Experienta "pustiei" si retragerea interioara
Specifica spiritualitatii filocalice este insistenta asupra unui alt spatiu, cu profunde conotatii ascetice - pustiul. Locul predilect, preferat, al scriitorilor duhovnicesti ai Filocaliilor nu este lumea, ci pustia, mediul, cadrul luptei duhovnicesti nevazute. Pentru cei din lume, pustiul sau pustia da impresia de taram al ostracizarii, al singuratatii si uitarii de sine. Dimpotriva, pentru asceti, ea devine locul de exersare prin excelenta, arena razboiului nevazut, loc al invierii duhovnicesti, in care este restabilit paradisul si restaurata armonia paradisiaca a omului cu Dumnezeu si cu sine.
Scrierile filocalice, mai ales cele cu un pronuntat caracter ascetic, dau oarecum impresia ca pustiul ar fi "tipul perfect al lumii ostile lui Dumnezeu si supusa Satanei", "terenul diavolului". In lupta duhovniceasca, in razboiul nevazut, ea se dovedeste a fi cu adevarat un "laborator antropologic", o "scoala si academie a desavarsirii".
Spiritualitatea monastica a desertului a creat o demonologie care s-a integrat, ca un element esential, in doctrina ascetica traditionala. Ea isi are fundamente inca din lucrarile lui Evagrie Monahul si a Sfantului Ioan Casian. Pentru a deveni "duhovnicesc", crestinul are nevoie sa traiasca "experienta pustiei", sa experieze in viata sa aceasta dimensiune a duhovnicescului, fie ca este o pustie exterioara, fie una interioara. Fuga de lume, catre pustie, nu are doar un sens exterior, fizic, ci si adanci semnificatii duhovnicesti, interioare, ascetice. A fugi de lume nu inseamna pentru Parintii duhovnicesti ai Rasaritului a fugi de societate si de oameni, ci de pacatul care poate sa se ascunda in lume si de acolo sa ne corupa odata cu lumea si prin lume.
Aceasta retragere exterioara de lume este recomandata doar celor neexersati in cele duhovnicesti, celor incepatori. Pentru cei incercati si inaintati duhovniceste, care stiu sa se foloseasca de lucrurile lumii cu discernamant, aceasta este o adevarata arena, un loc de crestere si sporire duhovniceasca. Pentru acestia, el considera ca "e de prisos pustiul si putem intra in Imparatia cerurilor si fara el, prin pocainta si prin toata paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face in tot locul stapanirii Lui.
Fuga de lume sau izolarea de lume are, pentru ascetica filocalica, trei sensuri: fuga in sens material, linistea tacerii si linistea inimii. Dintre toate acestea, prima este recomandata cel mai adesea celor neexersati, celor nedesavarsiti, cu scopul de consolidare a firii lor in bine si pentru dobandirea linistii interioare, in timp ce celelalte doua forme sunt recomandate tuturor celor ce vor sa dobandeasca desavarsirea. Din punct de vedere duhovnicesc, deci, linistea cea mai inalta sau cea mai adanca este cea a inimii - isihia - dar, potrivit isihastilor, ea este inseparabila de cea dintai, de linistea materiala, de fuga de lume si de capcanele pe care ea le ofera la tot pasul. Insa, ceea ce recomanda, insa, ei insistent este retragerea interioara de lume, fuga interioara de lume si vietuirea in "pustiul sufletului", de care vorbeste Ava Dorotei, ucenic al Sfantului Ioan Scararul73. Aceasta este, in schimb, necesara pentru toti cei ce vor sa se desavarseasca.
In scrierile ascetico-mistice rasaritene, valoarea singuratatii este aceea ca, prin intermediul ei si prin adanca meditatie asupra noastra, omul "adancul necunoscut" din sufletul sau, profunzimile sale sufletesti, puterile sufletesti care rezida in acest adanc sufletesc si pe care de multe ori nu luam cunostinta intr-alt mod. Fuga, asceza, solitudinea au, pentru Parintii duhovnicesti ai Filocaliei, un caracter predominant interior.
Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca "pustia este firea omeneasca sau lumea aceasta", iar Cuviosul Nechita Stithatul spune ca pentru a vedea bunatatile pe care Dumnezeu le-a creat pentru cei ce-L iubesc "muta-te in pustiul lepadarii de voia ta si fugi de lume". Si tot el, intrebandu-se "care este aceasta lume", raspunde: "pofta ochilor trupesti, trufia gandurilor si amagirea celor vazute...", adica patimile noastre interioare. Rodul acestei retrageri interioare, care de fapt este o "trezvie", o paza permanenta a trupului si a sufletului, a inimii si a mintii, duce la dezradacinarea patimilor si la darul lacrimilor. "De nu va fugi omul de lumea pacatului, nu-i va fi nimic fuga de lumea vazuta, iar de se va elibera de pacate si va dobandi virtutile, descoperind cu adevarat Imparatia lui Dumnezeu din launtrul sau, petrecand in mijlocul lumii si al poporului, va fi ca unul ce petrece in pustiu si nu vede om".
Sfantul Ioan Scararul, care se adreseaza in special monahilor, vorbeste si de o fuga exterioara de lume, de o retragere din lucrarile ei cotidiene. Dar cercetarea atenta a invataturii sale, descopera un sens interior, mai adanc al acestei retrageri sau fugi. Fuga nu are ca obiect lumea. Nu de lume trebuie sa ne retragem, sa ne pazim si sa fugim, ci de latura ei mai putin luminoasa, negativa, de pacatul din ea.
Chiar si pe treptele cele mai inalte ale spiritualului, omul duhovnicesc participa la viata lumii, a semenilor si a intregii creatii, pentru care el devine pilda vrednica de urmat. Atitudinea celui duhovnicesc nu este cea de dispret al lumii, ci incercarea de a-i cunoaste bucuriile si necazurile, caderile si urcusurile, ispitele, pacatele si aspectele bune, potente ale lucrarii prin ele a virtutilor, in scopul de a o mantui. De aceea, Parintii duhovnicesti ai colectiei filocalice invata prin cuvant si traire ca este nevoie sa cunoastem limbajul lumii, sa-i intelegem suspinul ei ontologic dupa restaurare fiintiala si mantuire, sa-i surprindem sufleteste nevoile, pentru a putea realiza ceva pentru mantuirea ei.
Prin aceasta, se descopera viziunea globala a Parintilor filocalici. Lumea este considerata un stadion, o arena, un loc de lupta, mediul razboiului nevazut. Ambele tabere isi au sediul aici, desi vin din lumea inteligibila, pentru ca subiectul sau ostasul lui Hristos este omul. Aici sunt si ingerii, care ne ajuta, aici sunt si diavolii care ne razboiesc.
Daca se vorbeste, totusi, de o fuga exterioara de lume, aceasta trebuie inteleasa in aspectul ei interior; nu de simpla ostracizare, ci de cautare si descoperire a adevaratei lumi, a celei interioare, a Imparatiei lui Dumnezeu din noi, a cerului din sufletele noastre, caci fuga interioara de lume este fuga de patimile ce pot demoniza materia si retragerea in adancul sufletului, pe care sa veghem si sa-l pastram curat si neintinat.
O actualitate deosebita are pozitia Parintilor filocalici privind posibilitatea si accesibilitatea mantuirii, a desavarsirii, pentru cei aflati "in lume". Este interesant de precizat aceasta pozitie, date fiind pozitiile oarecum exclusiviste la care s-a ajuns de-a lungul istoriei crestine si, uneori avand suportul unor autoritati monahale, considerandu-se ca "indumnezeirea" ar fi apanajul unei "elite spirituale monahale". Marturiile filocalice privind desavarsirea crestinilor sunt numeroase. Vom cita, aici, doar una dintre ele dintre ele.
Sfantul Ioan Scararul - desi se adreseaza preponderent monahilor - spune foarte clar ca mantuirea este accesibila fiecarui crestin ce a intrat prin Botez in Imparatia harului. Crestinilor care doresc sa-si imbunatateasca viata duhovniceasca, el le recomanda: "nu defaimati pe nimeni, nu va inaltati fata de nimeni, nu urati pe nimeni, nu va departati de adunarile de la slujbele din biserica, patimiti impreuna cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala, de ceea ce e al altuia sa nu va apropiati; indestulati-va cu ceea ce va pregatesc femeile voastre. De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia cerurilor".
Prin urmare, am vazut ca unii Parinti filocalici vorbesc de o anume "fuga de lume", de retragere sau chiar de o lepadare sau mortificare fata de lume. Trebuie, insa, subliniat clar ca sensul tuturor acestor exprimari, oarecum negative, este acela de despatimire, de dobandire a nestricaciunii si nepatimirii. Prin oricare din aceste expresii, ei nu condamna lumea, ci pacatul sau patima ce se poate lucra in si prin intermediul lumii.
Lumea nu este rea, pentru ca este opera lui Dumnezeu; patima pe care o ataseaza omul prin exercitiul falsificat al liberei sale vointe, o devalorizeaza si o contraface, o perverteste. A parasi pacatul din lume echivaleaza, pentru Parintii filocalici, cu a descoperi ceea ce este mai frumos si nobil in fiinta noastra, a ne regasi vocatia noastra initiala si deplina, a ne regasi in ceea ce este mai adanc si profund in noi insine, adica a ne intalni cu Hristos si Duhul Sfant, salasluiti in noi insine, prin Botez. Celui ce s-a apropiat de poarta credintei, dupa ce a parasit lumea iluzorie si fantasmele ei ucigatoare de suflet si bate, cu smerenie, la poarta poruncilor lui Hristos, ii deschide "portarul", adica insusi Duhul Sfant, ajutandu-l sa inteleaga adevarata dimensiune si semnificatie a lucrurilor, imprimate lor de Dumnezeu, prin creatie. Sensul acesta al lucrurilor ce alcatuiesc lumea are un pronuntat caracter duhovnicesc.
Parintele Ioan C. Tesu
-
Singuratatea
Publicat in : Editoriale -
Sfantul Pavel Tebeul
Publicat in : Vietile sfintilor -
Pustnicii
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.