacinile in ideologia crestina si, ca atare, proba ultima si convingatoare pe care un „reeducat" trebuia s'o ofere public era nu numai abjurarea trecutului politic, ci si lepadarea de ceea ce produsese acel trecut, credinta crestina.

Grigorescu a stat in rezerva la inceput, apoi s'a raliat tezelor lui Vasiliu si a dat a intelege ca, odata autoanalizele ispravite, va inaugura faza ultima a reeducarii. Un preot de prin Moldova (nu-mi mai amintesc cum il chema) s'a grabit sa se urce la tribuna, a declarat ca traise in eroare si ca s'a lepadat nu numai de preotie, ci si de orice credinta religioasa. Facea aceasta declaratie, nefericitul, inainte de a se elibera la termen, dupa care a si disparut din sectie. Exemplul lui i-a incurajat pe ateisti, care deveneau din ce in ce mai agresivi. Oamenii, credinciosi in imensa lor majoritate, au prins a se uita la mine. inspaimantati, preotii, vreo sase-sapte (imi mai amintesc dintre ei, desigur, pe Ioan Iovan, Iorgu Ionescu, Zamfir, Mihaescu-Jilava, care-mi era si duhovnic, Sandu Tudor - din Buzau, altul decat fostul gazetar, se faceau ciotca in juru-mi si ma intrebau ce e de facut. Se parea ca tezele crestine pe care eu imi construisem autoanaliza fusesera validate; acum totul se intorcea pe dos. Administratia nu intervenea - cel putin direct - si nu stiam care-i este punctul de vedere. Oricum, toti acei indivizi care agitau relatia crestinism-legionarism se bucurau de toata libertatea expresiei si-si fortau campania spre forme concrete.

Cand nu s'a mai putut, am iesit din rezerva, m'am urcat la tribuna si am dezvoltat teza contrara (nu eram deloc original, o facusera alti teologi inca de prin 1936-1937, dar eu aduceam analize si argumente noi). Fireste, ateistii mi-au replicat, eu am trecut la contra-replica si s'a iscat in sectie un imens scandal pe aceasta disputa. Grigorescu si-a pierdut masura pana intr'acolo incat a tinut o sedinta „secreta" cu „muncitorii" din sectie (adica osanditii care nu erau intelectuali), cerandu-le o motiune prin care sa se solicite Administratiei scoaterea mea din sectie si, eventual, internarea in Zarca (Zarea era numele de groaza in Aiud, vechea cladire a puscariei, in care regimul aplicat detinutilor era extrem de sever, un fel de exterminare lenta). Administratia m'a chemat de mai multe ori; ore intregi am stat incuiat in cate o camera de ancheta si am scris declaratii lungi asupra pozitiei mele. intr'o intrevedere cu colonelul Craciun am cautat sa-l conving ca nu e in interesul „lor" sa impinga reeducarea pe o asemenea panta; daca - mai greu sau mai usor - oamenii si-au renegat trecutul politic, nu vor glumi deloc in ceea ce priveste credinta lor religioasa - singurul bun care le-a mai ramas si care, dupa convingerea mea, nu are nimic de-a face cu Garda de Fier.

Cu toate acestea, clantaii din sectie nu s'au domolit si-mi aduc aminte ca odata, la o sedinta in curte, am urlat atat de tare la adresa lui Grigorescu si acolitilor sai incat vocea - se pretindea - mi se auzise dincolo de zid, in fabrica, ceea ce era incalcare de regulament. Detinutii insa au refuzat sa se inscrie pentru noile autoanalize propuse de club si. trageau de timp. Se auzea de tot mai multe loturi care plecau, din alte sectii, in libertate, gardienii erau aproape prietenosi. Fuseseram dusi sa vedem si cateva filme de cinematograf (Darclee, Tudor), in curtea dintre sectii, si acolo il reintalnisem pe Mitica, asezat conspirativ pe banca din spatele meu. il parasise sotia si-1 astepta o eliberare - la termen - trista.

La o vreme am fost declarat vindecat si repartizat „la munci", in sectia a V-a. Am lucrat acolo cate zece ore pe zi, mai intai la incarcat si descarcat camioanele cu nisip, apoi la canalizare, apoi la carat beton cu roaba, apoi la sapatura de pamant, in adancime; se facea un urias decantor pentru colectarea tuturor canalelor puscariei, si cand sapatura a ajuns sub nivelul Muresului, sapam in piatra, cu apa pan'la genunchi si, uneori, cand pompele se defectau, pan'la solduri.

Exista si acolo un club de reeducare, condus de Stere Mihalexe. L-am gasit acolo pe Cristofor Dancu si am avut cu el discutii dramatice; el apostaziase si, mai mult, initiase o campanie de denigrare publica a ierarhilor Bisericii, in frunte cu „legionarii" Firmilian Marin si Valerian Zaharia. Se pare ca el propusese chiar instalarea unui post de radio intern, prin care sa se difuzeze pe larg ceea ce scria el intr'o carte. Acolo i-am cunoscut si auzit pe cativa comandanti ai Garzii de Fier, Nicolae Patrascu (inca nu stiam ca se scrie Petrascu!), Radu Mironovici, Nistor Chioreanu si altii, care alcatuiau, si ei, un fel de document funebru al Miscarii Legionare. Treceam drept scriitor, si profesorul Petrascu m'a rugat sa-i ajut la stilizare, ceea ce am facut cu ceva mai multa sila decat gratuitate.

Intr'o seara insa Mihalexe a anuntat in club ca, incheindu-se reeducarea politica, se deschide programul de educatie antireligioasa si 1-a invitat pe unul sa citeasca un capitol dintr'o carte ateista. Am tacut, dar indata dupa sedinta m'am dus la el in camera si l-am avertizat ca daca acest program continua, eu voi adopta pozitia pe care am avut-o in sectia a Xl-a t.b.c. I-am spus ca poate raporta Administratiei. Nu stiu daca a raportat sau nu; cert este ca aceea a fost prima si ultima lectura antireligioasa.

Hrana era acolo destul de buna (ratie de munca grea), dar ma intorceam de la lucru atat de istovit incat nu mai puteam manca. ingrijorator insa imi era faptul ca nu mai aveam timp si putere sa-mi repet lucrarile; de multe ori, seara, sub patura, adormeam cu rugaciunile la jumatate. Ispravisem si Mesterul Manole si ma sfortam sa repet printre roabe si cazmale, sub strigatele gardienilor care ne zoreau la lucru.

Supuratia ranii insa se intensifica si, dupa o noua examinare medicala, am fost iarasi internat in sectia tbc.
Intram intr'un fel de panica: memoria mi se incarcase peste masura si traiam teama ca tot ce lucrasem se va scurge prin sparturi si se va risipi. Lucra in sectie, ca medic, detinutul Paul Minea, un om admirabil, fost coleg, candva, de seminar. La sfatul lui, m'am cerut „la raport" si i-am destainuit colonelului Craciun ca in acesti ani nu statusem degeaba si ca lucrasem, mintal, doua piese de teatru. Ceream sa mi se dea caiete si creion, spre a fixa pe hartie ceea ce depozitasem in memorie. Umplute, caietele urmau sa fie predate Administratiei, citite - adica cenzurate politic - si pastrate la grefa in regimul obiectelor de valoare (ceasuri, inele etc.); de va fi vreodata sa ma eliberez, mi se vor da atunci. Craciun a aprobat si i-a ordonat plutonierului Lungu sa-mi dea caiete si creion; dar cand acesta a aflat pe urma de cate am nevoie, s'a speriat si a convenit sa-mi dea numai cate unul, dupa ce-i voi face dovada ca l-am umplut pe cel anterior.

Foloseam in dormitor un pat al patrulea, langa tavan (si-l aveam ca vecin pe prietenul, admirabilul prieten Sandu Lazarescu); un tamplar mi-a confectionat un fel de masuta cu carlige, pe care o agatam de coada patului (becul era aproape) si acolo am scris pe nerasuflate, zi si noapte, maruntel, cele doua piese.

Puteam insa sa am incredere ca Administratia imi va pastra ori imi va restitui caietele ? Puteam fi sigur ca nu va gasi pretexte „politice" in caietele mele, spre a mi le face inaccesibile? Puteam fi sigur ca nu le va declara pierdute?

Doctorul Minea - care-mi stia toate gandurile si indoielile - avea acces, ca medic, in fabrica si se cunostea cu unii care lucrau in clubul de acolo (sefii de club aveau la dispozitie belsug de caiete pentru notarea autoana¬lizelor). Printre ei, poetul Ion Caraion. Prin acestia m'am inzestrat cu un al doilea rand de caiete, fila cu fila, si astfel mi-am facut un dublet. In afara de mine si Paul, conspiratia o mai stia doar doctorul Floricel, coleg de lucru cu Minea, care m'a si ajutat sa leg caietele laolalta. Pe cele oficiale le-am predat Administratiei - prin plutonierul Lungu -, pe cele secrete le-am ascuns in saltea (de altfel, perchezitiile - teribilele perchezitii din puscarie! - devenisera mai rare si mai blande). Nesiguranta insa si neincrederea erau legate si de unele, si de altele; cele de la Administratie puteau sa nu-mi fie restituite, cele secrete puteau fi gasite si, mai mult, formau obiectul unei anchete si al unui proces. Asadar, cu toata oboseala cerebrala, continuam sa repet cu indaratnicie.

Odata cu primavara lui 1964, prin puscaria Aiudului sufla vant de libertate. Se banuia ca in toata inchisoarea n'ar mai fi ramas mai mult de 1.000 sau 1.500 de detinuti. In unele sectii aparusera puscariasi de drept comun (Aiudul fusese numai pentru politici); prin iunie, acestia au preluat fabrica. In iulie s'a golit celularul. Cam pe la Sfantul Ilie, colonelul Craciun ne-a adunat pe toti (poate vreo mie, ultima mie!) in curte, ne-a citit un decret si ne-a anunatat, emfatic, ca din acea clipa suntem cetateni liberi ai Republicii Populare Romane. Noutatea a fost intampinata cu urale si ne-am napustit spre magazii, sa ne lasam zdrentele vargate si sa ne imbracam cu hainele noastre, facute mucegai si ghem. Ne puteam plimba in voie prin curte, vorbi unii cu altii; noaptea dormeam in celular, la parter, fiecare unde gasea un pat liber. Se spunea ca numai Grigorescu, dintre toti, intreband de la celula la celula daca e un loc, si raspunzandu-i-se peste tot ca nu e, a fost nevoit sa se culce afara, pe coridor.

Plecarile se faceau in trepte, pe loturi de cate treizeci, cati incapeau intr'un camion, si potrivit unui mers al trenurilor pe care nu-1 stia nimeni. Tot la cate doua-trei ore se striga o noua lista, iar cei care-si auzeau numele se imbulzeau, cu disperare, spre laturile camionului militar. Zi de zi, ne imputinam vazand cu ochii.

M'am cerut  "la raport", prin plutonierul Lungu, ca sa-mi cer caietele, dar mi s'a spus ca "seful" - Craciun - e plecat la Bucuresti si ca fara ordinul sau personal nu puteam sa le capat. incepeam sa inteleg si ma felicitam pentru conspiratie. Caietele le varasem printre boarfe, nu in rucsac, ci intr'o sacosa de mana, stiut fiind ca ceea ce e mai evident si mai la indemana e mai putin suspect. Totusi, nu stiam daca la poarta se face sau nu perchezitie, iar doctorul Minea Paul, manat de mine din timp in timp, zadarnic trasese cu urechea pe langa iesire.

1 august 1964 - zi memorabila, in care mi s'a inmanat adeverinta de eliberare. Minea a plecat in cursul diminetii, eu am ramas, cu Floricel. Am plecat spre seara, cu ultimul lot de detinuti politici din Aiud. Sedeam in camion langa Floricel, inca in curtea puscariei, si-mi batea inima la gandul ca o perchezitie ma putea intoarce indarat. Solidar cu emotiile mele, doctorul ma tinea strans de brat. S'a deschis prima poarta, n'am vazut obisnuita haita de gardieni, a perchezitiilor. Un sergent ne-a numarat si a facut semn spre poarta a doua. Si acolo a fost tot doar numaratoare! Dar la poarta a treia? Ceva mai multi gardieni, atatia cat a-mi fi facut sufletul sa tremure, dar numai unul s'a urcat pe roata camionului si ne-a numarat. Cand ne-am vazut in strada, m'am luat in brate cu Floricel si ne-am strans, plangand. El, cu ani in urma, la arestare, isi lasase sotia insarcinata si nici acum nu stia daca e tatal unei copile sau al unui baiat. Dar se bucura sincer de caietele mele, tefere'n traista cu rufe murdare si fragede ca niste crengi de april.

Am mai lacrimat cand am vazut copii pe strazile orasului si cand, iesiti la camp spre Teius, am dat cu ochii de verdele padurii. Doamne, cat de fericiti putem fi uneori!

Valeriu Anania

Volumul "Valeriu Anania Memorii", aparut la Editura Polirom in 2008
 

.

31 Ianuarie 2016

Vizualizari: 7569

Voteaza:

Eram in Aiud 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE