Isihia si tacerea in rugaciune

Isihia si tacerea in rugaciune

"Adevarul dumnezeiesc nu sta in cuvinte, ci in tacere, in linistea inimii, in care ramai printr-o indelunga suferinta." (Cartea unui sarac cu duhul)
"Iisus Hristos, Cuvantul care a rasarit din tacere." (Santul Ignatie al Antiohiei)

O apoftegma din Pateric povesteste despre vizita episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din pustie. Doritori sa-l impresioneze pe inaltul oaspete "fratii care se adunasera i-au cerut avvei Pamvo: Spune-i papei un cuvant de zidire. Batranul le-a zis: Daca nu-l zideste tacerea mea nu-i va folosi nici cuvantul meu."

Este o istorioara emblematica intrucat ne arata marea importanta pe care traditia vietuirii pustnicesti o acorda isihiei, linistirii si tacerii. "Dintre toate virtutile Dumnezeu a ales isihia", spune o alta apoftegma. "Asa cum o apa maloasa nu se limpezeste daca o tulburi mereu, nu poti deveni monah fara isihie", precizeaza Sfantul Nil din Ancira. Isihia are o semnificatie care depaseste cu mult un simplu mutism. Ea poate fi inteleasa in mai multe feluri, dupa adancimea launtrica a fiecaruia.

La origine, cuvantul hesyhast desemna un eremit in general, un monah din singuratate, diferit de monahii unei comunitati cenobitice. Acesta este intelesul pe care-l intalnim la Evagrie Ponticul (346-399), Nil si Palladie la inceputul secolului al V-lea si la Parintii pustiei Chiril din Scitopolis, Ioan Moshus, Varsanufie, in canoanele lui Justinian si, mai tarziu, la autori ca Sfantul Grigorie Sinaitul (1255-1346). Este sensul exterior care trimite, in termeni spatiali, la relatia pe care o are un om cu semenii lui.

Mai specific, tot la nivelul spatial si exterior, dar si cu o dimensiune launtrica si duhovniceasca, isihia poate trimite si la starea pe care o are monahul in chilia sa, fie eremit, fie cenobit: "Isihia (linistea) este a sta in chilie cu frica si cunostinta lui Dumnezeu, ferindu-te si de pomenirea de rau si de cugetarea inalta, spune avva Ruf unui frate. Acest fel de liniste, fiind nascatoare de toate faptele bune, pazeste pe calugar de sagetile vrajmasului cele infocate, nelasandu-l sa se raneasca de ele. Asa, frate, pe aceasta castig-o aducadu-ti aminte de clipa mortii tale, caci nu stii in ce ceas vine furul; deci dar, trezeste-te pentru sufletul tau!". Aici isihia e asociata cu un alt cuvant important in traditia pustiei: nepsis, cumpatare duhovniceasca, veghe sau trezvie.

Isihast este, prin urmare, cel care implineste cuvantul awei Moise: "Du-te, sezi in chilia ta si chilia te va invata pe tine toate." El tine in minte sfatul dat de avva Arsenie unui frate care-i spusese: "Ma supara gandurile zicandu-mi: nu poti sa postesti, nici sa lucrezi, deci macar cerceteaza pe cei bolnavi, caci si acest lucru este dragoste. Iar batranul, stiind semanaturile dracilor, i-a zis lui: Mergi, mananca, bea, dormi si nu lucra, numai de chilie nu te departa. Caci cuviosul stia ca rabdarea in chilie duce pe calugar la randuiala lui."

Nimeni n-a formulat mai bine ca sfantul Antonie cel Mare legatura dintre isihie si chilie, in celebra apoftegma: "Precum pestii zabovind la uscat mor, asa si calugarii, zabovind afara din chilie sau petrecand cu mirenii se slabanogesc in taria linistirii lor."

Monahul care ramane in chilie este asemenea corzii unui instrument bine acordat. Isihia il tine intr-o stare de tensiune vie, dar fara neliniste sau exces. Daca ramane mult afara sufletul, i se moleseste si se delasa.

Chilia, cadrul exterior al isihiei, este in primul rand atelierul rugaciunii neincetate. Principala activitate a monahului care ramane linistit si tacut in chilia lui este amintirea neintrerupta a lui Dumnezeu in duh de pocainta si de strapungere a inimii.

Unui batran care dorea sa inceapa o forma ostentativa de viata ascetica, avva Ammona i-a zis: "Mai vartos sezi in chilia ta si mananca putin in fiecare zi si ai totdeauna cuvantul vamesului in inima ta. Si asa poti sa te mantuiesti."

Cuvintele vamesului - "Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine, pacatosul!" (Luc.18,13) - sunt foarte apropiate de formula Rugaciunii lui Iisus care apare din secolul al VI-lea, mai ales la Varsanufie din Gaza (+spre 540) si in viata avvei Filimon. Ioan din Gaza a scos bine in relief legatura dintre izolarea in chilia monastica si chemarea Numelui.

Referindu-se la insotitorul sau, eremitul Varsanufie, spune: "Chilia lui, in care s-a ingropat de viu, ca intr-un mormant, pentru Numele lui Hsus, este loc de odihna, unde nu calca demonul, nici capetenia lui, diavolul. Caci s-a facut un loc sfant, pentru ca e locasul lui Dumnezeu."

Pentru isihast, chilia este o casa de rugaciune, un sanctuar, un loc de intalnire al omului cu Dumnezeu. Cum spune o apoftegma anonima: "Chilia monahului este cuptorul din Babilon in care cei trei tineri L-au intalnit pe Fiul lui Dumnezeu; este stalpul de nor din care Dumnezeu ii vorbea lui Moise".

Pentru parintele Matta El-Maskine, eremit copt contemporan si egumen al manastirii Sfantul Macarie din pustia scita, chilia nu-i altceva decat centrul "prezentei" lui Dumnezeu. Unui vizitator care l-a intrebat daca are de gand sa plece in pelerinaj in Tara Sfanta, i-a raspuns: "Sfantul Ierusalim este aici, inauntrul si imprejurul acestor grote. A mea este chiar cea in care Mantuitorul meu, Iisus Hristos, a fost inmormantat dupa moartea Sa si din care a inviat. Aici, in aceasta grota, este Ierusalimul si toate sfintele lui bogatii".

Astfel, sensul isihiei devine din ce in ce mai interiorizat. Prin spiritualitatea chiliei ea trimite nu numai la o conditie exterioara si fizica, ci si la o stare sufleteasca, desemnand atitudinea celui care, in inima sa, se tine in fata lui Dumnezeu.

Cum spune Sfantul Teofan Zavoratul (1815-1894) "lucrul cel mai important este de a sta in fata lui Dumtiezeu cu mintea in inima si de a ramane astfel neincetat, zi si noapte, pana la sfarsitul vietii." Este exact ceea ce inseamna linistea si tacerea chiliei pentru isihast.

Intr-o perspectiva si mai interiorizata, isihia inseamna "revenire in sine". Este definitia clasica propusa in toata plenitudinea de Sfantul Ioan Scararul (+650): "Cel ce se linisteste se sarguieste sa inchida netrupescul in casa trupeasca, ceea ce e un lucru preaminunat".

Isihastul, in sensul adevarat al termenului, nu este cel care vietuieste trupeste in pustie, ci acela care calatoreste launtric in propria-i inima. Nu este cel care s-a separat fizic de altii inchizandu-si usa chiliei, ci acela care "s-a reintors inauntrul-sau" inchizand usa mintii. "Si-a venit in sine" spune Sfantul Evanghelist Luca (15,17) despre fiul risipitor. Este exact ceea ce face isihastul.

Isihastul raspunde cuvantului lui Hristos: "Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru" (Luca 17,21). El cauta mereu sa-si "pazeasca inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde 4,23). Daca isihastul este intr-adevar un solitar traitor in pustie, singuratatea nu este un loc geografic, ci o stare sufleteasca. Adevarata pustie este in adancul inimii.

Sfantul Vasile cel Mare (379) a descris foarte bine aceasta "revenire in sine": "Cand mintea nu se risipeste in lucrurile din afara si nu se mai imprastie in lume prin simturi, se intoarce in sine si se inalta cu gandul la Dumnezeu."

La randul sau, Sfantul Isaac Sirul (sec.VII) cere: "Fii in pace in inima ta si cerul si pamantul vor fi in pace cu tine. Straduieste-te sa intri in vistieria dinauntrul tau si vei vedea comoara cea cereasca; caci una sunt si aceeasi si, intrand in una, le contempli pe amandoua. Scara imparatiei lui Dumnezeu este in tine, ascunsa in sufletul tau. Adanceste-te in tine insuti, departe de pacat, si vei gasi scara pe care vei putea sa te inalti."

Acest rapid parcurs al diferitelor sensuri ale isihiei ne-a aratat limpede nivelurile diferite ale intelesului, din afara spre inauntru, care traverseaza termenul. O apoftegma celebra a Parintilor pustiei deosebeste trei niveluri: "Avva Arsenie, fiind inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: Doamne, indrepteaza-ma, ca sa stiu cum ma voi mantui. Si i-a venit lui glas zicandu-i: Arsenie, fugi de oameni si te vei mantui. Acesta, dupa ce s-a dus la viata calugareasca, iarasi s-a rugat zicand acelasi cuvant. Si a auzit glas zicand: Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii!"

Sa fugi de oameni, sa taci, sa traiesti in reculegere. Acestea sunt cele trei trepte ale isihiei. Prima e de natura spatiala: este vorba de despartirea exterioara, fizica de oameni. A doua, si ea exterioara: "sa taci", sa te abtii de la vorbire. Dar nici una, nici cealalta nu sunt suficiente pentru a face dintr-un om un isihast. Caci poti trai in singuratate fizica si sa nu vorbesti dar sa fii, launtric, nelinistit si agitat. Pentru a ajunge la adevarata linistire launtrica trebuie sa treci de la a doua la a treia treapta, de la isihia exterioara la cea launtrica, de la simpla absenta a cuvintelor la ceea ce numeste Sfantul Ambrozie al Milanului (+397) negotiosum silentium, tacerea activa si creatoare.

Rezumand aceasta importanta invatatura duhovniceasca. Sfantul Ioan Scararul scrie: "inchide trupului tau usa chiliei si cuvantului usa limbii, si duhului rau usa dinauntru."

Distingerea acestor trepte ale isihiei este importanta in special pentru relatia isihastului cu societatea. Un om poate fugi in pustia vizibila si geografica, dar inima sa-i ramana in lume: si invers, cineva poate continua sa traiasca trupeste in cetate si sa fie un adevarat isihast in inima lui. Pentru crestin este importanta starea duhovniceasca, nu cea spatiala.

Este adevarat ca pentru unii autori ai Rasaritului crestin, mai ales pentru Sfantul Isaac Sirul, isihia launtrica este imposibila fara singuratatea exterioara. Dar nu este un punct de vedere unanim.

In apoftegmele lor, Parintii pustiei povestesc nu o data despre laici cu o viata activa in mijlocul lumii, cu o traire comparabila cu cea a eremitilor si anahoretilor: un medic din Alexandria, de exemplu, este considerat la fel de imbunatatit duhovniceste ca si Sfantul Antonie cel Mare. Sfantul Grigorie Sinaitul nu l-a tuns in monahism pe ucenicul sau Isidor, ci l-a trimis din Muntele Athos la Tessalonic pentru a sluji ca model si calauza unui grup de laici. N-ar fi procedat astfel daca ar fi considerat ca vocatia de "isihast urban" este o contradictie de termeni. Pentru Sfantul Grigorie Palama (1296-1359) este evident ca porunca Sfantului Apostol Pavel, "Rugati-va neincetat"(lTes.5.17) este adresata tuturor crestinilor, fara exceptie.

Aici trebuie sa amintim ca expresiile "viata activa" si "viata contemplativa" au, pentru parintii asceti greci ca Evagrie Ponticul sau Sfantul Maxim Marturisitorul, un sens aparte. "Viata activa nu este, pentru ei, viata de slujire in lume - predica, invatatura, asistenta sociala - ci lupta launtrica pentru invingerea patimilor si dobandirea virtutilor.

In acest sens, se poate spune ca numerosi pustnici si consacrati care traiesc intr-o izolare severa duc o "viata activa". Dar se poate spune si ca exista barbati si femei, daruiti in intregime slujirii in lume, care tin rugaciunea inimii si duc o "viata contemplativa".

Sfantul Simeon Noul Teolog (+1022) credea ca plenitudinea "vederii" lui Dumnezeu este cu putinta atat in "mijlocul oraselor" cat si "in munti si chilii". Pentru el, oamenii casatoriti, in ciuda obligatiilor lumesti: copii, grijile inerente si responsabilitatea menajului, se pot ridica pana la culmile contemplatiei. Faptul ca avea soacra nu l-a impiedicat pe Sfantul Apostol Petru sa fie chemat de Domnul sa-L urmeze pe Tabor ca sa-I contemple slava si Schimbarea la Fata. Vedem iarasi ca nu situatia exterioara este criteriul, ci realitatea launtrica.

Acelasi lucru este valabil si pentru cuvant si tacere. Asa cum este posibil sa traiesti in cetate si sa fii isihast, poti prin meseria ta sa vorbesti mult si sa fii totusi tacut launtric. Cum spune avva Pimen: "Este un om care se pare ca tace, dar inima lui osandeste pe altii. Unul ca acesta totdeauna graieste. Si este altul care de dimineata pana seara graieste si tacere tine, adica fara folos nimic nu graieste."

Asa au fost, in secolul al XIX-lea, Sfantul Serafim de la Sarov si staretii Leonida si Ambrozie de la Optina. Obligati de slujirea lor sa primeasca valul neintrerupt de vizitatori - pana la mai multe sute pe zi - nu-si pierdeau totusi isihia launtrica. De fapt, datorita ei aveau puterea de a-i indruma pe altii. Pentru ca tasneau din aceasta tacere interioara, cuvintele lor aveau puterea sa atinga si sa strapunga inimile.

Deosebirea dintre tacerea din afara si cea launtrica a fost definita cu claritate de Ioan din Gaza, in Scrisorile sale. Intr-o zi, un frate traitor in obste, gasind ca ascultarea lui de tamplar al manastirii ii pricinuia multe tulburari si necazuri, l-a intrebat daca n-ar fi mai bine sa plece in singuratate pentru "a se nevoi in tacerea de care au vorbit Parintii." Batranul i-a raspuns: "Cat despre tacerea de care vorbesc Parintii, nu stii ce este, cum nu stiu multi. Caci tacerea aceasta nu inseamna a tacea cu gura. Pentru ca exista un om care graieste zeci de mii de cuvinte folositoare si i se socoteste ca tacere. Si este altul care graieste un singur cuvant desert si i se socoteste ca si cand ar fi calcat in picioare toate invataturile Mantuitorului. Caci El insusi a zis: «ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua Judecatii.» (Mat. 12,36)."

Pazirea inimii, revenirea in sine, tacerea launtrica presupun trecerea de la multiplicitate la unitate, de la diversitate la simplitate si saracie duhovniceasca. Cum spune Evagrie Ponticul, mintea trebuie sa se goleasca. Reluand un aforism al acestuia, Sfantul Ioan Scararul precizeaza: "Isihia inseamna izgonirea oricarui gand."

Scopul isihiei acesta este: sa realizezi treptat o liniste launtrica, sa-ti golesti mintea de orice imagine vizuala sau conceptuala, pentru a putea contempla, in toata curatia, imparatia lui Dumnezeu.

In acest sens este isihastul cel care a trecut de la praxis la theoria, de la viata activa la cea contemplativa. Dupa ce il opune pe isihast celui ce inca se lupta cu patimile, pratikos, Sfantul Grigorie Sinaitul vorbeste despre "isihastii care doar se roaga lui Dumnezeu in inima lor si se pazesc de orice gand."

Deci isihastul nu este atat cel ce se abtine de la intalnirea si vorbirea cu altul, cat cel care, in rugaciunea lui, renunta la orice cuvant, imagine sau rationament discursiv si se "ridica deasupra simturilor intr-o tacere curata."

Desi se numeste "saracie cu duhul", aceasa tacere curata este departe de a fi o simpla lipsa sau privatiune. Daca isihastul cauta intr-adevar sa-si curateasca mintea cat mai mult posibil de orice imagine, orice concept omenesc, prin aceasta "anihilare de sine" urmareste de fapt ceva ziditor: sa se umple de sentimentul si plinatatea prezentei dumnezeiesti.

Cum spune Sfantul Grigorie Sinaitul: "La ce bun sa te risipesti in cuvinte? Rugaciunea este cea care lucreaza toate in tot omul." Rugaciunea este Dumnezeu: nu este in primul rand ceea ce fac eu, ci ceea ce face Dumnezeu in mine - "nu eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20).

Calea isihastului este dezvaluita limpede de cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul cu privire la Mesia: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez" (In. 3, 30). Isihastul isi inceteaza propria lucrare nu din trandavie, ci pentru a intra in lucrarea iui Dumnezeu. Tacerea lui nu este un vid negativ, o pauza intre doua cuvinte, un scurt repaus inainte de a relua vorbirea, ci cu totul pozitiva: o atitudine vie de atentie, de vigilenta si, inainte de toate, de ascultare.

Isihastul este, prin excelenta, cel care asculta. Cel ce se deschide prezentei Celuilalt: "Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10). Dupa Sfantul Ioan Scararul. "isihastul este cel ce striga cu tarie: «Gata este inima mea, Dumnezeule!» (Ps. 56, 10; Io 7, 1).

Isihast este cel care zice: «Eu dorm, dar inima mea vegheaza» (Cant. 5, 2). Retragandu-se in sine, isihastul patrunde in camara de taina a inimii si stand in fata lui Dumnezeu asculta cuvantul fara de cuvinte al Creatorului sau.

"Cand te rogi - sfatuieste un scriitor ortodox finlandez - tu, tu insuti, trebuie sa taci (...) lasa rugaciunea sa vorbeasca". Sau, mai exact, lasati-L numai pe Dumnezeu sa vorbeasca. "Omul ar trebui sa ramana mereu tacut si sa-L lase pe Dumnezeu sa vorbeasca". Iata ce incearca sa implineasca isihastul.

Isihia inseamna deci trecerea de la rugaciunea mea la rugaciunea lui Dumnezeu care lucreza in mine sau, vorbind ca Sfantul Teofan Zavoratul, trecerea de la rugaciunea "ostenitoare" si "ardenta" la cea "spontana" si "izvoratoare".

Adevarata tacere launtrica sau isihie este, in sensul cel mai profund, totuna cu rugaciunea neintrerupta a Duhului Sfant in noi. Cum scrie Sfantul Isaac Sirul: "Caci cand Duhul Se salasluieste, zice, in careva dintre oameni, acesta nu inceieaza din rugaciune. Fiindca Duhul insusi se roaga pururea. Atunci, nici cand doarme acela, nici cand e in stare de veghe, nu se intrerupe rugaciunea din sufletul lui. Ci fie ca mananca, fie ca bea, fie ca doarme, fie ca lucreaza ceva, si pana si in somnul adanc rasar bunele miresme si adierile rugaciunii in inima lui, fara osteneala."

De altfel, Sfantul Isaac Sirul compara intrarea in rugaciunea spontana cu un om care, rasucind cheia in broasca si patrunzand in incapere, toti slujitorii lui tac fiind stapanul cu ei. "Caci miscarile limbii si ale inimii sunt chei in rugaciune. Iar cele de dupa aceea sunt intrare in vistierii. Aici trebuie sa inceteze toata gura si limba si inima, vistiernica a gandurilor, si mintea, carmuitoare a simturilor, si cugetarea, pasare repede zburatoare si plina de indraznire, si orice mestesug al lor. Cei ce cer sa ramana aici! Pentru ca e de fata Stapanul."

Isihia, ca intrare in chiar viata si lucrarea lui Dumnezeu, este o stare pe care omul nu o poate realiza decat in parte si nedesavarsit, in timpul acestei vieti, fiind o realitate eshatologica ce nu poate fi atinsa deplin decat in imparatia ce va sa vina. Cum spune tot Sfantul Isaac Sirul: "Tacerea este taina veacului viitor."

In principiu si in linii generale, isihia inseamna rugaciune launtrica si inglobeaza diferite moduri mai specifice de rugaciune. Practic insa, cei mai multi autori ortodocsi din ultimele veacuri inteleg prin isihie o cale duhovniceasca particulara: invocarea Numelui lui Iisus.

Cateodata, chiar daca mai putin justificat, cuvantul isihie este folosit, intr-un sens si mai restrans, pentru a evoca tehnicile corporale si respiratorii ce pot insoti Rugaciunea lui Iisus. Aceasta asociere a isihiei cu Numele lui Iisus si, se pare, cu respiratia, se gaseste deja in mod explicit la Sfantul Ioan Scararul: "Linistirea (isihia) este neintrerupta inchinare lui Dumnezeu si stare in fata Lui. Pomenirea lui Iisus sa se uneasca cu rasuflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistirii."

Care este legatura dintre Rugaciunea lui Iisus si isihie?

Cum poate invocarea Numelui sa conduca la tacerea launtrica despre care am vorbit?

Rugaciunea este, cum am vazut, "alungarea oricarui gand", o intoarcere de la multiplicitate la unitate. Oricine se straduieste in mod serios sa se roage launtric, sa se tina in fata lui Dumnezeu cu atentie si reculegere, isi da imediat seama de dezintegrarea sa, de incapacitatea sa de a se concentra in momentul prezent, kairos. Gandurile umbla si se agita in capul sau ca niste muste bazaitoare (Sfantul Teofan Zavoratul) sau ca niste maimute ce sar din creanga in creanga (Ramakrasna).

Aceasta neputinta de concentrare, de a fi aici si acum cu intreaga fiinta, este una dintre cele mai tragice urmari ale caderii. Ce putem face?

Traditia ascetica a Rasaritului crestin deosebeste doua metode principale de lupta impotriva gandurilor: Prima, directa, consta in "contrazicerea" gandurilor (logismoi) care ne napadesc, infruntandu-le si incercand sa le inlaturam cu efortul propriei noastre vointe. Dar aceasta metoda poate duce la rezultatul opus, caci, respinse cu violenta, gandurile au tendinta de a reveni cu o forta mai mare.

Cine nu e stapan pe sine cu siguranta e mai bine sa foloseasca cea de a doua metoda, care este indirecta. In loc sa combatem direct gandurile ce ne coplesesc si sa le alungam cu puterile vointei noastre, putem incerca sa ne indreptam atentia in alta parte. Din negativa, strategia devine pozitiva: scopul imediat nu mai este golirea mintii de ceea ce este rau, ci umplerea ei cu ceea ce este bine. "Sa nu i te impotrivesti (gandului). Caci aceasta o doresc ei (vrajmasii) si nu vor inceta (sa te razboiasca). Ci alearga la Dumnezeu impotriva lor, aruncand inaintea Lui neputinta ta. Si El va putea, nu numai sa-i departeze, ci chiar sa le ia puterea de a lucra.", ne invata Sfintii Varsanufie si Ioan din Gaza.

Este evident ca un simplu efort de vointa nu este suficient pentru a opri fluxul de imagini si ganduri care ne inunda launtric. Apoi, asa cum nu ne putem opri respiratia prin autosugestie, nu ne putem opri nici gandurile. "Mintea cugetatoare nu poate sa ramana fara ocupatie", subliniaza Marcu Monahul (sec.V-VI). Atunci cum putem dobandi saracia cu duhul si tacerea launtrica?

Daca ne este imposibil sa ne eliberam mintea de agitatia ce o caracterizeaza, putem, in schimb, sa-i simplificam si sa-i unificam lucrarea prin repetarea unei rugaciuni scurte. Fluxul imaginilor si al gandurilor va persista desigur, dar, putin cate putin, vom deveni capabili sa ne detasam.

Chemarea repetata ne va ajuta sa "lasam sa treaca" gandurile ce se nasc din constientul si inconstientul nostru. Aceasta "lasare" pare sa corespunda cu ceea ce avea in vedere Evagrie Ponticul, atunci cand vorbea de rugaciune ca "parasire a gandurilor": nu un razboi salbatic, nici o represiune furioasa, ci o blanda dar tenace detasare.

Aceasta este psihologia ascetica ce sustine Rugaciunea lui Iisus. Chemarea Numelui ne ajuta sa ne concentram intreaga persoana intr-un singur punct. "Adunati-va mintea imprastiata pomenindu-L pe Iisus Hristos", sfatuieste Sfantul Filotie Sinaitul (sec. IX sau X).

In aceasta lumina, Rugaciunea lui Iisus apare ca o aplicare a metodei indirecte de lupta cu gandurile. In loc sa incercam sa alungam inchipuirile viciate si usuratice printr-o confruntare directa, ne intoarcem mintea si-L privim pe Domnul nostru Iisus Hristos. In loc sa ne incredem in puterile noastre, ne lasam in grija harului ce ne vine prin Numele dumnezeiesc. Chemarea repetata a Numelui ne ajuta sa "lasam sa treaca" gandurile si sa ne desprindem de neincetata vorbarie a lor (logismoi).

Ne adunam si ne unim mintea care ramane lucratoare, hranind-o cu un singur gand, intr-un post duhovnicesc deodata bogat si extrem de simplu. Sfantul Teofan Zavoratul scria: "Pentru a opri aceasta hoinareala, trebuie sa va legati mintea de un singur gand sau de singurul gand la Cel Unic." Pentru Sfantul Diadoh al Foticeii (sec.V): "Cand am astupat iesirile cu amintirea de Dumnezeu, mintea cere neaparat o lucrare cu care sa-si ocupe vrednicia. Da-i atunci «Doamne Iisuse» ca singura ocupatie ce poate raspunde pe deplin scopului ei."

Ilata cum poate Rugaciunea lui Iisus sa aduca isihia in inima. De aici decurg doua consecinte importante. Mai intai, ca sa-si atinga scopul, chemarea Numelui trebuie sa fie ritmata si regulata.

La un isihast experimentat, dar nu si la un incepator care trebuie sa ramana prudent, chemarea sa fie pe cat posibil continua si fara intrerupere. Elementele exterioare ca mataniile de lana sau respiratia pot fi de folos in stabilirea acestui ritm regulat.

Apoi, in timpul rostirii rugaciunii, mintea trebuie sa fie cat mai lipsita de imagini. Pentru aceasta este mai bine sa se practice rugaciunea intr-un loc linistit si, daca este posibil, in intuneric sau cu ochii inchisi mai degraba decat privind o icoana luminata de lumanari sau candela.

Sfantul Siluan Athonitul (1866-1938), cand spunea rugaciunea, avea obiceiul sa-si inchida ceasul desteptator intr-un dulap ca sa nu-i auda ticaitul, apoi isi tragea vechiul lui fes calugaresc din lana groasa peste ochi si urechi.

Gandurile si imaginile apar inevitabil in timpul rugaciunii, dar nu trebuie sa le incurajam in mod deliberat. Rugaciunea lui Iisus nu este o forma de meditatie discursiva asupra vietii lui Hristos. Cei care cheama Numele Domnului Iisus Hristos trebuie sa aiba in inima lor convingerea intensa si inflacarata ca se afla in prezenta nemijlocita a Mantuitorului, sa aiba sentimentul ca se afla personal in fata lor si in ei, ca le asculta chemarea si ca le raspunde. Este foarte important ca aceasta constienta a prezentei lui Dumnezeu sa ramana libera de orice reprezentare mintala si sa se rezume la o simpla convingere sau sentiment. Cum spune Sfantul Grigorie de Nyssa (+395), "Mirele se apropie, dar nu apare".

Isihia presupune deci o izolare de lume, exterioara si/sau launtrica. Exterioara, prin fuga in pustie. Launtrica, prin "revenirea in sine" si "alungarea gandurilor". Un Parinte al pustiei, Avva Alonie, a zis: "de nu va zice omul intru inima sa ca eu singur si Dumnezeu suntem in lume, nu va avea odihna"." Deci "singur cu Cel Singur".

Dar nu este oare un pur egoism sa lepezi valoarea spirituala a creatiei materiale, sa fugi de responsabilitatile fata de semeni? Cand isihastul isi inchide ochii si urechile pentru lume ca Sfantul Siluan Athonitul, ce slujire pozitiva si practica aduce aproapelui sau?

Este o problema ce poate fi abordata din doua unghiuri de vedere. Mai intai: poate fi acuzat si isihasmul de deformarile "quietismului" occidental din secolul al XVIII-lea? Pana acum, cu buna stiinta n-am tradus isihia prin linistire tocmai datorita sensului dubios al cuvantului "quietism". Are oare isihastul o pozitie similara quietistului? Apoi, care este de fapt pozitia isihastului fata de ceea ce il inconjoara fizic sau uman? Cu ce este de folos celorlalti?

Ce este quietismul? Dupa Dictionarul Bisericii Crestine, editat la Oxford, "principiul sau fundamental este condamnarea oricarui efort omenesc. Omul care urmareste desavarsirea trebuie sa ajunga la o completa pasivitate si la anihilarea vointei. Trebuie sa se abandoneze cu totul lui Dumnezeu, pana la a nu se mai ingriji nici de cer, nici de iad, nici chiar de propria mantuire...Sufletul refuza cu buna stiinta nu numai orice forma de meditatie discursiva, dar si orice act caracterizat ca dorinta de virtute, de iubire pentru Hristos sau adorare a Persoanelor divine si se odihneste pur si simplu in prezenta lui Dumnezeu, in credinta pura... Cand atinge culmea desavarsirii, omul nu mai poate pacatui".

Daca aceasta este intr-adevar definitia quietismului, isihasmul este tot ce-i poate fi mai strain. Isihia nu este pasivitate, ci trezvie (nepsis), "nu lipsa luptei, ci absenta incertitudinii si a confuziei".

Chiar daca isihastul a dobandit treapta contemplarii (theoria), el ramane obligat sa se angajeze in fapte (praxis), sa se straduiasca sa dobandeasca virtutile si sa lepede patimile. Praxisul si theoria, viata activa si viata contemplativa, nu trebuie sa fie privite ca doua stadii succesive - una incetand cand incepe cealalta - ci, mai degraba, ca doua trepte ale experientei duhovnicesti ce se intrepatrund si sunt simultan prezente in viata de rugaciune.

Fiecare este chemat sa lupte pe planul praxisului pana la sfarsitul vietii. Este ceea ce ne invata Sfantul Antonie cel Mare in aforismele sale: "Aceasta este cea mai mare lucrare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa se astepte la ispite pana la rasuflarea cea mai de pe urma." Si inca: "Cel ce ramane in pustie si se linisteste de trei razboaie este slobod: de auzire, de graire si de vedere: si singurul razboi care-i ramane este cel din inima sa."

Este adevarat ca isihastul, ca si quietistul, nu apeleaza la meditatia discursiva in rugaciune. Dar faptul ca isihia presupune o "lasare" si o "alungare" a gandurilor si imaginilor nu inseamna ca este o atitudine de "completa pasivitate" si nici o absenta a oricarui "act caracterizat ca iubire de Hristos".

Lepadarea gandurilor rele si triviale in timpul Rugaciunii lui Iisus si inlocuirea lor prin singurul gand la Numele Domnului nu are nimic pasiv. Este o maniera pozitiva de controlare a gandurilor. Chemarea Numelui, desi este in mod evident o "odihna in prezenta lui Dumnezeu, in credinta pura", nu implica mai putin o iubire activa a Mantuitorului si un dor mistuitor de impartasire mai deplina de viata dumnezeiasca.

Cititorul Filocaliei nu poate sa nu fie frapat de caldura evlaviei pe care o manifesta autorii isihasti, prin prietenia nemijlocita si personala fata de "Iisus al lor", cum marturiseste mai ales Isihie din Batos (sec.VII-X?).

Pe de alta parte, contrar quietistilor, isihastul nu pretinde a fi fara de pacat sau de neispitit. Nepatimirea (apatheia) despre care vorbesc textele ascetice nu este o stare de indiferenta pasiva sau insensibila si, cu atat mai putin, o stare in care pacatul nu mai este posibil. "Nepatimirea nu inseamna sa nu mai simti patimile, ci sa nu le mai primesti", scrie Sfantul Isaac Sirul.

Cum spunea Sfantul Antonie cel Mare, omul trebuie "sa se astepte la ispite pana la suflarea cea de pe urma", iar ispitirea presupune intotdeauna putinta de a cadea in pacat. Avva Avraam conchide: "patimile sunt vii, caci ele sunt numai legate de catre sfinti." Cand un batran pretinde "sunt mort pentru lume", vecinul sau ii sopteste: "nu fi atat de sigur, frate, pana nu vei fi parasit acest trup. Tu poti spune: sunt mort, dar satana nu e mort".

Pentru autorii greci, plecand de la Evagrie Ponticul, apatheia este strans legata de iubire, altfel spus, nepatimirea are un continut pozitiv si dinamic. Fundamental, este o stare de libertate spirituala in care omul poate inainta spre Dumnezeu cu un dor nepotolit. Nu este o "simpla mortificare a patimilor trupesti, ci o energie reinnoita si mai buna". Cu alte cuvinte, este o stare sufleteasca in care iubirea inflacarata de Dumnezeu si de aproapele nu lasa nici un loc patimilor egoiste si animalice. Pentru a sublinia mai bine caracterul dinamic al nepatimirii, Sfantul Diadoh al Foticeii nu ezita sa vorbeasca de "focul nepatimirii". Toate acestea arata prapastia care desparte isihasmul de quietism.

Cea de a doua intrebare: daca isihasmul nu este quietism, cel putin nu in sensul dubios si eretic, in ce masura este negativ in viziunea sa despre lumea materiala si antisocial in atitudinea fata de altul? In Pateric aflam istoria a trei prieteni care au devenit monahi. "Cel dintai si-a ales sa fie impaciuitor, adica sa se sileasca sa impace pe cei ce ii va vedea ca sunt invrajbiti. Cel de al doilea si-a ales sa cerceteze bolnavii si sa le slujeasca lor. Iar cel de al treilea si-a ales fara-de-grija, adica viata linistita si a mers si s-a linistit in pustie. Dupa un timp, primii doi se simt obositi si descurajati. In ciuda straduintei lor staruitoare n-au ajuns sa fie la inaltimea a ceea ce li se cerea. Aproape deznadajduiti, se hotarasc sa mearga la fratele din pustie si sa-i spuna necazurile lor iar el sa le spuna despre lucrarea sa. Pustnicul a ramas mai intai tacut apoi, sculandu-se, a mers la balta si luand apa cu un vas, a turnat si a umplut un pahar si l-a adus la dansii si le-a zis lor: cautati, fratilor, si vedeti bine cum este aceasta apa. Si era apa tulbure, pentru ca atunci o luase din balta. Si punand-o sa stea putin, s-a asezat si s-a limpezit apa precum cristalul. Iarasi le-a aratat-o zicand: cautati acum, fratilor, si vedeti apa aceea care era tulbure, cum s-a limpezit. Iar ei, cautand, se minunau, ca isi vedeau intr-insa, ca in oglinda fetele lor. Apoi le-a zis: vedeti, fratilor, si intelegand sa cunoasteti ca, precum ati vazut apa aceasta cum era intai tulbure si intunecata, iar acum limpede si luminata, asa este si cel ce traieste in lume cu oamenii: de tulburarea galcevilor lumesti este tulburat si intunecat si nu-si vede pacatele si rautatile sale. Iar daca se deosebeste pe sine si iese din galceava, atunci i se limpezeste inima si mintea si toate simturile lui. Astfel, isi vede si isi cunoaste pacatele si rautatile sale."

Asa se termina istorisirea. Nu ni se mai spune ce invatatura au tras cei doi din parabola pustnicului. Poate s-au intors in lume si si-au reluat munca, dar cu putina isihie a pustiei in ei? Daca au facut acest lucru inseamna ca au inteles din cuvantul anahoretului ca slujirea sociala nu este suficienta in sine. Daca nu exista un loc de pace in mijlocul furtunii, daca omul, prins in multele lui activitati, nu pastreaza o camaruta de taina in inima sa, unde sa stea singur in fata lui Dumnezeu, viata isi va pierde orice sens duhovnicesc si se va destrama.

Fara indoiala, cititorul secolului al XX-lea va fi inclinat sa scoata din aceasta istorioara urmatorul sens: fiecare om trebuie, intr-o oarecare masura, sa fie pustnic in inima lui. Dar oare acesta este sensul original? Desigur, nu. Intentia autorului era, dupa cum se vede limpede, sa faca apologia vietii pustnicesti in sensul literal si geografic al cuvantului. De unde apare iarasi intrebarea referitoare la aparentul egoism si negativism al acestui gen de rugaciune contemplativa.

Care este deci adevarata relatie a isihastului cu societatea?

Mai intai, trebuie sa vedem ca, atat in secolul al XIV-lea cat si in momentul renasterii isihasmului din secolul al XVIII-lea si in ortodoxia contemporana, principalele vetre de rugaciune isihasta au fost micile schituri, adica sihastriile, ce adaposteau doar o mana de frati, traind ca o mica familie monastica strans unita si ascunsa de lume. Multi autori isihasti prefera schitul unei manastiri, de obste (cenobium) perfect organizate, viata intr-o mare comunitate fiind adesea considerata prea tulburatoare pentru practica intensiva a rugaciunii inimii.

Desi situatia exterioara a schitului apare ca ideala, foarte putini autori au mers pana la a o considera ca singura posibila. Pentru ca, iarasi, criteriul nu este unul exterior omului ci starea sa launtrica. Unele imprejurari pot fi mai favorabile decat altele pentru tacerea launtrica, dar nu exista nici o situatie care sa faca trecerea absolut imposibila.

Sfantul Grigorie Sinaitul, cum am vazut, si-a trimis ucenicul in lume, iar multi dintre cei mai apropiati de el la Muntele Athos sau in pustia Parorei au devenit patriarhi si episcopi, indrumatori si administratori ai Bisericii.

Sfantul Grigorie Palama, care invata ca rugaciunea neintrerupta este posibila pentru orice crestin, si-a sfarsit viata ca arhiepiscop al celui de al doilea mare oras al Imperiului bizantin.

Sfantul Nicolae Cabasila (+1397), laic, functionar si curtean, prieten cu multi pustnici isihasti, declara cu tarie: "o astfel de cautare (a legii Duhului) nepunand nici o piedica in ducerea la indeplinire a muncii si indeletnicirilor noastre; comandantul poate comanda mai departe, plugarul isi poate ara pamantul, iar muncitorul sa-si vada in pace de lucrarile sale. Toate acestea din pricina ca nu ni se cere sa traim singuri la marginea lumii, nici sa ne hranim cu mancari neobisnuite, nici sa ne schimbam imbracamintea ori sa ne primejduim vreunul din noi sanatatea, sau sa facem vreo bravura ce intrece puterile noastre, ci doar, ramanand acasa, asa cum suntem si, nepierzand nimic din avutul nostru, sa petrecem cugetand intr-una la Legea Domnului".

In acelasi sens, Sfantul Simeon Noul Teolog subliniaza ca "viata cea mai inalta" este starea la care Dumnezeu il cheama pe fiecare personal: "Multi au fericit viata pustniceasca, altii pe cea de obste sau in chinovie. Altii sa stea in fruntea poporului, sa indemne, sa invete si sa ridice biserici, hranindu-se din acestea in chip felurit trupeste si sufleteste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai buna decat pe alta. Nici n-as spune ca una e vrednica de lauda, iar alta de ocara. Ci in toata privinta si in toate lucrurile si faptele, cu totul fericita este viata cea pentru Dumnezeu si dupa Dumnezeu."

Isihasmul este deci o cale deschisa tuturor: singurul lucru necesar este tacerea launtrica, nu cea exterioara. Si, desi aceasta tacere launtrica presupune "alungarea" oricarei imagini in rugaciune, efectul final al acestei negatii este afirmarea cu o noua vitalitate a valorii oricarui lucru si a oricarei persoane in Dumnezeu.

Calea negativa este deodata o cale supra-afirmativa. Dovada, Spovedania unui pelerin rus. Taranul anonim care este eroul acestei povestiri descopera ca repetarea neincetata a Rugaciunii lui Iisus ii transforma relatia cu creatia materiala, facand toate lucrurile transparente, transformandu-le intr-o sfanta taina a Prezentei lui Dumnezeu.

"Cand ma rugam din adancul inimii, totul in jurul meu imi parea minunat: copacii, iarba, pasarile, pamantul, aerul, lumina, toate pareau a-mi spune ca exista pentru om, ca sunt marturia iubirii lui Dumnezeu pentru om, ca totul se roaga si totul canta marire lui Dumnezeu. Asa am ajuns sa inteleg ceea ce Filocalia numeste cunoasterea graiului fapturilor... Simteam o dragoste mistuitoare pentru Iisus si pentru intreaga creatie." Si relatiile cu semenii i-au fost transformate prin chemarea Numelui: "Mi-am reluat iarasi peregrinarile. Dar acum nu mai eram singur ca inainte, plin de teama. Chemarea Numelui lui Iisus imi facea drumul o bucurie. Toata lumea era buna cu mine de parca toti ma iubeau... Cand imi facea cate cineva rau, n-aveam decat sa ma gandesc la cat de dulce este Rugaciunea lui Iisus si imediat dispareau supararea si mania si le uitam cu totul."

O alta dovada ca isihia este afirmativa in relatia cu lumea este si locul central pe care-l acorda isihastii Schimbarii la Fata. Nimic mai frapant in aceasta privinta ca descrierea facuta de Mitropolitul Antonie Bloom icoanelor lui Andrei Rubliov pe care le contemplase la Moscova.

"Icoana lui Andrei Rubliov ni-L infatiseaza pe Hristos in stralucirea orbitoare a vesmantului alb, care ilumineaza tot ceea ce il inconjoara. Lumina radiaza peste ucenici, peste munti si pietre si peste fiecare firisor de iarba, in aceasta lumina, care este Slava lui Dumnezeu, Lumina necreata nedespartita de Dumnezeu, orice lucru dobandeste o intensitate de a fi pe care nu putea s-o aiba altfel, atingand o plenitudine de realitate pe care numai in Dumnezeu poate s-o dobandeasca. In cealalta icoana, cea a lui Teofan Grecul, vesmintele lui Hristos sunt argintii cu umbre albastre. Ansamblul da o impresie de intensitate mai mica. Dar treptat, descoperim ca razele de lumina ce emana din Prezenta dumnezeiasca dau lucrurilor transparenta, un relief. De parca le-ar face sa infloreasca si le-ar patrunde pentru a le atinge o parte de taina care face ca, din chiar inima lor, ca si din inima intregii creatii, sa se reflecte si sa se intoarca stralucind aceeasi lumina; de parca dumnezeiasca Lumina, dand viata capacitatilor si potentelor tuturor lucrurilor, le da, prin aceasta, libertatea sa tinda spre Ea. Este clipa in care se savarseste eshatologia si, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, Dumnezeu este totul in toate."

Iata dublul efect al slavei Schimbarii la Fata: permite fiecarui lucru si fiecarei persoane sa se arate in toata particularitatea sa, in esenta sa unica si nereductibila, si, in acelasi timp, face orice lucru si fiecare persoana transparente, capabile sa reveleze dumnezeiasca Prezenta dincolo si inauntrul lor. Cum spune Georges Herbert in Elixirul "Cine priveste un geam isi poate opri privirea pe el sau, daca vrea, poate privi cerul prin el."

Acelasi dublu efect il produce isihia. Rugaciunea in tacerea launtrica nu neaga, ci pune lumea in valoare. Ea permite isihastului sa priveasca dincolo de lume spre Hristos cel nevazut; ea ii permite in acelasi timp reintoarcerea in lume pentru a o vedea cu un ochi nou. A calatori, s-a spus adesea, inseamna sa te intorci de unde ai plecat si sa-ti descoperi casa de parca ai vedea-o pentru prima data. La fel este si in pelerinajul rugaciunii.

Isihastul poate, mult mai mult decat omul patimas sau materialist, sa aprecieze valoarea fiecarui lucru, pentru ca vede totul in Dumnezeu si pe Dumnezeu in toate. Nu intamplator, in controversa despre energiile necreate dintre Varlaam si Sfantul Grigorie Palamas (sec.XVIII), partizanii isihasmului erau plini de grija sa apere potentialitatile spirituale ale creatiei materiale si, in special, ale trupului fizic al omului. Acesta este, pe scurt, raspunsul catre cei ce vad in isihasm o atitudine negativa si dualista cu privire la lume. Isihastul neaga pentru a afirma mai bine; se retrage ca sa revina mai prezent.

Intr-o fraza care rezuma foarte bine relatia dintre isihast si societate, dintre rugaciunea launtrica si lucrarea din afara, Evagrie Ponticul scrie: "Monahul e cel care, despartindu-se de toti, e in unire cu toti."

Isihastul implineste un act de despartire. Retragandu-se exterior in singuratate, launtric alunga orice gand. Si totusi, efectul acestei despartiri il uneste mai strans cu oamenii, il face profund mai sensibil la nevoile celorlalti, cu o constiinta mai vie a posibilitatilor lor. E un lucru ce apare izbitor la marii stareti. Fiinte ca Sfantul Antonie cel Mare si Sfantul Serafim de la Sarov au trait decenii intregi intr-o tacere si izolare fizica totala care, in mod paradoxal, le-a permis sa dobandeasca o clarviziune si o compasiune exceptionale. Tocmai pentru ca au invatat sa fie singuri au putut, instinctiv, sa se identifice cu altul, sa discearna nemijlocit particularitatile profunde ale fiecarui om. Si daca, uneori, unora dintre cei ce-i cautau le adresau doar doua sau trei cuvinte, acestea erau singurul lucru de care acestia aveau nevoie in acel moment critic din existenta lor.

Sfantul Isaac Sirul spune ca e mai bine sa dobandesti curatia inimii decat sa convertesti neamuri intregi. Nu pentru ca apostolatul ar fi de dispretuit, ci vrea doar sa spuna ca atata timp cat un om nu atinge un anumit grad de tacere launtrica, este putin probabil ca va reusi sa converteasca pe cineva. Este ceea ce exprima, intr-o maniera mai putin paradoxala, ucenicul Sfantului Antonie cel Mare, avva Ammona: "Fiindca se nevoiau mai intai mult cu linistirea, aveau puterea lui Dumnezeu salasluindu-se in ei. Atunci, Dumnezeu ii trimitea printre oameni."

Si chiar daca numerosi pustnici nu s-au intors niciodata in lume ca apostoli sau stareti, ci au continuat, total necunoscuti de altii, sa se nevoiasca in tacerea launtrica toata viata, nu inseamna ca asceza lor ascunsa este fara de folos sau ca si-au risipit viata. Ei isi slujesc semenii cu rugaciunea. Nu cu ceea ce fac, ci prin ceea ce sunt. Nu in mod vazut, ci in mod existential. Ei pot spune ca Macarie din Alexandria (sec.IV): "Eu pazesc zidurile pentru Hristos!".

Episcop Kallistos Ware

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8212

Voteaza:

Isihia si tacerea in rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

isihia tacerea isihasmul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.