Invatatura crestina despre munca

Invatatura crestina despre munca Mareste imaginea.

Mantuitorul Iisus Hristos si Sf. Apostoli pornesc in general in privinta muncii de la doctrina Vechiului Testament, implinind-o doar cu cateva elemente specifice crestinismului, ca religie a harului si a iubirii de oameni. Vechiul si Noul Testament, ca depozite ale aceleiasi revelatii in cele doua faze ale ei, stau si in privinta muncii pe aceeasi linie, Testamentul Nou neabrogand, ci imbogatind invatatura despre munca a Vechiului Testament. De aceea, expunand invatatura crestina despre munca, se cuvine sa plecam si noi de la Testamentul Vechi.

Originea si sensurile muncii in Vechiul Testament

 

Munca este porunca de la Dumnezeu si lege fundamentala a vietii omenesti, existand ca atare de cand exista si omul. De aceea, indata dupa crearea omului si intocmirea Edenului, Geneza arata cum omul a fost pus in aceasta gradina ca s-o lucreze, "Si a luat Domnul Dumnezeu pe Adamsi l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca. Si a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicand: Din toti pomii gradinii vei manca. Dar din pomul cunostintei binelui si al raului sa nu mananci, fiindca in ziua in care vei manca din el, vei muri" (Gen, II, 15-17).

Vrand sa arate cat de mult coincide inceputul muncii cu inceputul omului, sau ca ea tine chiar de firea omului, Geneza vorbeste de destinatia lui Adam de a lucra gradina Edenului chiar inainte de scoaterea Evei din coasta lui. Caci abia dupa versetele anterioare urmeaza descrierea crearii Evei. Putem deduce de aici faptul, pe care il observam si in realitatea concreta, ca munca face parte din fiinta fiecarui individ chiar inainte de a se naste din el un alt om. Iar un stravechi comentar rabinic arata ca poporul evreu, observase cum in acest ioc se mentioneaza ca intai omul primeste porunca sa lucreze gradina si abia dupa aceea sa guste din fructele gradinii.

Pamantul nu-si da fructele sale omului decat prin munca. Numai animalul mananca ceaa ce ii da pamantul in mod neprelucrat. Omul dotat cu inteligenta si vointa trebue sa plateasca prin munca tributul pentru inteligenta si vointa cu care este inzestrat, sau mai bine zis sa-si dezvolte aceste insusiri prin munca. De aceea s-a definit munca drept o activitate metodica, deci constienta si voluntara, prin care omul, stapanind si transformand natura, produce bunuri materiale si spirituale pentru satisfacerea nevoilor si nazuintelor sale. Munca, prin urmare, e in primul rand conditia hranirii, conditia existentei omului.

Asa cum omul mananca de cand exista, tot asa lucreaza de cand exista. "In aceasta consta viata omului in gradina, sa lucreze gradina". Mai clar ca la toate popoarele din antichitate, munca si religia sunt la poporul evreu impreunate. Munca apare ca voie a lui Dumnezeu, ca prima porunca a lui Dumnezeu. Munca nu apare numai dupa caderea omului in pacat, ca o pedeapsa pentru pacat si ca o conditie a starii de pacat. Deci nu munca reprezinta blestemul rostit de Dumnezeu asupra omului (Gen. III, 17-19), ci osteneala ce se adauga la ea, pe de o parte din pricina ca natura isi da dupa cadere mai anevoie rodul ei, pe de alta din pricina ca omul in starea de pacat sau de egoism si de lene in care a cazut, simte prea mult greutatea muncii. In fiinta ei asa cum a fost randuita de Dumnezeu, munca nu e ceva greu, dimpotriva ea e impreunata eu veselie, asa cum se veseleste poporul Israel la seceris (Isaia IX, 3). Dar si sudoarea si osteneala care s-au adaugat la munca prin caderea in pacat, primesc pentru crestin un rost pozitiv, intrucat tin in frau si slabesc patimile si poftele egoiste.

Cu aceste doua caracteristici: ca porunca divina si ca lege fundamentala a vietii, apare munca si in Decalog. Caci precum porunceste Dumnezeu prin Decalog cinstirea Sambetei, asa porunceste ca celelalte sase zile sa fie umplute de munca. Munca tine de evlavie, de religiozitate, e datorie fata de Dumnezeu. A nu munci inseamna a nu asculta pe Dumnezeu, a pacatui fata de El. Prin munca isi indeplineste omul toate indatoririle de viata, tot rostul in lume. "Sase zile sa lucrezi si sa faci toate lucrurile tale" (Exod II, 9). Ba mai mult, munca omului este pusa in legatura cu activitatea creatoare a lui Dumnezeu. "Ca in sase zile a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Exod VI, 11). Dumnezeu se da pe Sine ca pilda de munca si odihna pentru om. Munca este imbracata astfel intr-o suprema onoare, dar e si una din cele mai mari datorii.

Cine munceste, imita pe Dumnezeu, pastreaza si dezvolta in sine chipul Lui. Cine nu munceste, altereaza acest chip, se instraineaza de Dumnezeu. In acelasi timp, intrucat munca are un loc intre cele zece porunci, ea face parte dintre regulile fundamentale ale vietii. Ea are un dublu aspect, fiind in acelasi timp regula religios-morala si conditie de viata: intrucat e porunca a lui Dumnezeu si prin implinirea ei se cinsteste pe Dumnezeu, e regula religios-morala; iar intrucat prin ea se sustine viata, e lege si conditie fundamentala a vietii.

Sub acest dublu aspect e vazut si rodul muncii: el e si binecuvantare de la Dumnezeu, dar si rezultat ce decurge prin fire din munca insasi, caci "lucrul mainilor omului se rasfrange asupra lui" (Prov. 12, 14). Daca Israelitenii vor implini toate poruncile, deci inclusiv pe cea a muncii, tara in care vor intra va fi binecuvantata sa fie manoasa, "tara cu grau", cu orz, cu podgorii, cu smochini, cu rodii, tara cu maslini, cu untdelemn si miere, tara in care va simti belsugul de paine si nu va duce lipsa de nimic, tara in pietrele careia sta ascuns fierul si din muntii careia se scoate arama" (Deut. VIII, 2, 8-9).

"Cea mai scumpa comoara pentru om este munca", spun Proverbele lui Solomon (12, 27), intuind marele adevar ca pe cand orice alta comoara se sfarseste daca numai se ia din ea si nu se pune nimic in loc prin munca, munca este singurul factor creator de bunuri, de comori, singurul factor care fructifica orice comoara. Toate comorile sunt pasive, singura munca este activa, este izvorul din care tasneste, cat traieste omul, apa vie sustinatoare a vietii lui pamantesti. Dar Proverbele lui Solomon staruie mult asupra urmarilor harniciei si lenei. In primul rand harnicia asigura painea, lenea aduce lipsa si foame. "Mai mult pretuieste un om smerit dar harnic, decat unul mandru dar lipsit de paine. Cel ce munceste ogorul sau se satura de paine, iar cel ce vaneaza naluci duce lipsa" (12, 9, 11). Omul harnic are tot ce-i trebuie, lenesul e chinuit mereu de doruri neimplinite. "Sufeltul celui lenes pofteste zadarnic, ci numai pofta celor silitori se implineste" (13, 4). "Toamna lenesul nu ara ogorul, iar cand vine secerisul zadarnic cauta rod" (20, 4). "Lenea cufunda pe om in toropeala si sufletul trandav patimeste de foame" (Prov. 19, 15). Lenesul nu numai ca nu construieste dar si pustieste.

"Omul lasator pentru lucrul sau e frate cu cel care darama" (18, 9). Omul are o raspundere fata de gradina acestei lumi, caci Dumnezeu l-a lasat sa o lucreze, ca sa-si dea rodurile ei si prin aceasta sa-si arate chipul ei frumos in care se stravede maretia lui Dumnezeu. Daca n-o lucrezi nu numai ca ea ramane fara rod, ci se si salbaticeste si se dezorganizeaza, incat devine tot mai anevoie de lucrat si viata omului devine tot mai grea in ea. "Am trecut prin ogorul unui lenes si pe la via unui nebun. Si iata spinii cresteau pretutindeni, maracinii acopereau pamantul, iar zidul de pietre se prabusise" (24, 30-3). Daca spinii si maracinii au aparut prima data dupa caderea in pacat, dar pe de alta parte ei se ivesc acolo unde lipseste harnicia, putem intelege ca lenea este o latura a pacatului.

Dar Proverbele arata intr-un mod direct cum lenea este indisolubil legata cu o multime de pacate, iar munca cu o multime de virtuti. Omul harnic este un om prevazator si chibzuit. El se stie conduce singur. Lucrand, el invata atatea lucruri, isi castiga experienta de viata. Astfel notiunile om harnic si intelept devin sinonime pentru Proverbe si tot asa cele de lenes si de nebun. "Du-te la furnica lenesule, si uita-te la harnicia ei, ca sa ajungi intelept. Cu toate ca n-are voievod, nici conducator si nici stapanitor, ea isi strange de cu vara hrana ei si isi aduna la seceris de mancarea ei" (8, 8-8). Hranicia imbraca pe om in virtute si in nume bun.

El n-are vreme pe care s-o piarda in pacate sau in vorbe mincinoase si barfitoare. Dimpotriva, duce o viata virtuoasa si da sfaturi intelepte. Virtutile si numele bun le lasa mostenire si copiilor lui. Astfel omul harnic este in toate privintele un om de isprava (cap. 31), pe cand lenesul un om de nimic si fara capatai, care "umbla cu siretenia in gura, clipeste din ochi, freaca din picioare, face semne din degete, urzeste rele plasmuiri in inima lui, iscand certuri in toata vremea" (6, 12-14).

Astfel munca nu e numai porunca dumnezeiasca, prin a carei implinire se cinsteste Dumnezeu si numai o conditie necesara de viata si de bunastare, ci mai e si factorul principal prin care se formeaza, se educa omul pe linia virtutilor. E al treilea sens pe care il acorda muncii Vechiul Testament. Cinstirea aceasta pe care o acorda muncii Vechiul Testament, e firesc sa se fi aratat si in comportarea practica a poporului evreu. Nimeni nu se rusina de munca in sanul acestui popor. Ea era lege morala generala. Prorocii s-au recrutat, in general, dintre oamenii muncitori (I Regi 19, 19). Nici chiar regele nu se sfia de munca (I Sam. X, II, 5). Pentru zidirea templului, 1000 de preoti au lucrat ca cioplitori in piatra. In isteria de mai tarziu a poporului Israel, fiecare rabin trebuia sa invete o meserie. Aceasta pazea poporul de impartirea in doua straturi: carturarii si oamenii simpli. Intelepciunea rabinica spunea ca cine nu invata pe fiul sau o meserie, il invata meseria de hot. In aceasta se exprima adevarul ca cine traieste din munca altuia, e un hot.

Nu s-ar putea spune totusi ca nu exista si la poporul evreu o exploatare a muncii, datorita faptului ca erau bogati si saraci. "Caci iata voi zidi ceruri noi si pamant nou. Nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile vechi. Si ma voi bucura de Ierusalim si ma voi veseli de norodul meu si nu se va mai auzi in el, nici plans, nici tipat. Si ei vor zidi case si vor locui in ele, si vor sadi vie si din rodul lor vor manca. Dar nu vor cladi ca altul sa locuiasca, nici nu vor sadi ca altul sa manance" (Ies 65 17, 19, 21-22).

Faptul ca munca are un loc in acest tablou al viitorului zugravit de Prooroci, arata ca munca nu era considerata in Vechiul Testament ca incompatibila cu bucuria. Munca nu va fi simtita atunci ca povara, ci ca pricina de bucurie. Fericirea acelui timp va consta in aceea ca munca nu va mai fi turburata de razboaie, ci armele de razboi vor fi transformate in obiecte de munca. "Preface-vor sabiile lor in fiare de plug si sulitele in seceri si nu se va mai ridica neam impotriva altui neam si pravila razboiului nu o vor mai deprinde" (Ies. II, 4).

Pe cand la poporul evreu toata lumea considera munca lucru de cinste, nu tot asa era cazul la popoarele pagane. La acestea judecata asupra muncii varia dupa clasa careia apartineau cei ce se rosteau asupra ei. Filosofii si literatii, care apartineau in general clasei celor avuti, considera, cu unele exceptii, munca drept o indeletnicire inferioara studiului sau gandirii, buna doar pentru sclavi. Cicero spune ca toate muncile murdaresc degetele. Cel ce munceste pentru plata este vrednic de dispret. Cu totul alta parere au oamenii din popor. Pentru ca traiau muncind, munca le era draga si cinstita. O femeie lauda intr-o inscriptie pe un morman pe barbatul ei ca a muncit mult pentru ea. Totusi lipseste la pagani legatura intre munca si religie, munca nu e vazuta ca porunca divina. Zeii nu muncesc, ci petrec; petrec adeseori in desfranare.

Crestinismul are marele merit ca a extins conceptia Vechiului Testament despre munca, la toate popoarele pe care le-a convertit, complectand-o cu alte cateva trasaturi pozitive.

Valoarea si sensurile muncii in Noul Testament

Mantuitorul Iisus Hristos n-a rostit vreo sentinta speciala despre munca, dar a aratat prin pilda Sa si prin parabolele Sale inalta apreciere, ce o acorda muncii, insusindu-si intru totul conceptia Vechiului Testament in privinta ei. Este un lucru hotarator pentru atitudinea Crestinismului fata de munca manuala ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat in familia unui teslar si El insusi a practicat aceasta meserie pana la varsta de 30 de ani. Iar cei trei ani de prppovaduire au fost ani de efort incordat si de mare osteneala (Luca VIII, 23). El nu are odihna, "Eu trebue sa lucrez", declara El in mai multe randuri (Ioan IX, 4). In aceasta trebue sa urmeze pilda Tatalui care si El lucreaza (Ioan V, 17). Prin aceasta Mantuitorul confirma legatura ce o facea Vechiul Testament intre religie si munca, intemeierea si cinstirea suprema a muncii cu pilda de munca a lui Dumnezeu.

In timpul scurt cat il are la dispozitie, Mantuitorul trebuie sa realizeze o opera uriasa. Trebue sa mearga mereu in alte cetati ca sa propovaduiasca (Marcu 1, 38). Aproape toate parabolele Sale le ia din viata oamenilor muncitori, insusindu-si lauda cu care cinsteste poporul munca. Toti ucenicii si i-a recrutat dintre oameni muncitori si in general a vietuit si a propovaduit in mijlocul poporului simplu care traia din munca sa. Dar largirea conceptiei despre rostul muncii este implicata in conditia de care face Mantuitorul dependenta fericirea viitoare: in faptele de ajutorare ale aproapelui. Cine nu da de mancare celui flamand, cine nu imbraca pe cel gol, cine nu cerceteaza pe cel bolnav, nu va avea parte de mantuire (Matei, 25, 34). Dar toate aceste fapte presupun mijloace materiale, pe care Mantuitorul nu admite sa si le dobandeasca cineva, decat prin munca sa. Astfel munca primeste inca un rost, al patrulea, incadrandu-se in duhul general al Crestinismului: ea este necesara pentru activarea iubirii aproapelui.

Dintre Sf. Apostoli, cel care s-a ocupat in mod direct cu problema muncii este Sf. Apostol Pavel, care a dat sentinte cu caracter de legi in privinta ei. Preocuparea de mantuire incepand sa fie traita in imprejurarile concrete ale vietii, de membrii primelor comunitati crestine, se punea problema atitudinii lor fata de munca, ca si fata de celelalte aspecte ale vietii obisnuite.

Poate si trebuie sa munceasca un om preocupat intens de grija mantuirii? Aceasta era una din primele intrebari ce au trebuit sa si-o puna de la inceput in special crestinii dintre paganii care nu aduceau traditia poporului evreu despre legatura dintre religie si munca.

Si Sf. Apostol Pavel, intemeietorul si indrumatorul celor mai multe dintre comunitatile crestine in lumea pagana, trebuia sa dea raspuns la aceasta intrebare. Si el isi insuseste pentru acest raspuns, ca si Mantuitorul, invatatura Vechiului Testament, pe care o dezvolta si o completeaza potrivit cu spiritul invataturii lui Hristos.

Inca din prima sa petrecere la Tesalonic, care durase numai cateva saptamani, Sf. Apostol Pavel vorbise Tesalonicenilor nu in mod intamplator, ci dand o adevarata porunca sau lege de viata despre datoria muncii: "Sa faceti fiecare ce are de facut si sa lucrati cu mainile voastre, precum v-am dat porunca" (I Tes. 4, 11). In Epistola a doua catre Tesaloniceni revine, accentuand porunca de a munci. Cine nu munceste este un om care "umbla fara randuiala", un om dezordonat si producator de dezordine in societate. El nu-si are un loc al lui in acest proces de respiratie regulata a vietii omenesti, care este munca. Dimpotriva ii turbura si pe ceilalti distragandu-i de la munca. El n-are nici un rost in lume si in societate. In plus de aceea, cel ce nu munceste, impovareaza si pe altii. Sau am putea spune ca si in aceasta impovarare a altora sta dezordinea pe care o intretine, caci nemuncind si el nu se produc bunuri suficiente pentru toti si vrand nevrand unii se extenueaza muncind peste puteri sau ramanand cu mancare insuficienta. Apostolul se da ca pilda pe sine care n-a umblat in Tesalonic fara randuiala, ci a muncit ziua si noaptea, pa sa nu impovareze pe nimeni.

"Fratilor, va poruncim in numele Domnului nostru Iisus Hristos, sa va feriti de orice frate care umbla fara de randuiala si nu dupa invatatura primita de la noi. Caci singuri stiti cum trebuie sa calcati pe urmele noastre, ca noi n-am fost fara de randuiala cand am fost la voi, nici n-am mancat de la cineva paine in dar, ci cu munca si cu truda am lucrat ziua si noaptea, ca sa nu impovaram pe nimeni dintre voi. Si auzim ca unii de la voi umbla fara nici un rost, nu lucreaza nimic, ci se amesteca in treburile altora" (II Tes. III, 6-8, 11). Ca sa isi gaseasca un rost, ca sa nu mai turbure pe altii, ca sa se linisteasca, Apostolul le porunceste sa munceasca si sa manance din rodul muncii lor: "Unora ca acestora le poruncim si-i indemnam in Domnul nostru Iisus Hristos ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea de ei agonisita" (II Tes. III, 12). Si formuland intr-un verdict aspru, dar drept, conditionarea existentii prin munca, le aminteste ca inca de cand era la ei le daduse porunca: "Cine nu vrea sa munceasca, acela sa nu manance" (II Tes. III, 10). El da aici o formulare negativa, dar cu atat mai pregnanta, cuvantului de la Gen. II, 15, dupa care omul numai lucrand gradina poate sa guste din fructele divine, o datorie religioasa.

Crestinii recrutati din lumea pagana, obisnuita sa dispretuiasca munca, primesc acum o fundamentare religioasa a muncii. Pavel luase aceste doua sensuri ale muncii din Vechiul Testament si din invatatura rabinica. Iar dupa pilda rabinilor deprinsese, alaturi de studiul Scripturii, o meserie cu care-si castiga painea: era impletitor de corturi (Fapte XVIII, 3). El stia ca munca lui de apostol il dispenseaza de munca fizica, dar din grija de a nu fi nimanui spre povara si a da tuturor pilda de munca, isi practica in orele libere meseria, castigandu-si singur paiea (II Tes. III, 9). "Nu doar ca n-avem puterea aceasta (de a va impovara), ci ca sa va dam o pilda cu noi insine ca sa faceti ca noi" (II Tes. III, 9). El nu voia sa invete comunitatile crestine sa munceasca numai cu cuvantul, ci si cu pilda sa. El accentueaza mereu ca el nu-si practica meseria numai pentru a-si castiga cele necesare intretinerii, ci si pentru a fi credinciosilor spre pilda. El urmareste prin aceasta, in chip constient, un scop educativ.

Pentru el munca manuala si activitatea, spirituala nu se exclud, cum se considera de obicei la pagani, ci stau intr-o legatura binecuvantata (I Tes. II, 10). El isi socoteste chiar un titlu de lauda faptul ca-si castiga prin munca manuala proprie mijloacele de intretinere, infruntand opinia filosofica pagana despre caracterul rusinos al muncii manuale. "Eu unul nu m-am folosit de nici unul din aceste drepturi (de a trai de pe urma apostoliei) si nu v-am scris cu gand sa mi se faca tot asa. Caci as dori mai degraba sa mor decat sa-mi nimiceasca cineva acest cuvant de lauda" (I Cor. IX, 15). Am zice ca pentru Sf. Pavel faptul de a-si castiga cele necesare intretinerii prin munca proprie, era o chestiune de onoare si ar fi preferat sa moara decat sa fie lipsit de aceasta onoare, ceea ce-i rusinos dupa el, este umblarea fara rost si fara randuiala, fuga de munca (II Tes. III, 7).

Ceea ce adauga Sf. Apostol Pavel din spiritul crestinismului la conceptia Vechiului Testament despre munca, este ca o face si mai inevitabila, intrucat pune la temelia ei in plus iubirea aproapelui. Este o explicitare a poruncii lui Hristos despre ajutorarea aproapelui. "Cine a furat sa nu mai fure, ci mai vartos sa se osteneasca lucrand cu mainile lui, lucru cinstit, ca sa aiba sa dea celui ce n-are" (Ef. IV, 28). Prin aceasta, munca devine pentru crestin o datorie de la care nu se poate sustrage. Prin munca omul poate ajuta pe cel ce nu are si intrucat de aceasta depinde mantuirea omului, cel ce nu munceste nu se poate mantui. Daca legea: "Cine nu vrea sa munceasca nici sa nu manance", a putut fi multa vreme ocolita de unii, legea: "Cine nu vrea sa munceasca, nu se poate mantui", n-a putut si nu va putea fi ocolita niciodata de nimeni.

"Este instructiv sa cunoastem unde vede el punctul in care se intalnesc imparatia lui Dumnezeu si munca - factor economic - il vede in porunca dragostei. Iubirea de frati cere munca. Fuga de munca este un pacat impotriva iubirii. Numai iubirea creeaza mijloacele cu care pot fi ajutati cei lipsiti".

Munca apare astfel ca o obligatie sociala. Ea e o datorie fata de colectivitate. Iar forma in care colectivitatea are lipsa de munca fiecaruia variaza de la felul de organizare a societatii. In timpul Sf. Apostol Pavel si in toata vremea cat au existat oameni lipsiti, din pricina oranduirii sociale, munca celui credincios implinea porunca dragostei aproapelui, ajutand in mod individual pe cei lipsiti. In epoca noastra, cand colectivitatea se straduieste sa sporeasca prin efortul comun mijloacele de trai in mod egal pe seama tuturor, credinciosul implineste porunca iubirii aproapelui prin munca, incadrandu-si munca in acest efort comun.

In felul acesta Sf. Apostol Pavel "leaga munca cu invatatura despre mantuire. Mantuirea sufera unde lipseste munca". Aceasta cu atat mai mult, cu cat o viata de lene influenteaza defavorabil asupra omului, facandu-l o fiinta dezordonata (I Tes. V, 14), capabila chiar de furt (Ef. IV, 28).

Munca si traditia crestina

Crestinismul primar a observat cu sfintenie regulile Sf. Apostol Pavel cu privire la munca si le-a dezvoltat. Munca isi are un rol important in viata comunitatilor crestine si dupa moartea Sf. Apostol Pavel. Comuniatile se prezinta ca reuniuni in care principiul muncii membrilor lor este o regula stabilita. Nimeni nu trebue sa fie in comunitate fara munca. Datoria aceasta rezulta pentru toti membrii in mod inevitabil din iubirea aproapelui. Ajutorarea celor lipsiti era pentru comunitate un principiu de capetenie. Dar comunitatea nu putea ajuta pe cei lipsiti decat cu mijloacele puse la dispozitia ei de membrii care la randul lor le castigau prin munca "Daca luati parga din produsele linului si ale ariei, din boi si din oi dati-o profetilor, caci ei sunt arhiereii vostri, iar daca n'aveti profeti, dati saracilor.

Daca faci paine, ia parga si da-o dupa porunca" (Didahia, cap 12). Pe de alta parte, promptitudinea comunitatilor de a ajuta pe cei lipsiti incepu sa fie exploatata de lenesi. De aceea iubirea aproapelui isi gasi granita in datoria aceluia de a munci. In cadrul acestor principii se stabilesc regulele de ajutorare a fratilor ce vin in comunitate din alta parte. Daca e un calator ce trece mai departe, trebuie sprijinit, dar sa nu ramana mai mult de doua sau trei zile. Daca vrea sa se stabileasca in comunitate, de are o meserie, sa lucreze si sa-si castige painea. Daca nu, comunitatea trebue sa tina sfat cum poate fi ajutat. Dar sa nu traiasca, fara lucru. Daca nu vrea sa lucreze, sa se fereasca de el, ca de un negutator de Hristos (Cap, XII).

De aici se vede in primul rand ca fiecare trebuie sa lucreze in comunitate. Cine venea in comunitate, trebuia sa-si adevereasca repede prin munca seriozitatea sa. In al doilea rand, comunitatea e forul care vegheaza ca toti sa lucreze, se ingrijeste sa gaseasca o ocupatie pentru cei fara o meserie si ajuta pe cei lipsiti prin mijloacele puse la dispozitie de membrii ei din produsul muncii lor, sau dirijeaza aceasta ajutorare de catre membrii ei. Dragostea membrilor fata de aproapele se activeaza mai ales prin mijlocirea sau sub indrumarea comunitatii.

Constitutiunile apostolice indeamna si ele pe crestini la munca fara preget, atat pentru indestularea lor, cat si pentru ajutorarea celor lipsiti, dand ca pilda pe apostolii cari desi s-au indeletnicit cu predica Evangheliei, n-au neglijat nici lucrul. "Pe lenesi ii uraste si Domnul Dumnezeul nostru. Lenes deci nu trebuie sa fie nici unul din cei ce se alipesc de Dumnezeu" (Cartea II, cap. 63).

Urmand Scripturii, Sf. Parinti si scriitorii bisericesti lauda munca si condamna lenea. Sf. Ioan Gura de Aur infruntand conceptia pagana, declara ca nu munca este rusinoasa, ci inactivitatea: "Sa nu se rusineze nici unul din cei care au o meserie, ci cei ce mananca degeaba si petrec in nelucrare, cei ce se folosesc de slujitori si se bucura de o slujire negraita".

Vizand pe cei ce inaltau filosofi a deasupra muncii, spunand ca munca este pentru sclavi si impiedeca desavarsirea spiritului, Sf. Ioan Gura de Aur continua aratand ca munca este factor de desavarsire personala, caci ea curata sufletul de ganduri desarte si ii tine mintea treaza. "Caci a te hrani muncind pururea, este o forma a filosofiei. Sufletele acestea sunt mai curate, mintile acestora mai ferme. Caci cel ce nu lucreaza, graieste mai degraba in desert si umbla mult fara rost si toata ziua nu lucreaza nimic, fiind impovarat de lancezeala. Dar cel ce lucreaza nu primeste repede nimic de prisos nici in fapte, nici in cuvinte, nici in ganduri. Caci tot sufletul lui e incordat spre o viata de osteneala". Sf. Ioan Gura de Aur e atat de departe de a socoti munca manuala mai prejos de cea spirituala, incat pune la acelasi nivel arta de a conduce sufletele si arta de a lucra pamantul. Chiar si monahii dedicati prin excelenta grijii de mantuire trebue sa munceasca necontenit. Fer. Ieronim indeamna pe fecioara Bemetriada ca in tot timpul sa lucreze cu mainile cugetand la Dumnezeu.

Facand asa nu-i va parea ziua lunga, ci scurta, pentru ca n-a putut termina vreun lucru. "Daca ai impartit toata averea ta saracilor nimic nu e mai pretios la Hristos ca ceea ce produci cu mainile tale, fie pentru trebuintele proprii, fie spre pilda celorlalte fecioare, fie ca sa o oferi staretii si maicii, ca sa primesti de la ele rasplata mai mare prin ajutorarea celor saraci". In mod mai deplin decat in primele comunitati crestine, in obstea manastireasca membrii isi manifesta prin munca iubirea fata de oameni, intrucat prin obste ei pun la dispozitie rodul muncii lor spre folosul obstesc si ajutorarea celor lipsiti.

Iar pe monahul Rusticus il indeamna ca pastrand in tot timpul in minte rugaciunea, tot timpul sa lucreze ceva si cu mainile, "ca diavolul sa-l gaseasca intotdeauna ocupat". Sa imite exemplul Sf. Apostoli care desi aveau dreptul sa traiasca din Evanghelie, au lucrat cu mainile lor, ca sa nu impovareze pe nimeni si sa ajute si pe altii. "Manastirile egiptene tin acest obiceiu ca sa nu primeasca pe nimeni fara sa-i dea de lucru, nu numai pentru necesitatile intretinerii, ci si pentru mantuirea sufletului". Iata munca declarata categoric conditie a mantuirii sufletului.

Fer. Augustin lauda pe monahi ca "fac cu mainile acelea cu care se poate hrani si trupul si nu poate fi impiedecata de la Dumnezeu nici mintea, iar rodul lor il predau acelora pe care ii numesc decani, ca sa nu incarce pe nici unul din aceia cu grija trupului propriu, nici in privinta mancarii, nici a imbracamintii, nici pentru trebuintele zilnice, nici pentru caz de boala".

Sf. Vasile cel Mare vorbeste despre necesitatea muncii pentru monahi in cap. 37 al Regulelor monahale, aducand in sprijinul ei toate temeiurile de mai sus:

     a) Munca porunca divina
     b) Munca factor de educatie
     c) Munca mijloc de intretinere a vietii
     d) Munca factor de activare a iubirii aproapelui.

Mai intai aduce autoritatea cuvantului Domnului, care a spus ca vrednic este lucratorul de plata sa (Matei XVII, 17), nu omul, si a cuvantului Apostolului care a poruncit sa lucram cu mainile noastre ca sa putem ajuta pe cel lipsit. Evlavia sa nu fie un pretext spre lene, ci un indemn la munca, deoarece prin ea exercitam trupul, obisnuindu-l cu eforturile si cu suportarea greutatilor si asprimilor vietii.

Dar nu numai din motivul acesta muncim, ci si din dragostea aproapelui, ca Dumnezeu sa procure prin noi, si celor lipsiti cele necesare. Trecand la opusul muncii, la nelucrare, spune ca ea este un mare rau. De aceea a osandit-o Sf. Apostol Pavel, spunand ca cine nu vrea sa munceasca, nici sa nu manance. "Deci cum fiecare are lipsa de mancare in fiecare zi, in fiecare zi are lipsa fiecare sa lucreze".

Lenea este dupa Sf. Vasile producatoare de viclenie, probabil pentru ca cel lenes face fel de fel de combinatii cum sa graiasca din munca altora, cum sa insele pe altul. De aceea Domnul a unit aceste doua vicii, spunand celui ce nu si-a sporit talantul prin munca: "sluga vicleana si lenesa" (Matei XXV, 26). Amintind de cuvantul lui Solomon: "Mergi la furnica, lenesule", (Prov. VI, 6), Sf. Vasile spune: "Deci, sa ne temem ca nu cumva sa ni se spuna aceasta si in ziua judecatii, cand Cel ce ne-a dat putere sa lucram ne va cere o lucrare proportionala cu puterea. Caci "celui ce i s-a dat mult, i se va cere mai mult" (Luca XII, 48). Fiindca unii refuza lucrul cu pretextul rugaciunii, trebuie sa se stie ca rugaciunea se poate face in vreme ce mainile lucreaza, fie cu gura, cand e cu putinta, fie cu inima. Sf. Vasile arata cum se pot impaca cele doua porunci ale Apostolului, de a ne ruga neincetat si de a munci neincetat.

"Multumind lui Dumnezeu celui ce a dat si putere mainilor spre munca si intelepciune mintii spre primirea stiintei si a daruit si materia, atat cea a uneltelor, cat si cea supusa mestesugurilor, sa lucram unde ne aflam, dar sa ne si rugam, ca lucrul mainilor noastre sa serveasca scopului de a bineplacea lui Dumnezeu. In felul acesta realizam si neimprastierea mintii, intrucat in orice lucrare cerem de la Dumnezeu rezultat bun pentru munca noastra, dar implinim si datoria de a multumi Celui ce ne-a dat puterea de a lucra si observam si scopul de a-I bineplacea Lui, precum s-a spus mai inainte. Caci daca nu sunt acestea asa, cum se pot impaca intre ele cele spuse de Apostol: "neincetat va rugati!"(I Tes. V, 17) si "lucrand ziua si noaptea" (II Tes. III, 8).

Aceste doua comandamente s-au impacat de fapt in viata monahilor si a celor mai buni crestini. Patericul si Vietile Sfintilor ne ofera numeroase pilde in sensul acesta. O convorbire din Pateric dintre un Avva si niste calugari din secta Evhitilor, care reduceau toata viata crestinului la rugaciune, arata in chip paradoxal ca mai sigur realizeaza rugaciunea neincetata, cel ce uneste rugaciunea cu munca, decat cel ce sta numai la rugaciune. Iata povestirea: "Au venit odata la Avvwa Luchie, cel din Enat, oarecare calugari ce se zic Evhiti, adica rugatori. Si i-a intrebat pe ei batranul: care-i lucrul mainilor voastre? Iar ei au zis: Noi nu atingem lucrul su mainile, ci precum zice Apostolul, neincetat ne rugam. Si a zis batranul: nu mancati? Si au zis: da, mancam. Si le-a zis lor: apoi cand mancati cine se roaga pentru voi? Iarasi le-a zis lor: nu dormiti? Si au zis: da, dormim. Apoi a zis batranul: cand dormiti cine se roaga pentru voi? Si nu au gasit sa raspunda la aceasta. Si le-a zis lor: iertati-ma, iata nu faceti cum ziceti.

Iar eu va arat voua ca lucrand cu mainile, neincetat ma rog. Sed cu ajutorul lui Dumnezeu, muindu-mi cele putine smicele ale mele, si impletind o funie zic: Milueste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale sterge faradelegea mea. Si a zis lor: nu este rugaciune aceasta? Si au zis ei: ba da. Si a adaus batranul: cand petrec toata ziua lucrand si rugandu-ma, fac mai mult sau mai putin decat sasesprezece bani. Si dau dintr-insii la usa doi si ceilalti ii cheltuiesc la mancare. Si se roaga pentru mine cel ce ia doi bani, cand mananc sau dorm. Si cu darul lui Dumnezeu se implineste la mine cuvantul celui ce zice: "Neincetat va rugati"

Primul rost al muncii este si pentru monah acela de castiga prin ea cele necesare trupului. Ea este impusa de conditia noastra de fiinte trupesti. Iata o povestire tot din Pateric in acest sens: "A venit un frate la Avva Siluan in muntele Sinai si vazand pe frati ca lucreaza a zis batranului: Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare (Ioan VI, 27), ca Maria partea cea buna si-a ales (Lc. X, 42). Zis-a batranul ucenicului sau: Zahario, da fratelui o carte si-l pune intr-o chilie care nu are nimic. Daci cand a sosit ceasul al noualea lua seama la usa, de-l vor chema sa manance. Iar dupa ce nu l-a chemat nimeni, sculandu-se a venit la batranul si i-a zis lui: Nu au mancat fratii astazi, Avvo? I-a raspuns lui batranul: Da, au mancat. A zis lui: Pentru ce nu m-ati chemat? I-a zis lui batranul: Fiindca om duhovnicesc esti si nu ai trebuinta de mancarea aceasta. Iar noi trupesti fiind, voim sa mancam si pentru aceasta lucram, iar tu partea cea buna ti-ai ales, cetind toata ziua si nevrand sa mananci mancare trupeasca. Si daca a auzit acestea, fratele a facut metanie, zicand: iarta-ma, Avvo". Avem in aceasta povestire o plasticizare cum nu se poate mai potrivita a dictonului: "Cine nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance".

Dar munca este si mijloc de desavarsire si mantuire. De aceea cel ce poate sa lucreze, isi primejduieste mantuirea daca primeste milostenie si nu-si castiga cele necesare prin munca proprie. Ce departe trebuie sa fie crestinul adevarat de exploatatorul muncii straine. "A venit odinioara la Rait un om bogat, strain, si a dat fratilor milostenie cate un ban; asemenea a trimis si unui sihastru care sedea acolo intr-o chilie. Si in noaptea aceea a vazut batranul o tarina plina de maracini si pe unul ce zicea lui: Iesi, secera, in tarina celui ce ti-a dat milostenie. Dimineata a trimis sihastrul de a chemat pe iubitorul de Hristos, cel ce i-a trimis lui banul si l-a dat inapoi, zicand: Primeste-ti, frate, banul tau, ca nu pot sa secer maracini straini. O de as fi putut sa-i smulg pe ai mei". Sau: "Au venit unii din Elini la Ostrachin sa dea milostenie si au luat cu dansii pe iconom ca sa le arate pe cei ce au trebuinta si i-au dus pe ei la un bubos si i-au dat lui.

Iar el nu a luat, zicand: Iata, ostenindu-ma, impletesc aceste putine smicele de finic si mananc painea mea agonisind-o dintr-insele, si de mai mult nu am trebuinta. Si iarasi s-au dus la chilia unei vaduve, care avea o fata si batand la usa, a auzit fata, care era inauntru si care purta o haina rupta ce abia ii acoperea partile cele mai de nevoie ale trupului. Deci, vazand-o pe ea iesind afara ii darui haine si bani. Iar ea nu a primit, zicand: Mi-a spus maica astazi, ca a gasit de lucru si voind Dumnezeu, avem hrana noastra. Si era mama ei spalatoreasa si se dusese sa lucreze. Iar viind ea de la lucru, au rugat-o sa ia si ea nu a voit zicand: Eu purtator de grija am pe Dumnezeu si voiti sa-l luati de la mine? Si auzind au proslavit pe Dumnezeu".

Crestinul nu numai ca nu trebuie sa primeasca si sa manance din munca altuia, ci mai mult, trebue sa ajute el cu munca sa pe altul, caci sunt totdeauna oameni care nu pot munci, sau daca nu sunt poate ajuta la promovarea obstei cu prisosul muncii sale. In acest sens, munca este o conditie a mantuirii, si mirenii care muncesc si ajuta din munca lor pe altii si traiesc in curatie, ajung prin acest fel de viata la cele mai inalte culmi de sfintenie, rivalizand cu monahii cei mai imbunatatiti. Asa si-au dobandit sfintenia taietorii de pietre, fratii Fior si Lavru (cinstiti la 18 August) lucrand ziua la capistea idoleasca, iar noaptea impartind castigul la saraci. Asa a ajuns la cea mai inalta sfintenie cismarul Ioan, praznuit la 17 noiembrie, sau pastorul Evharist si sotia lui, de care vorbeste patericul. "Iar lui Avva Antonie i s-a descoperit in pustie ca in cetate este un oarecine asemenea lui, doctor cu stiinta, care din prisosinta lui da celor ce au trebuinta si in toate zilele canta Sfinte Dumnezeule cu ingerii".

Dar monahismul, cu ravna lui dupa realizarea unei vieti crestine cat mai desavarsite, aduce in domeniul muncii un principiu cu totul nou: munca de cbste pentru intretinerea in comun.

Mai precis, o munca in comun exista si in antichitate. Dar era o munca de sclavi. Comunitatea de munca si de viata nu era o comunitate libera. Sclavii lucrau in comun in atelierele stapanului sau pe un pamant care nu era a lor si de ale caror roade nu se bucurau. In epoca feudala, lucrarea aceasta in comun a unui pamant strain o efectuau iobagii. Evanghelia vorbeste si de o munca comuna salariata. (Parabola lucratorilor tocmiti la vie - Mt. 20).

Forma aceasta de munca salariata a devenit in timpurile noi tot mai frecventa, in masura in care, dezvoltarea marii industrii a necesitat tot mai multe brate de munca in orice unitate de productie. In aceste forme de munca comuna, se lucreaza pe o proprietate straina.

Munca de obste monahala nu mai este o munca de sclavi, nici o munca salariata, ci munca unei comunitati libere care dispune ea insasi in intregime de rodul muncii sale, folosindu-l pentru intretinerea membrilor ei si pentru alte realizari ale obstei. Monahul nu mai este subordonat unui stapan si nu mai depinde de salariul pe care acesta binevoieste sa i-l plateasca ci se afla incadrat de bana voie, cu drepturi egale, intr-o obste contribuind la toate hotararile ce se iau in purtarea comuna a muncilor si in folodirea roadelor ei. Prin aceasta este asigurata libertatea lui, desigur o libertate pe care o exercita in duh fratesc, o libertate care nu rupe unitatea.

Toti membrii obstei sunt liberi pentru ca au intrat si raman liberi in ea si pentru ca participa liber la discutarea si luarea hotararilor celor mai folositoare pentru toata obstea. Dar odata luate aceste hotarari, toti se supun lor.

Munca comuna a membrilor obstei monahale este insufletita de preocuparea de desavarsire si e pusa in slujba acestui ideal. In doua feluri le ajuta ea sa urmareasca idealul desavarsirii:

a) prin faptul ca-i elibereaza de grija personala a procurarii celor necesare existentii, deci isi pot dedica gandurile lui Dumnezeu.

b) prin faptul ca ii ridica din egoism, din sfera intereselor personale precis delimitate, din preocuparea de a distinge mereu ceea ce-i al meu de ceea ce-i al tau, exercitandu-i intr-o viata de comuniune, intr-o preocupare de ceea ce-i in interesul tuturor si numai prin aceasta si in interesul personal.

Recapitulare

Sa incercam sa concentram acum intr-o serie de puncte invatatura Sf. Scripturi si a Sf. Parinti despre munca, expusa mai sus: Munca este porunca Dumenezeiasca data omului sau legata de firea omului de la inceputul existentii lui (Gen. II, 15; II Tes, III, 11).

I. Cel ce nu implineste aceasta porunca e urat de Dumnezeu (Const. Apost. Cartea II, cap. 63) si va fi osandit la judecata din urma, pentru ca n-a pus in lucrare talantii primiti, sau puterea de a muncii (Sf. Vasile).

II. Munca este conditia sau legea fundamentala a existentii pamantesti, ea fiind mijlocul exclusiv prin care-si castiga omul cele necesare vietii. Cine nu vrea sa munceasca n-are dreptul sa manance, deci n-are putinta sa traiasca (Gen. II, 15; II Tes. III, 10). Trairea fara munca inseamna trairea din munca altuia, deci din furt. De aceea dreptatea cere ca lucratorul sa-si primeasca toata plata muncii sale si sa nu se ia nimic din ea pentru cei lenesi.

III. Prin munca omul nu-si castiga numai cele necesare vietii, ci isi si desvolta puterile trupesti si sufletesti (Sf. Vasile, Sf. Ioan Gura de Aur). Munca este mai intai o nevoie a organismului omenesc, care are lipsa de dezvoltare corporala si spirituala. Dezvoltarea puterilor trupesti si spirituale se face si la copiii care nu sunt apti pentru aceasta la varsta frageda, dar se realizeaza propriu zis prin munca, care este proprie celor maturi. (Andrutsos). Munca fereste mintea de ganduri rele si apoi trupul de pacate. Din acest punct de vedere, munca, pe langa ca e conditie fundamentala pentru existenta pamanteasca, e si o conditie neaparata pentru fericirea cereasca (Fer. Ieronim).

IV. Singura munca ingaduie crestinului sa implineasca efectiv porunca iubirii aproapelui (Cuv. lui Hristos despre Judecata din urma, Ef. IV, 28; Didahia celor 12 Apostoli; Fer. Ieronim). Deci si din acest punct de vedere ea e o conditie necesara mantuirii. Munca, adica, pe langa faptul ca e unicul mijloc de intretinere a vietii proprii si un factor absolut necesar pentru desavarsirea proprie, mai are si o functiune sociala. Functiunea aceasta are la baza urmatorul principiu: fiecare foloseste prin munca sa pe semenii sai si are lipsa, la randul sau de munca lor. Cand in societate exista, din pricina unei nedrepte oranduiri si a unei rele organizari, saraci, crestinii ii ajuta pe acestia in mod direct din prisosul muncii lor.

Cand comunitatile crestine au avut o organizare mai buna, ca in primele timpuri ale crestinismului, ajutorarea celor lipsiti, cat si grija de a avea fiecare o ocupatie, au fost asumate de comunitati. Lucrul acesta s-a perfectionat si permanentizat in chinovia monahala.

Activarea iubirii aproapelui prin munca ia in aceste cazuri forma iubirii fata de comunitate. In chinovia monahala insasi munca devine comuna. Principiul ca fiecare foloseste prin munca sa pe semenii sai si are lipsa de munca lor, se manifesta aici in forma ca toti muncesc pentru toti, toti muncesc pentru sporirea bunei stari a comunitatii, de care se impartasesc toti. Comunitatea a primit in gradul cel mai deplin sarcina de a conduce lucrurile in asa fel incat nimeni sa nu fie fara lucru, cand poate munci, si nimeni sa nu fie in lipsa, cand din motive de boala sau de varsta, nu poate munci. Dar n-are sa intretina nici un lenes din munca membrilor ei, pentru ca acestia sa nu se extenueze inutil. Ea dirijeaza munca tuturor membrilor ei in asa fel, ca sa dea roade cat mai bogate spre binele tuturor.

In legatura cu aceasta amintim ca toti parintii Bisericii invata ca munca nu are sa se faca pentru o imbogatire personala, ci prisosul ei trebuie sa serveasca aproapelui sau comunitatii. Dar intrucat comunitatea nu trebuie sa-l foloseasca pentru cei lenesi, rezulta ca acest prisos are sa fie folosit pentru sporirea bunei stari a comunitatii, de care se impartasesc toti cei ce pun prisosul muncii lor la dispozita ei.

V. Munca infrumuseteaza natura (Deut. VIII, 8-9; Prov. XVIII, 9), o supune si o stapaneste (Gen. I, 28), creand civilizatia si cultura, prin care omul se arata ca o coroana a creatiunii si care imbogatesc spiritul uman si fac posibila o viata demna de om.

VI. Munca produce tot ce are omul si totul de ce are nevoie. E unicul factor creator dupa Dumnezeu. E izvorul continuu al tuturor bunurilor. E cea mai scumpa comoara (Prov. XII, 7).

VII. Munca fizica si munca spirituala sunt la fel de cinstite. Mantuitorul Iisus Hristos si Apostolii au practicat deopotriva pe amandoua. De obicei omul aplica in munca o cugetare prealabila. Fapta este incorporarea unei idei. De aceea munca fizica si munca intelectuala se intregesc reciproc. Dar o munca spirituala incordata poate dispensa pe cel ce o savarseste, de munca manuala, dupa cuvantul Sf. Apostol Pavel. Totusi e mai bine ca cel ce se indeletniceste cu munca spirituala sa practice si o meserie, impreunand, dupa putinta, munca manuala cu cea spirituala. Toti Parintii bisericesti invata ca nu se poate ridica cineva pe treptele cele mai inalte ale cunostintei, fara sa fi trecut prin activitatea practica, prin care omul experiaza in concret legile lucrurilor si puterile proprii.

VIII. Ca un corolar al tuturor punctelor insirate, dar si din cuvintele Scripturii si ale Sf. Parinti, rezulta ca munca este o datorie inevitabila, dar si o mare cinste pentru om. E o datorie catre Dumnezeu, catre sine si catre semeni. In acelasi timp, ea imbraca pe om in cea mai inalta demnitate. Caci insusi Dumnezeu lucreaza. Omul care munceste imita pe Dumnezeu, continuand creatia, intrucat scoate din natura bunurile puse de Dumnezeu in ea in stare virtuala, si participand la activitatea proniatoare a lui Dumnezeu, intrucat contribuie la intretinerea vietii sale si la intretinerea semenilor sai.

pr. prof. Dumitru Staniloae

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 23520

Voteaza:

Invatatura crestina despre munca 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

munca trandavia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.